Căile lui Hristos

Căile lui Hristos în conştiinţa umană şi pe pământ.

Apocalipsa după Ioan.

La o analiză prin meditaţie intensă a Evangheliei după Ioan, se poate observa că elementele ei fundamentale îşi au sursa în retrospectiva meditativă a evanghelistului asupra evenimentelor trăite de el.

În cazul Apocalipsei după Ioan, dimpotrivă, este evident că ea se bazează pe viziuni. Aici nu mai este vorba de extrapolările unor experienţe de viaţă. Forma în care sunt redate aceste viziuni indică şi ea – cu condiţia ca cititorul să fie familiarizat cu lupta ce se dă în jurul puterii de discernământ în legătură cu propriile imagini exterioare ş.a.m.d. – că ele vin de la un nivel mai înalt decât cel la care aşteptările exterioare pot lua forma unor imagini fantastice. În aceste viziuni nu se găseşte nici o influenţă personală. Şi sursa lor este clar indicată, chiar dacă în cazul unor astfel de experienţe aceasta nu constituie o garanţie în sine: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan...".

Teologia protestantă modernă nu este, în general, deosebit de interesată de această scriere apocaliptică. Această teologie, prin metodele sale exterioare nu a reuşit, sau a reuşit doar parţial să o descifreze, dat fiind că „modul” de apariţie al unor astfel de viziuni, precum şi simbolistica legată de ele, sunt străine de experienţa acestor teologi. În Biserica catolică există anumite reprezentări legate de Apocalipsă, dar adevărul este că oamenii nu sunt foarte familiarizaţi cu această scriere; ea pare a fi prea departe de mulţumirea de sine a multor oameni si biserici din zilele noastre. În schimb bisericile libere evanghelice şi sectele se inspiră direct din Apocalipsă*. Ele interpretează textul profetic strict raţional, deci tot printr-o metodă insuficientă în sine, în sensul prevestirii unei perioade a dezastrelor ce se vor abate asupra lumii, şi se consideră fiecare ca fiind singurii aleşi, sau cel puţin cel mai direct aleşi. *cuvântul Apocalipsă vine din limba greacă şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”, şi nici într-un caz dezastru, catastrofă.

În capitolul despre praznicul Rusaliilor s-au făcut deja câteva referiri la transferul de sensuri de la faptele individuale ale lui Iisus la evenimente desfăşurate pe scară largă.

Dacă după Evanghelii vom analiza şi Apocalipsa integrativ, cum se sugerează în „Introducere...”, vom descoperi multe aspecte neaşteptate, pe care nu le vom găsi sub această formă în literatura scrisă pe marginea Apocalipsei:

Apocalipsa însă este de o complexitate incomparabil mai mare decât descrierile din Evanghelii. Prin urmare ea nu este o simplă proiectare asupra destinelor lumii a celor trăite de Ioan în timpul vieţii lui Iisus.

În „elementul" ei specific, Apocalipsa descrie o întâmplare care se desfăşoară în mai multe dimensiuni, respectiv nivele ale fiinţei. O cronologie exactă a acesteia se întâlneşte doar în plan secundar. Deja de aici se poate vedea limpede că multe aluzii la evenimente istorice pot fi considerate în cel mai bun caz ecouri ale acestor viziuni, şi pot fi în parte de-a dreptul derutante.

O adnotare suplimentară în legătură cu profeţiile mai vechi: amestecarea interpretărilor Apocalipsei după Ioan cu profeţia Vechiului Testament nu ajută mult la clarificarea lor. Chiar dacă în unele locuri apar imagini înrudite, ar trebui mai întâi comparate afirmaţiile vechilor profeţi cu evenimentele istorice de dinaintea lui Hristos şi cu cronologia lor corespunzătoare. Abia atunci se va evidenţia faptul că aceşti profeţi vorbeau, aproape fără excepţie, despre evenimente care aveau să se întâmple atât în perioada pre-creştină cât şi în cea din timpul lui Hristos: de ex. despre prizonieratul babilonian şi reîntoarcerea evreilor, cât şi despre războaiele care au urmat în ţară, despre o victorie în acele vremuri a evreilor etc., precum şi despre venirea lui Mesia respectiv a lui Hristos (în privinţa lui Mesia vezi capitolele despre Vechiul Testament). In extrem de puţine locuri transpare câte ceva care poate fi înţeles ca referire la vremurile noastre respectiv la ceea ce este descris în Apocalipsa după Ioan (de ex. Isaia 24; 25; 27; 66:15; Daniel 7:9-28).

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

În acest punct este oportun să facem câteva observaţii generale în legătură cu modul de abordare a profeţiilor, nu doar a Apocalipsei lui Ioan, ci şi a altor „apocalipse”, de cele mai multe ori mai scurte, din literatura apocrifă a primelor secole, dar şi a viziunilor apocaliptice moderne a proorocilor moderni şi contemporani, acestea din urmă de multe ori cu un caracter „mixt”. În afară de acestea aici ar intra şi diversele „proorociri” individuale. Etapele arhaice propriu-zise ale Apocalipsei lui Ioan sunt tot atât de inevitabile precum diversele stadii de dezvoltare ale unui embrion, respectiv ale unei fiinţe vii, sau anumite etape în dezvoltarea unui mistic ş.a.m.d. Modul în care sunt traversate aceste etape, dacă se va învăţa mult din cel mai mărunt lucru pentru a se evita astfel o anume asprime exterioară, sau trebuie să se aibă loc dezastre mai mari, depinde numai de oameni. La o analiză a evenimentelor concrete, exterioare în lume, se observă aceeaşi regularitate, indiferent dacă se iau în considerare destinele individuale ale oamenilor sau contextele mai ample.

Detaliile ne-arhetipale şi deci mai puţin fundamentale în viziunile despre viitor sunt „programe” mentale, care pe baza trăirilor şi evenimentelor ce le preced, se dezvoltă până într-atât încât pare că vor avea drept urmare anumite evenimente viitoare, care pot fi delimitate tot mai clar după natura lor, precum şi în timp şi spaţiu. Dacă însă programele mentale originale individuale sau de grup se schimbă ca efect al eforturilor umane, atunci şi detalii privind viitorul se vor modifica, în măsura în care ele depăşesc necesităţile imaginilor arhetipale. Acesta este motivul pentru care viziunile seschimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor oameni care nu au perspectivele complexe pe care le are Apostolul Ioan în Apocalipsa sa; viziunile acestora pot fi, în funcţie de împrejurări, foarte curând depăşite. În orice caz, având în vedere inerţia umană, spectrul posibilităţilor în acest sens este destul de redus. 

Vizionarii pot fie percepe vagi impulsuri, acestea fiind, în funcţie de împrejurări, cele mai corecte, fie pot vedea posibilităţi clare în formă simbolică, sau chiar evenimente reale exacte. Detaliile exacte ale acestora din urmă, vag conturate, sunt însă uneori sugerate de subconştient, nemaivorbind de simplele proiectări ale experienţelor trecute asupra viitorului, de percepţiile adesea înşelătoare, sau de interpretări absolut eronate.

Alte contradicţii în astfel de „viziuni despre viitor” reflectă în mod evident scenarii prestabilite pentru viitor, în mare parte contradictorii (* vezi şi trimiterea de la sfârşitul capitolului despre „Cele şapte urgii”). Acestea constituie la nivelul psihic al omenirii, „posibilităţi reale, necristalizate încă”, la apariţia cărora au contribuit diverse percepţii şi închipuiri. Fiecare om, conştient sau nu, participă la acest proces decizional în ceea ce priveşte viitorul.

Lumea este pe de o parte un organism conştient, liber, şi nimeni nu are căderea să Îi spună lui Dumnezeu cum să trateze această parte a fiinţei Sale, respectiv a creaţiei Sale. Pe de altă parte, şi omul la rândul său este liber să aleagă soluţii mereu mai bune, la fel cum, de exemplu, celulelor corpului său i se poate atribui o gamă considerabilă de variaţie a funcţiilor – acestea nefiind dictate de conştiinţa umană, dar putând fi influenţate pozitiv printr-o găndire pozitivă.

Astfel, prin intermediul unor gânduri şi rugăciuni cu putere transformatoare, prin dragoste şi credinţă în Dumnezeu, prin fapte generoase şi har se poate face şi primi în schimb mai mult decât preferă să considere cei cu o atitudine fatalistă.

Atât convingerea anumitor mistici, conform căreia totul există dinainte la un nivel superior, dincolo de timp şi spaţiu, precum şi nivelul percepţiei umane cum că fiecare decizie corectă implică o luptă, sunt corecte, independent una de cealaltă. A le contrapune într-o analiză filozofică nu ar corespunde caracterului lor total diferit, iar rezultatul obţinut ar fi astfel fals.

Revelaţiile

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Pornind de la acestea, este posibil să existe o doză de adevăr în presupunerile nu foarte solid fundamentate ale orientărilor rosicruciene, teosofice, antroposofice conform cărora aceste comunităţi reprezintă culturi succesive. Transformarea în prezent a culturii occidentale într-o cultură mai blândă ce se înalţă la orizont este identificată fie cu trecerea de la cea de-a cincea comunitatea la cea de-a şasea, fie cu trecerea de la cea de-a şasea la cea de-a şaptea comunitate. Uneori se încearcă stabilirea unei relaţii cu reprezentările legate de o viitoare eră a „Vărsătorului” care – conform diverselor orientări astrologice şi New Age – ar începe cam între 1961 şi aproximativ 2000, sau abia în 2242, respectiv după R. Steiner, va înflori abia în jurul anului 3500. În unele dintre aceste calcule se presupune însă şi existenţa unor „sub-ere” de câte 300-400 de ani. Dar, chiar dacă aceste cicluri cosmice sunt bazate pe realităţi, ceva important este totuşi trecut cu vederea aici.

Apocalipsa nu este centrată pe dezvoltarea ciclică prin „revenirea perpetuă a aceloraşi douăsprezece semne zodiacale”. Mult mai potrivită pentru natura Apocalipsei ar fi imaginea unei spirale în care totul se desfăşoară la nivele mereu mai înalte. Totuşi, „salturile cuantice” foarte pregnante ale dezvoltării omenirii şi a lumii în Apocalipsă nu pot fi văzute doar pe baza unei mişcări ciclice continuue, a mişcării de precesie a axei pământului şi a fenomenelor spirituale ce le însoţesc. Dacă se ia în considerare de exemplu istoria contemporană, se observă că au loc evoluţii tot mai rapide. Se poate resimţi aici intervenţia unei forţe superioare. Dacă se caută originea acestor schimbări în cicluri, pentru schimbările apocaliptice trebuie acceptată existenţa unui ciclu suplimentar, mai mare. Dar poate fi vorba şi de acele influenţe despre care vorbeşte Apocalipsa.

Completare: Cartea „Exegeza Apocalipsei" (din „Scrieri inspirate de către Arhanghelul Gabriel" de Helene Möller – 1884-1969 -, Editura Radona-Verlag Am Buchstein 14/15, D-61250 Usingen - german/ englez) leagă cele „7 comunităţi" (şapte Biserici, Apocalipsa 2-3) de perioade ale evoluţiei Bisericii – ignorând, s-ar putea spune, ciclurile cosmice:
1.    33-   333 după Hristos: Conflicte legate de urmarea corectă a învăţăturilor lui Hristos... .
2.   333-   633 după Hristos: Dileme şi loialitatea Bisericii timpurii... .
3.   633-   933 după Hristos: Iluminare prin Scriptură... .
4.   933- 1233 după Hristos: Primejdii datorate „trufiei, vanităţii, lăcomiei, desfrânării" în sânul Bisericii.
(Notă: Această perioadă este de asemnea marcată de implicarea Bisericii în războaie şi Inchiziţie.)
5. 1233- 1533 după Hristos: "Impuritate şi urmărirea egoistă a propriilor interese în sânul Bisericii", urmate de o masivă "părăsire" a bisericii".
(Cu toate acestea, în cartea menţionată, Biserica catolică şi cea evanghelică sunt numite în cele ce urmează „cei doi Martori", la fel ca în Apocalipsa după Ioan, 11, respectiv ele sunt recunoscute ca întovărăşite.)
6. 1533- 1833 după Hristos: Creştinism exteriorizat.
(Notă: În această perioadă s-a născut orientarea raţionalistă în filosofie, precum şi abordarea mai veche, mecanistică a ştiinţelor naturii.)
7. 1833- 2000 după Hristos: Indiferenţa multora faţă de Biserică şi Dumnezeu.
(Cartea menţionată abordează apoi marea schimbare provocată de apropiata Înviere a lui Hristos (parousia = venirea în slavă a lui Mesia) descrisă în Apocalipsa după Ioan. Aceasta era prevestită ca un eveniment de proporţii cosmice iluminat din mai multe perspective. Deşi predomină aici binecunoscutul scenariu al războirii necredincioşilor, dar el este deja confruntat cu alternativa conform căreia „rugăciunea popoarelor la Dumnezeu" poate schimba acest scenariu; şi îndeosebi cu faptul că cei cu adevărat credincioşi se „alătură” lui Dumnezeu şi inspiraţiei divine, astfel putând fi înălţaţi alături de El.

În raport cu următorii paşi ai Apocalipsei, „comunităţile” reprezintă în orice caz un nivel care mai poate fi cuprins cu puterile conştiinţei vieţii exterioare.  

Cele „7 comunităţi” şi bisericile contemporane (în paginile în limbile germană şi engleză cu extrase suplimentare din Apocalipsa după Ioan 1-3).

Toate posibilităţile creştinismului devin vizibile abia la o privire mai atentă a multitudinii ecumenice a bisericilor. Cine acordă valabilitate doar celui mai mic numitor comun al cunoscutelor învăţăminte propagate de cele mai mari biserici, îl privează pe om şi bisericile tocmai de acele imbolduri, de care ar avea nevoie pentru avansarea lor pe calea înnoirii atât de necesare a creştinismului aplatizat, în sensul bisericii timpurii. E necesar ca creştinii să înveţe unul de la celălalt. Toţi îşi păstrează însă identitatea. O conştiinţă mai puternică a unităţii în cadrul diversităţii bisericilor nu înseamnă că ar trebui să se tindă spre un creştinism unitar. Hristos nici nu s-a referit la un asemenea fapt în scrierile sale către cele şapte biserici din Asia; ştia şi el că oamenii sunt diferiţi. Şi previziunile despre o vreme în care va exista un păstor şi o turmă - previziuni făcute cu altă ocazie – nu lasă nicidecum să se înţeleagă că turma nu ar avea o heterogenitate interioară. Cel mai mare „păstor” râmăne, până la urmă, Hristos. El este şi singurul care ar putea uni bisericile în modul cel mai potrivit. Cine altul ar fi ascultat? Insă paşi în această direcţie pot fi făcuţi. In cele ce urmează ne vom opri asupra acelor puncte pe care conducătorii bisericilor mari din prezent le consideră barierele principale în acestă chestiune. (Cei mai mulţi oameni din cadrul acestor biserici însă nu au nici un interes în conservarea unor asemenea „bariere”).

0. In 1962, în cadrul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican a existat o anumită deschidere către Ecumenism: Biserica Catolică a recunoscut faptul că anumite elemente – vizibile şi invizibile -, cum ar fi Cuvântul lui Dumnezeu, Harul divin, Speranţa, Iubirea, şi Harurile Duhului Sfânt există şi în afara Bisericii Catolice, şi că o „sanctificare” şi mântuire este posibilă şi dincolo de ea. Ea a continuat însă să se autoconsidere singura biserică desăsvârşită.

1. Neîncetata „succesiune apostolică” prin atingerea cu mâna încă de pe vremea apostolilor şi hirotonisirea episcopilor şi a preoţilor este revendicată de biserica catolică în dauna celei evanghelice. De aici ele nu pot fi biserici-surori. Dar unele din bisericile evanghelice au luat fiinţă cu concursul unor principi, prin convertirea lor parţială, proces prin care trebuie să fi trecut la cealaltă religie şi unii preoţi catolici sfinţiţi. Aceştia, la rândul lor, au contribuit la iniţierea altor preoţi în activităţi cu caracter de slujbă religioasă. Atingerea cu mâna în diferite ocazii (vindecare, binecuvântare...) este motivată biblic. Chiar şi dacă catolicii ar explica gestul ca un lanţ neîntrerupt până în ziua de azi – ceea ce Biblia nu precizează însă – ar exista şi atunci posibilitatea ca biserica evanghelică să reintroducă această atingere – ceea ce nu le-ar dărâma coroana. Dacă în rândurile proprii sau în exterior ea ar găsi pe cineva care să fie parte a acestui „lanţ neîntrerupt” – bisericile evanghelice ar considera că li se pătează şi mai mult conştiinţa de sine.
Ar exista însă şi posibilitatea recunoaşterii reciproce a faptului că relaţia cu acel Duh Sfânt al lui Hristos, care este mijlocit prin atingerea cu mâna, poate fi obţinută prin rugăciune şi în mod direct. (E un lucru de care, în fond, e capabil fiecare credincios/-oasă. De aceea există oameni care, se pare, au harul vindecării creştine prin atingerea cu mâna, fără ca ei să fi fost vreodată sfinţiţi de biserică. Ei sunt chiar şi mai plini de har decât cei mai mulţi dintre cei sfinţiţi.) Prin urmare, acest Duh Sfânt ar putea fi dat mai departe de către un pastor şi într-un mod clasic. Acestă variantă însă ar fi străină de conştiinţa bisericii catolice. (Dar nici religia evanghelică n-a practicat-o, astfel încât nimeni nu ar fi dezavantajat. In sens strict, biserica catolică ar putea-o recunoaşte ca posibilitate şi ar putea susţine doar rezerva, că nu poate fi controlat cu mijloace normale dacă Sfântul Duh acţionează în acelaşi mod valabil sau nu. Biserica a avut în toate timpurile oameni la dispoziţie, care i-ar fi putut spune cât de valabil sau ne-valabil este rezultatul (de exemplu oameni ca Pater Pio etc.) La aceasta se adaugă şi faptul, că pentru sfinţirea catolică de până acum există limite posibile. Ce se întâmplă cu un sfinţit de acest gen, care i s-a substituit prin greşeli drastice Duhului Sfânt? Ar mai fi el apt să dea mai departe Sfântul Duh? Si acestea sunt întrebări, care fără o analiză, respectiv fără oameni ca Pater Pio, nu pot primi un răspuns viabil.

2. Intrebarea privind rolul funcţiei lui Petru, deci al Papei în relaţie cu celelalte biserici, este în concepţia bisericii catolice legat de conceptul unei unităţi vizibile şi totale a religiilor sub conducerea Papei. Iisus l-a împuternicit pe Petru, să-i „pască” „oile” şi „mieii” (Ioan 21). Iisus nu i-a supus pe ceilalţi ucenici şi cercurile discipolilor acestora lui Petru, ci creştinii de atunci erau îndrumaţi în locurile unde se aflau (de ex. cele „7 biserici din Asia”) de către Íoan, şi nu de către Petru, multe comunităţi erau îngrijite de Paul etc. Se pune, deci, întrebarea: Ce ar putea însemna acel „păscut” de către un urmaş al lui Petru în împrejurările de azi? Reprezentanţi ai bisericilor ortodoxe au semnalat acum câţiva ani, că ar fi de acord cu un „primat de onoare” al Papei, fără funcţie de putere faţă de alte religii, aşa cum în biserica timpurie episcopul roman fusese recunoscut unanim ca primul între semeni. Chiar şi unii teologi protestanţi au reflectat asupra acestui fapt. Vaticanul însă nu a răspuns atunci în nici un fel. Mai târziu, însuşi Papa a spus că, în vederea unificării bisericilor, celalte religii să se gândească ce rol să aibe papalitatea într-o asemenea împrejurare. Reflectarea nu face rău nimănui. Dacă bisericile ar fi unite, desigur că ele şi-ar alege un vârf comun.

3. Biserica evanghelică reproşează celei catolice neacceptarea hirotonisirii femeilor ca preotese. Dar şi bisericile ortodoxe, şi părţi ale celor anglicane şi protestante din unele ţări, au reticenţe în această privinţă. Pe de altă parte, în chiar interiorul religiei catolice există „Plebiscitul bisericesc ‚Noi suntem Biserica’”, organizaţie care, printre altele, ridică şi această cerere. Oricât de importantă ar fi o asemenea întrebare, nu vedem de ce ar trebui ea rezolvată în strânsă legătură cu unificarea bisericilor. Ea este, de fapt, o cerere pe care trebuie s-o rezolve fiecare biserică în parte, în concordanţă cu conştiinţa ei. Vaticanul nu ar trebui atunci să le interzică bisericilor evanghelice să mai continue cu hirotonisirea femeilor în acelaşi mod în care au făcut-o, chiar dacă unificarea se apropie. Bineînţeles că această practică exclusivă poate fi şi o provocare pozitivă la adresa celorlalte biserici de a începe şi ele să lucreze la o asemenea chestiune.
Din punct de vedere biblic (de la Pavel) bărbaţilor le este avizată o funcţie tradiţională diferită de cea a femeilor în cadrul unei comunităţi. Că femeile să aibe în general mai puţine drepturi, nu a reprezentat tema unei perioade în care ucenicii au ştiut şi au trăit importanţa rolului de ex. al Mariei, respectiv al femeilor în Praznicul Rusaliilor. „Femeia să tacă în comunitate” avusese la origine, desigur, un alt înţeles, decât cel care i-a fost atribuit mai târziu, şi el nu are nimic în comun cu problemele discutate azi. Dată fiind îndoiala că această problemă este înţeleasă pretutindeni în mod corect, nu rămâne decât argumentul inoportunităţii ei, deoarece nefiind o problemă de bază, ea nu poate reprezenta actualmente un obstacol în calea unificării despre care vorbeam. Cine crede că poate lega această problemă a hirotonisirii femeilor în mod direct de disputa unificării, se poate considera dezamăgit. E mai bine ca două teme să fie tratate ca două teme. Dacă unificarea bisericilor se va apropia şi mai mult, se va vedea care biserică a progresat mai mult decât celelalte şi în ce domenii.

4. Cultul Fecioarei Maria, prezent în religiile catolică şi ortodoxă, nu se regăseşte sub aceeaşi fomă la religiile protestante, dar aparent acest fapt nu este considerat una din piedicile fundamentale în calea unei mai bune armonizări. Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican a admis, totodată, că ar putea exista deosebiri în liturghie, în funcţie de structura spirituală a credincioşilor, inclusiv deosebiri din care s-ar putea profita reciproc. Cunoaştem câteva încercări izolate în cadrul bisericii evanghelice, ce au avut loc în perioada anilor 50-60, de a reintroduce, într-o formă adecvată, Cultul Fecioarei Maria. În ciuda acestei experienţe eforturile în direcţia unei unităţi concrete rămân în faza de misiune, ele nefiind o antiteză. Este însă necesar ca această armonizare să fie cu adevărat dorită, ca ea să vină din interior, fiindcă o semnătură din exterior nu va rezolva problema.

5. Pe de o parte este de înţeles, că dreptul bisericii (CIC), a căror forme timpurii constituiau prilej de abuzuri, reprezintă pentru toată lumea o problemă spinoasă. Rolul neconstrictiv din punct de vedere biblic al dreptului bisericii în cadrul bisericii catolice, nu ar trebui nici el să reprezinte o problemă-barieră în calea unificării, aşa cum susţinea Biserica Evanghelică din Germania. E o problemă care priveşte o singură biserică. Fiecare biserică poate dispune de un statut propriu şi de un tip de drept bisericesc pe care îl crede de cuviinţă, e chiar obligat să aibă aşa ceva într-o anumită măsură, atâta timp cât ea există ca entitate sau sub-entitate. Transformările unor asemenea norme interne ale unei biserici ţin, la fel, numai de competenţa bisericii respective, atâta timp cât nu se găseşte cineva care să ceară preluarea lor de către toţi ceilalţi fără o analiză prealabilă. Chiar şi în acest caz, ar fi evident şi pentru biserica catolică faptul că un asemenea caz necesită un nou conciliu comun, care să elaboreze un nou drept bisericesc comun – cum s-a întâmplat în 1983, când şi-a adaptat propriul drept noii Teologii a Poporului şi a lui Dumnezeu a celui de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1962. Este, deci, deplasată prezentarea acestei probleme ca obstacol.

6. O altă dispută ivită, cea a justificării omului în faţa lui Dumnezeu prin creaţiile sale sau prin opera de mântuire a lui Iisus Hristos, poate fi privită între timp drept îndeajuns explicată prin poziţiile comune adoptate de bisericile catolică şi evanghelică.

E foarte posibil ca, în cadrul mişcării ecumenice, religiile să înceapă se apropie una de alta, în loc să continue să-l chinuie pe Hristos.*) Ceea ce putem constata deja astăzi e acea „religie generală” în spiritul lui Iisus Hristos, căreia îi aparţin toţi cei care îl urmează pe Hristos în felul lor, şi care se străduiesc să „împlinească voia Domnului", indiferent cărei religii le-ar apaţine ei sau chiar şi dacă nu aparţin vreunei confesiuni, şi fără să afişeze mereu termenul de creştinism. Pe această idee se bazează subiectul Biserici din pagina web „Căile lui Hristos".

De ce am nevoie de o religie sau de o comunitate.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Viziunea următoare se referă pentru început la adorarea lui Dumnezeu de către cei „24 de bătrâni”, de cele „Şapte Duhuri înaintea scaunului de domnie” şi de către cele „patru făpturi vii” – prin care se exprimă diversele calităţi originale -, precum şi la Geneză. Vom povesti apoi cum doar „Mielul” – cu calităţile lui Hristos – a reuşit să deschidă cartea cu cele şapte peceţi – Apocalipsa 4 – 8:1. Viziunea are loc în „cer” – în contextul de faţă în sfera dumnezeiască. Conţinuturile peceţilor sunt descrise mai întâi pe un plan în care puterea lor e redată de simboluri: cei patru cai de culori diferite, respectiv călăreţi. Schimbările ce au loc pe acest plan, comparabile cu o revelaţie pe tărâmul viselor, influenţează întâmplările de pe pământ doar în mod indirect.

In ciuda caracterului general al referirilor la dezvoltarea acestui plan psihic se spune la început: „vreau să-ţi arăt, ce trebuie să se întâmple după aceasta”, adică după cele şapte comunităţi. In legătură cu asta R. Steiner şi Arthur Schult au încercat să identifice alte şapte „culturi ale peceţilor” pe pământ, care au legătură cu acea purificare a respectivului plan al conştiinţei. Cartea izvorâtă din inspiraţiile lui Hristos „Cartea adevăratei vieţi”, apărută în Mexic, vede prin prisma celor şapte peceţi întreaga istorie de pe vremea lui „Cain şi Abel” şi până în vremea împlinirii.

In orice caz acest text permite o identificare clară cu pământul fizic din prezent. Dacă cineva ar medita în stilul unor biserici libere protestante, atunci ar putea să descopere unele mici influenţe ale primelor patru peceţi în cele două Războaie Mondiale, urmate de echilibrul în temeri dintre Europa de Est şi cea de Vest, ca şi în foamete şi epidemii. Acestora li s-ar adăuga şi prigoanele religioase şi catastrofele de natură cosmică, apoi, eventual şi meteoriţii, cutremurele, deplasarea polilor pământului (dar pentru aprofundare vezi capitolul „Ultimele şapte urgii”.)

De pildă, deja acea scenă din Evanghelia lui Ioan 2 – nunta din Canaa şi alungarea negustorilor din Templu de către Iisus – vezi şi capitolul respectiv din prezentul tratat – amintesc prin caracterul lor comunitar şi combativ de aceste fragmente.

Dacă în capitolul 5 al Evangheliei lui Ioan Iisus a proorocit despărţirea duhurilor între cele ce au făcut bine şi cele ce au făcut rău, atunci descrierea dintre cea de-a 6-a şi cea de-a 7-a pecete trece în „sigilarea” spirituală a celor „aleşi din cele douăsprezece seminţii”, ajungând la „triumful aleşilor în cer.”

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

In ciuda caracterului cu precădere spiritual şi ne-fizic, s-a încercat, temporar, şi în acest domeniu o încadrare în funcţie de peceţi, de exemplu în forma unor „culturi ale trâmbiţelor”. E destul de dificil să identifici ecouri asemănătoare în istoria contemporană. N-ar fi exclus să identificăm vreo legătură între moartea pădurilor şi noxele pe de o parte, şi prima sau a doua trâmbiţă pe de alta. In fragmentul despre cea de-a treia trâmbiţă s-a interpretat altceva, anume că acea făclie, care a căzut pe a treia parte din ape şi se numea Pelin, ar fi Cernobîlul. A patra trâmbiţă ar putea fi o constelaţie stelară, aşa cum exista ea la mijlocul lu august 1987 într-un triunghi cosmic al tuturor planetelor. Părţi ale cercurilor New Age meditaseră pe atunci, fără să invoce Apocalipsa, dar făcând o legătură cu numărul apocaliptic de 144.000 – vorba fiind de oameni, pe indiană „războinici ai curcubeului” – despre pretinsul eveniment ca fiind un început, o etapă a unui nou ev. A cincea trâmbiţă – fum din fântâna abisală, lăcuste de fier, cinci luni de chinuri – ar putea lăsa impresia că războiul din Golf (1991) este cel puţin o imagine exterioară a puterii acestei trâmbiţe şi continuarea ei în cea de şasea trâmbiţă. A şaptea trâmbiţă duce în „Templul lui Dumnezeu”, însoţită de fulgere şi de voci şi de tunete etc., cu înţelesuri tot interioare, mistice.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

„Balaurul" cu îngerii săi malefici sunt opusul. Prin „Mihail şi îngerii săi” ei sunt învinşi în cosmos şi aruncaţi pe pământ. Acum pământul şi cerul apără femeia de ei.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Intre altele din cauza celor „şapte munţi” – care amintesc de cetatea cu cele şapte dealuri: Roma – există biserici liber protestante, care văd în „curva Babilon” papalitatea. Asta sună a exagerare, şi, în ciuda problematicii istorice a bisericii catolice, fără o acoperire clară. În Apocalipsa 18:11-23 este relevată în mod evident o corespondenţă cu comerţul global. (Vezi capitolul "Ultimele şapte urgii şi căderea Babilonului...".) „Icoana" fiarei cf. capitolului 14 al Apocalipsei poate fi interpretată ca o referire imaginile (concepţiile) false legate de Iisus. Poate fi şi în legătură cu o dependenţăde natură patologicăsau de natura unui cult de aparate multimedia.

Forţele seducătoare ale acestei „fiare” pot fi transformate prin forţele descrise în capitolul nostru „Biciuirea" – Ioan 19:1.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Contextul însemnării frunţilor şi a mâinii la oameni precum şi numărul 666 din prezentul capitol, care reprezintă o condiţie pentru a putea vinde şi cumpăra, se regăsesc oglindite cu claritate şi în ceea ce se întâmplă în lume. Dezvoltarea reţelei de computere, a cărţilor de credit, codurile de scanat de pe preţurile mărfurilor delimitate de trei dungi duble = 666 din acest cod, aparatura inventată în Canada, cea testată în Malaezia pe scară mare pentru identificarea persoanelor după frunte sau mână, termenul de „la bête" = bestia, animalul de pe sigla centralei de decontări de la Brüxelles, un cod internaţional bancar 666 etc. denotă cât de conştient sau inconştient, eventual chiar hazliu, s-au putut naşte asemenea denumiri. „Animalul” biblic „de pe pâmânt” este identic zeul Mamon.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Pe de o parte asistăm aici la un plan al conştiinţei şi mai amplu, pe de altă parte aceasta poate determina o răscolire şi mai mare - şi mai existenţială - a tuturor elementelor pământului şi a părţii vizibile a cosmosului: abcese, otrăvuri, suferinţă, foc, întuneric, „spirite” negative şi o catastrofă planetară cu deplasarea sau afundarea continentelor, cu inundaţii, căderi de meteoriţi, inclusiv cu o împărţire în trei, respectiv o distrugere a civilizaţiei materialiste a „Babilonului” – Apocalipsa 17 –18:24. O posibilitate, respectiv o „fereastră temporală” pentru ca aşa ceva să se întâmple apăruse deja la cea de-a şasea „pecete”.

In cazul în care polii magnetici s-ar strămuta sau dacă practic s-ar prăbuşi sistemul magnetic pentru a se reface în direcţie opusă, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori în istoria pământului, atunci acest fenomen ar duce la răsturnări geologice masive. Aceasta n-ar însemna doar o situaţie nouă pentru umanitate, ci ar introduce şi o eră nouă în istoria pământului. Dacă „centura magnetică Van-Allen” din jurul pământului şi-ar pierde temporar presupusa funcţie de protecţie împotriva particolelor şi a „prafului cosmic”, atunci şi proorocitele căderi de meteoriţi ar putea deveni cu uşurinţă pură realitate.

Adesea aspiraţiile „anticriste” dictatoriale ale unora care ţineau să-şi păstreze puterea, precum şi scurtarea, respectiv sfârşitul acestor vremuri vechi, au fost prezise prin acea răsturnare cu până la trei zile de întuneric. O asemena schimbare nu poate fi, deci, calificată drept prostie.

Se prevăd şi acţiuni de ajutorare ca „strămutări” prin Hristos sau prin intermediul îngerilor care îi previn pe oameni, ori evacuări temporare prin intermediul unor alţi extratereştrii. De unde speră fiecare că-şi va primi în final ajutorul, depinde de religia sau de concepţia sa despre lume şi viaţă. Deoarece există şi în cosmos lumini şi umbre, e bine să ceri ajutorul lui Hristos - în contextul în unei probabilităţi destul de mari ca evenimentele să fie complicate -, şi să-ţi foloseşti propria capacitate de diferenţiere – iată o cale specific pământeană a unităţii dintre oameni în ceea ce priveşte împrejurarea în care un ajutor vine de sus.

Nici pentru această etapă a Apocalipsei nu se potriveşte ideea unei pedepsiri. Apare mai degrabă ca o parte a unui concept logic întreg, orientat spre o treaptă superioară a evoluţiei vieţii pe pământ. A o trăi, oriunde în lume, ca o trecere comună spre sfere mai înalte ale dezvoltării, pe care mai devreme sau mai târziu toţi le vor atinge în funcţie de aspirtaţiile lor – iată adevărata provocare.

Intr-un mod msitic/prin transpunere putem percepe deja astăzi suferinţa pământului, strigătul său după ajutor, modul în care se pregăteşte pentru acea „naştere grea”. Crucificarea, respectiv „mormântul” ca trecere spre înviere, se referă aici la întregul pământ, şi, prin efectele sale chiar la ce este dincolo de el. Si aici se poate presupune, aşa cum am amintit în etapele Evangheliilor, că trecerea de la crucificare spre înviere, trecere percepută ca stare de dincolo de viaţă şi de moarte, uneşte cele două momente într-o unitate, aşa încât si din acest punct de vedere etapele „ultimelor urgii” s-ar putea derula fără o catastrofă de genul „sfârşitul lumii”.

Dat fiind că Apocalipsa atrage atenţia nu asupra unei desfăşurări superficiale a evenimentelor ce se derulează mecanic, asemenea unui film, ci asupra unei dezvoltări profunde, de mare complexitate (vezi. capitolul introductiv „Apocalipsa după Ioan“), s-ar putea ca evenimentul exterior real să fie mult mai avansat decât ar putea să pară unora care se concentrează aupra unui detaliu care (încă) nu ar fi avut loc. În alte domenii există deja un număr mare de urgii, care nici măcar nu au fost prevăzute sub această formă în Apocalipsă.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

Forţele negative nu s-au dizolvat însă cu totul. Şi imperfecţiunile indivizilor trebuie prelucrate pe mai departe, procedeu care de pe acum este mai uşor.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

In acest caz „pământul reînnoit” împreună cu evenimentele legate de acest proces, referitoare la coborârea „noului Ierusalim ceresc” pe pământ, sunt legate de evenimentele de Rusalii (Istoria Apocalipsei), şi aceasta însă pe plan cosmic. Iarăşi, nu e vorba de Ierusalimul geografic. Pâmăntul se află într-un schimb permanent şi pe multiple planuri cu cosmosul ce-l înconjoară.

E cazul să amintim că, de exemplu, în concepţia lui R. Steiner, îmtâmplările de pe „noul pământ” se referă la una din cele trei „incarnaţii pământeşti” ce se succed în perioade de timp îndelungate. Fără a dori să luăm poziţie faţă de o asemenea afirmaţie, dorim să amintim în legătură cu caracterul „noului pământ”, după cum am mai spus, că el rezultă şi dintr-un alt proces decât dintr-un ritm de întrupare, aşa cum a fost calculat de exemplu în cosmologia hindusă pentru planete şi pentru întregul cosmos. Dacă e luat în serios o dată, el depăşeşte până acum cunoscutele moduri de devenire şi de trecere în nefiinţă, ajungând în „octave” şi în „spirale” tot mai mari.

Experienţele posibile în zilele noastre pălesc cu totul în comparaţie cu unele păreri ale unor teologi, conform cărora Apocalipsa ar fi doar o alegorie cu caracter de avertisment.

Şi toate celelalte puncte de vedere ale articolelor de faţă pot primi - dincolo de simplul lor studiu, corespunzător intensităţii cu care sunt analizate şi dezvoltării intelectuale a cititorului - caracter practic, chiar dacă unele puncte de vedere sunt împrăştiate şi nu sunt reluate în fiecare capitol.

Acest tip de cercetare este diferit de obişnuitele direcţii de cercetare teologice, în care Iisus este „folosit” pentru teoriile lor bine intenţionate însă unilaterale. Ele au accentuat acele părţi care se potriveau concepţiilor lor, şi, fie au lăsat afară, fie au rescris sau au ignorat restul. Deja autorii Evangheliilor din primele secole şi-au dat în parte seama, că multilateralitatea lui Iisus se putea prezenta mai bine dacă foloseau surse diferite. Nu erau pe atât de proşti încât să nu realizeze diferenţa dintre concepţii. Şi totuşi unii teologi moderni au considerat faptul că folosesc şi ei diferitele concepţii din Evangheliile transmise drept o mare descoperire. De pildă, aşa-numita „sursă Q”, direct legată de pripita întrebare şi decizie în privinţa autorului care avusese sau nu „dreptate”. Azi se poate observa, că aproape toţi avuseseră dreptate în felul lor, dacă nu luăm în calcul unilateralitatea fiecăruia. Acest lucru ar putea da noi impulsuri mişcării „ecumenice".

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieţi pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menţionaţi în ce limbă aţi scris.