Căile lui Hristos

O pagină de informații independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare științifică și experimentale.

  spre Homepage: oferte suplimentare în mai multe limbi.

 

Căile lui Hristos în conștiința umană și pe pământ.

Cuprinsul tuturor părților.

Spre Partea întâi: Capitolele despre pașii Evangheliilor.

Aceasta este partea a doua: Pașii Apocalipsei după Ioan: .

Pentru capitolele următoare trebuie să asteptați ca pagina să se încarce complet
26. Apocalipsa după Ioan
27. Cum să abordăm profețiile
28. Despre conținuturile Apocalipsei lui Ioan: „Cele șapte Biserici” (cu o pagină extra despre bisericile de azi)
29. Cele șapte peceți
30. Cele sapte trâmbițe
31. Cele „șapte tunete” și cei doi profeți
32. Femeia și balaurul
33. Fiara cu șapte capete din mare
34. Fiara cu două coarne de pe pământ
35. „Ultimele șapte urgii” și căderea „Babilonului"; ...Revenirea lui Hristos
36. Adevărata „Împărăție a păcii de o mie de ani”
37. „Noua împărăție a cerurilor, noul pământ și „noul Ierusalim”
38. Capitol de încheiere: Creștinescul
39. Tabel : O atitudine creștineasc㠖„În lume, dar nu din lume” o „a treia cale”

Partea a treia: 11 Capitole despre diverse aspecte și probleme de viaț㠖 click aici

Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii

Trimiteri la alte ediții, drepturi de autor.
e-mail.

 

Indicație metodică.

Următoarele 37 de capitole ale textului principal urmează etapele din Evanghelii și din Apocalipsa după Ioan. Se recomandă să le prelucrați chiar în această ordine, pe baza Evangheliei după Ioan și a Apocalipsei.

Cei care, dincolo de simpla lectură, sunt interesați mai îndeaproape de o metodă de aprofundare integrant㠖 incluzând nivelele neglijate ale sufletului – pot citi respectivul capitol (de ex. Evanghelia după Ioan) după studierea uneia dintre aceste reflexii concentrate, și pot medita asupra lui. 

Detalii despre practica meditației.

 

Apocalipsa după Ioan.

La o analiză prin meditație intensă a Evangheliei după Ioan, se poate observa că elementele ei fundamentale își au sursa în retrospectiva meditativă a evanghelistului asupra evenimentelor trăite de el.

În cazul Apocalipsei după Ioan, dimpotrivă, este evident că ea se bazează pe viziuni. Aici nu mai este vorba de extrapolările unor experiențe de viață. Forma în care sunt redate aceste viziuni indică și ea – cu condiția ca cititorul să fie familiarizat cu lupta ce se dă în jurul puterii de discernământ în legătură cu propriile imagini exterioare ș.a.m.d. – că ele vin de la un nivel mai înalt decât cel la care așteptările exterioare pot lua forma unor imagini fantastice. În aceste viziuni nu se găsește nici o influență personală. Și sursa lor este clar indicată, chiar dacă în cazul unor astfel de experiențe aceasta nu constituie o garanție în sine: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimețând prin îngerul Său la robul Său Ioan...".

Teologia protestantă modernă nu este, în general, deosebit de interesată de această scriere apocaliptică. Această teologie, prin metodele sale exterioare nu a reușit, sau a reușit doar parțial să o descifreze, dat fiind c㠄modul” de apariție al unor astfel de viziuni, precum și simbolistica legată de ele, sunt străine de experiența acestor teologi. În Biserica catolică există anumite reprezentări legate de Apocalipsă, dar adevărul este că oamenii nu sunt foarte familiarizați cu această scriere; ea pare a fi prea departe de mulțumirea de sine a multor oameni si biserici din zilele noastre. În schimb bisericile libere evanghelice și sectele se inspiră direct din Apocalipsă*. Ele interpretează textul profetic strict rațional, deci tot printr-o metodă insuficientă în sine, în sensul prevestirii unei perioade a dezastrelor ce se vor abate asupra lumii, și se consideră fiecare ca fiind singurii aleși, sau cel puțin cel mai direct aleși. *cuvântul Apocalipsă vine din limba greacă și înseamn㠄descoperire”, „revelație”, și nici într-un caz dezastru, catastrofă.

În capitolul despre praznicul Rusaliilor s-au făcut deja câteva referiri la transferul de sensuri de la faptele individuale ale lui Iisus la evenimente desfășurate pe scară largă.

Dacă după Evanghelii vom analiza și Apocalipsa integrativ, cum se sugerează în „Introducere...”, vom descoperi multe aspecte neașteptate, pe care nu le vom găsi sub această formă în literatura scrisă pe marginea Apocalipsei:

Cronologia prezentă în Apocalipsă este similară celei a vieții lui Iisus. Cu toate acestea, este vorba, în mod evident despre un curs al evenimentelor pe pământ, respectiv legate de oameni, și în cosmos; chiar și o interpretare oricât de inițiată, chiar mistică, nu face decât să confirme că nu este vorba de simple imagini menite să sprijine dezvoltarea sau „inițierea” oamenilor ca indivizi, deși în contextul deja menționatelor paralele cu Evangheliile, ele pot fi desigur utile și fiecărui individ în parte. Treapta propriu-zisa a apocalipticii este mai degrabă o înțelegere profundă care extinde semnificația întâmplărilor arhetipale din viața lui Iisus Hristos, de acum două mii de ani, asupra dezvoltării omenirii și a pământului în univers, marcată și ea de stadii arhetipale. În această conștientizare este inclus și aspectul universal al lui Hristos, în contrast cu rolul Său ca fiu al omului la începutul unei noi ere. Din această perspectivă la rândul ei se pot trage concluzii privind cele întâmplate la scară redusă acum cca. 2000 de ani.

Apocalipsa însă este de o complexitate incomparabil mai mare decât descrierile din Evanghelii. Prin urmare ea nu este o simplă proiectare asupra destinelor lumii a celor trăite de Ioan în timpul vieții lui Iisus.

În „elementul" ei specific, Apocalipsa descrie o întâmplare care se desfășoară în mai multe dimensiuni, respectiv nivele ale ființei. O cronologie exactă a acesteia se întâlnește doar în plan secundar. Deja de aici se poate vedea limpede că multe aluzii la evenimente istorice pot fi considerate în cel mai bun caz ecouri ale acestor viziuni, și pot fi în parte de-a dreptul derutante.

Un alt punct de vedere pertinent este cel al lui R. Steiner care consideră stările de conștientizare ale omenirii vizualizate în Apocalipsă ca fiind parțial posibil de anticipat de către anumiți discipoli spirituali din prezent. Vezi R. Steiner în „Apocalipsa după Ioan” – ciclu de conferințe, 1908.

În același fel ca și Otto Hanish, întemeietorul „Mazdaznan" – mișcare de reformă a modului de viață, de orientare zarathustriană, și Oberdörffer a descoperit în aceste viziuni paralele cu anumite evoluții fiziologice, de ex. în sistemul nervos al omului. „Die Apokalypse", Dt. Mazdaznan Bewegung, Gablonzer Str.7, D-76185 Karlsruhe („Apocalipsa", mișcarea Mazdaznan în Germania).

O interpretare esoterică pe capitole a încercat de exemplu Arthur Schult: „Apocalipsa după Ioan ca revelație a Hristosului cosmic”, și „Nașterea lumilor și Apocalipsa după Ioan” . Bineînțeles acestea sunt abordări prin cunoaștere, la care s-ar putea face multe observații.

O adnotare suplimentară în legătură cu profețiile mai vechi: amestecarea interpretărilor Apocalipsei după Ioan cu profeția Vechiului Testament nu ajută mult la clarificarea lor. Chiar dacă în unele locuri apar imagini înrudite, ar trebui mai întâi comparate afirmațiile vechilor profeți cu evenimentele istorice de dinaintea lui Hristos și cu cronologia lor corespunzătoare. Abia atunci se va evidenția faptul că acești profeți vorbeau, aproape fără excepție, despre evenimente care aveau să se întâmple atât în perioada pre-creștină cât și în cea din timpul lui Hristos: de ex. despre prizonieratul babilonian și reîntoarcerea evreilor, cât și despre războaiele care au urmat în țară, despre o victorie în acele vremuri a evreilor etc., precum și despre venirea lui Mesia respectiv a lui Hristos (în privința lui Mesia vezi capitolele despre Vechiul Testament). In extrem de puține locuri transpare câte ceva care poate fi înțeles ca referire la vremurile noastre respectiv la ceea ce este descris în Apocalipsa după Ioan (de ex. Isaia 24; 25; 27; 66:15; Daniel 7:9-28).

Apocalipsa după Ioan 5:6 a fost interpretată în cadrul teologiei tradiționale (creștine) ca viziune fundamentală: Mielul, care părea junghiat și care totuși stătea în picioare în fața scaunului de domnie. În perspectiva ecleziastică, Biserica era considerată ca fiind primul loc unde se transpune în faptă noul. În rest, teologii au tratat Apocalipsa lui Ioan în corelație cu o încredere de "sfârșit al lumii" (escatologică) într-o "Împărăție" a lui Dumnezeu ce avea să vină, în special în legătură cu predicile corespunzătoare din anii de învățător ai lui Iisus. Lucrarea lui Dumnezeu, începută cu Iisus, rămasă neisprăvită, continuă să se dezvolte până la împlinire; cf. Filipeni 1:6. În acest context s-a întâmplat ca începutul unui "cer nou și al unui pământ nou" (Apocalipsa lui Ioan 21) să fi fost presupus deja odată cu răstignirea și învierea lui Iisus - urmat de presupunerea unei dezvoltări continue din acel moment. Însă Apocalipsa lui Ioan vorbește despre o răsturnare, o transformare care - oricât de simbolic interpretată - lasă să se întrevadă o magnitudine nemaiîntâlnită până atunci. Contradicția aparentă între ceva care de fapt există deja și ceva care urmează să devină abia mai târziu realitate, se va rezolva cu adevărat abia atunci când acea conștiință arătată de Iisus atunci când rostește, nu o dată "Dar vine ceasul, și acum a și venit…" (Evanghelia după Ioan 4 și 5) va fi înțeleasă și interiorizată pe cale meditativă: această contradicție constă în afirmația că ceva este real, existent pe plan spiritual, dar se va împlini și va deveni realitate abia mai târziu și în planul real, perceptibil.

Suplimentar: Noile noastre pagini in germana / engleza "Apocalipsa Matei 24-25".

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cum să abordăm profețiile.

În acest punct este oportun să facem câteva observații generale în legătură cu modul de abordare a profețiilor, nu doar a Apocalipsei lui Ioan, ci și a altor „apocalipse”, de cele mai multe ori mai scurte, din literatura apocrifă a primelor secole, dar și a viziunilor apocaliptice moderne a proorocilor moderni și contemporani, acestea din urmă de multe ori cu un caracter „mixt”. În afară de acestea aici ar intra și diversele „proorociri” individuale. Etapele arhaice propriu-zise ale Apocalipsei lui Ioan sunt tot atât de inevitabile precum diversele stadii de dezvoltare ale unui embrion, respectiv ale unei ființe vii, sau anumite etape în dezvoltarea unui mistic ș.a.m.d. Modul în care sunt traversate aceste etape, dacă se va învăța mult din cel mai mărunt lucru pentru a se evita astfel o anume asprime exterioară, sau trebuie să se aibă loc dezastre mai mari, depinde numai de oameni. La o analiză a evenimentelor concrete, exterioare în lume, se observă aceeași regularitate, indiferent dacă se iau în considerare destinele individuale ale oamenilor sau contextele mai ample.

Detaliile ne-arhetipale și deci mai puțin fundamentale în viziunile despre viitor sunt „programe” mentale, care pe baza trăirilor și evenimentelor ce le preced, se dezvoltă până într-atât încât pare că vor avea drept urmare anumite evenimente viitoare, care pot fi delimitate tot mai clar după natura lor, precum și în timp și spațiu. Dacă însă programele mentale originale individuale sau de grup se schimbă ca efect al eforturilor umane, atunci și detalii privind viitorul se vor modifica, în măsura în care ele depășesc necesitățile imaginilor arhetipale. Acesta este motivul pentru care viziunile seschimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor oameni care nu au perspectivele complexe pe care le are Apostolul Ioan în Apocalipsa sa; viziunile acestora pot fi, în funcție de împrejurări, foarte curând depășite. În orice caz, având în vedere inerția umană, spectrul posibilităților în acest sens este destul de redus. 

Vizionarii pot fie percepe vagi impulsuri, acestea fiind, în funcție de împrejurări, cele mai corecte, fie pot vedea posibilități clare în formă simbolică, sau chiar evenimente reale exacte. Detaliile exacte ale acestora din urmă, vag conturate, sunt însă uneori sugerate de subconștient, nemaivorbind de simplele proiectări ale experiențelor trecute asupra viitorului, de percepțiile adesea înșelătoare, sau de interpretări absolut eronate.

Alte contradicții în astfel de „viziuni despre viitor” reflectă în mod evident scenarii prestabilite pentru viitor, în mare parte contradictorii (* vezi și trimiterea de la sfârșitul capitolului despre „Cele șapte urgii”). Acestea constituie la nivelul psihic al omenirii, „posibilități reale, necristalizate încă”, la apariția cărora au contribuit diverse percepții și închipuiri. Fiecare om, conștient sau nu, participă la acest proces decizional în ceea ce privește viitorul.

Lumea este pe de o parte un organism conștient, liber, și nimeni nu are căderea să Îi spună lui Dumnezeu cum să trateze această parte a ființei Sale, respectiv a creației Sale. Pe de altă parte, și omul la rândul său este liber să aleagă soluții mereu mai bune, la fel cum, de exemplu, celulelor corpului său i se poate atribui o gamă considerabilă de variație a funcțiilor – acestea nefiind dictate de conștiința umană, dar putând fi influențate pozitiv printr-o găndire pozitivă.

Astfel, prin intermediul unor gânduri și rugăciuni cu putere transformatoare, prin dragoste și credință în Dumnezeu, prin fapte generoase și har se poate face și primi în schimb mai mult decât preferă să considere cei cu o atitudine fatalistă.

Atât convingerea anumitor mistici, conform căreia totul există dinainte la un nivel superior, dincolo de timp și spațiu, precum și nivelul percepției umane cum că fiecare decizie corectă implică o luptă, sunt corecte, independent una de cealaltă. A le contrapune într-o analiză filozofică nu ar corespunde caracterului lor total diferit, iar rezultatul obținut ar fi astfel fals.

Revelațiile

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Despre conținuturile Apocalipsei lui Ioan: Cele șapte Biserici.

În primul capitol al Apocalipsei Ioan descrie prima viziune de după Înălțarea la cer. „M-am întors să aud glasul”, sau mai evident în Capitolul 4 „Suie-te aici...", „Numaidecât am fost răpit in Duhul” înseamnă că nu Hristos „coboar㔠la Ioan, ci Ioan poate „urca”, mare parte a timpului conștient, la nivelul celui care îi vorbește. Acesta este un aspect foarte important, și nu unul simbolic. Cel care i se adresează este „Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu”, care a „fost mort” , și ține „ cheile morții și ale Locuinței morților”, Hristos cel reunit cu Dumnezeu. Prin aceasta el numește și tema generală, multiplu variată care traversează întreaga Apocalipsă ca un fir călăuzitor: penetrarea diferitelor nivele părăsite, respectiv „întunecate” ale vieții nu de către o lumină oarecare, ci de către „Lumina adevărat㔠în spiritul Evangheliei lui Ioan, de către Hristos. Inițial, în contextul profeției repetate a revenirii lui Hristos, totul este așezat ”pe nori”.

Hristos se arată în calitatea Sa de nucleu al „celor Șapte Biserici care sunt în Asia”, radiind lumină și aducând cu Sine puterea deciziilor înțelepte. " Îmbrăcat cu o haină lungă pănă la picioare " –adică spiritul său străbate orice, chiar și voința, care este exprimată prin picioare-; era "încins la piept cu un brâu din aur" –iubirea din inimă este legată și de înțelepciune-. "Capul și părul lui erau albe..." –prin această legătură cu iubirea este și capul la rândul său, scânteietor-; "ochii Lui erau ca para focului" –ochii Lui ’învăluie lumea în lumină’-; "picioarele Lui erau ca arama aprinsă" –pașii Lui au și un efect purificator către exterior-; "și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari" –Duhul este prezent și în glasul Lui-. "În mâna dreaptă ținea șapte stele" –El atrage cu mâna dreaptă care reprezintă viitorul, toate forțele, toate caracterele, iar acestea Îl urmează-; "Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri" –El aduce în lume adevărata putere de distingere și diferențierea. 
Această viziune pare o analogie la viziunea Sfântului Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei sale, cu porumbelul adevăratului Duh; cele șapte comunități corespund chemării ucenicilor –
de ex. Ioan 1, Matei 4, 18:22.

Cele „șapte comunități” - șapte Biserici, Apocalipsa 2-3 – au existat în realitate. Ele întruchipau diverse probleme, caracteristici și posibilități culturale pe care Hristos îi dă lui Ioan misiunea de a le scrie „Îngerilor” acestor Biserici fără menajamente. Termenul „înger” pare a se referi aici și la conducătorii pământești ai acestor comunități, scrisorile adresate lor nefiind o chestiune pur transcedentală. În afară de aceasta, s-a pornit cu certitudine de la premisa că toate aceste biserici erau realmente conduse de îngeri. Dar în același timp termenul „înger” ar putea denota în plus și faptul că aceste comunități creștine din cele șapte orașe erau considerate ca reprezentând acele puteri pe care îngerii le întruchipează, și care apar și în alte părți.

Pornind de la acestea, este posibil să existe o doză de adevăr în presupunerile nu foarte solid fundamentate ale orientărilor rosicruciene, teosofice, antroposofice conform cărora aceste comunități reprezintă culturi succesive. Transformarea în prezent a culturii occidentale într-o cultură mai blândă ce se înalță la orizont este identificată fie cu trecerea de la cea de-a cincea comunitatea la cea de-a șasea, fie cu trecerea de la cea de-a șasea la cea de-a șaptea comunitate. Uneori se încearcă stabilirea unei relații cu reprezentările legate de o viitoare eră a „Vărsătorului” care – conform diverselor orientări astrologice și New Age – ar începe cam între 1961 și aproximativ 2000, sau abia în 2242, respectiv după R. Steiner, va înflori abia în jurul anului 3500. În unele dintre aceste calcule se presupune însă și existența unor „sub-ere” de câte 300-400 de ani. Dar, chiar dacă aceste cicluri cosmice sunt bazate pe realități, ceva important este totuși trecut cu vederea aici.

Apocalipsa nu este centrată pe dezvoltarea ciclică prin „revenirea perpetuă a acelorași douăsprezece semne zodiacale”. Mult mai potrivită pentru natura Apocalipsei ar fi imaginea unei spirale în care totul se desfășoară la nivele mereu mai înalte. Totuși, „salturile cuantice” foarte pregnante ale dezvoltării omenirii și a lumii în Apocalipsă nu pot fi văzute doar pe baza unei mișcări ciclice continuue, a mișcării de precesie a axei pământului și a fenomenelor spirituale ce le însoțesc. Dacă se ia în considerare de exemplu istoria contemporană, se observă că au loc evoluții tot mai rapide. Se poate resimți aici intervenția unei forțe superioare. Dacă se caută originea acestor schimbări în cicluri, pentru schimbările apocaliptice trebuie acceptată existența unui ciclu suplimentar, mai mare. Dar poate fi vorba și de acele influențe despre care vorbește Apocalipsa.

Dacă se iau considerare și cercetările pănâ acum prea puțin luate în serios despre transformările cosmice din perioadele preistorice, cum ar calendare, descoperiri arheologice, mărturii scrise, legende ca cele ale lui H.J. Andersen ș.a., mecanica cerească și prin urmare și ritmurile erelor nu se mai prezintă ca fiind mereu constante. Este limpede că acestea pot fi anihilate, respectiv transformate prin influențe radicale. Ciclurile temporale clasice ar fi avut astfel o importanță și mai redusă decât la primele cinci „comunități” – în acestea au văzut orientările teosofice etc, culturile Indiei, Persiei, Egiptului și Caldeei, ale Greciei și Romei ș.a.m.d., precum și culturile occidentale de până acum.

Completare: Cartea „Exegeza Apocalipsei" (din „Scrieri inspirate de către Arhanghelul Gabriel" de Helene Möller – 1884-1969 -, Editura Radona-Verlag Am Buchstein 14/15, D-61250 Usingen - german/ englez) leagă cele „7 comunități" (șapte Biserici, Apocalipsa 2-3) de perioade ale evoluției Bisericii – ignorând, s-ar putea spune, ciclurile cosmice:
1.    33-   333 după Hristos: Conflicte legate de urmarea corectă a învățăturilor lui Hristos... .
2.   333-   633 după Hristos: Dileme și loialitatea Bisericii timpurii... .
3.   633-   933 după Hristos: Iluminare prin Scriptură... .
4.   933- 1233 după Hristos: Primejdii datorate „trufiei, vanității, lăcomiei, desfrânării" în sânul Bisericii.
(Notă: Această perioadă este de asemnea marcată de implicarea Bisericii în războaie și Inchiziție.)
5. 1233- 1533 după Hristos: "Impuritate și urmărirea egoistă a propriilor interese în sânul Bisericii", urmate de o masivă "părăsire" a bisericii".
(Cu toate acestea, în cartea menționată, Biserica catolică și cea evanghelică sunt numite în cele ce urmeaz㠄cei doi Martori", la fel ca în Apocalipsa după Ioan, 11, respectiv ele sunt recunoscute ca întovărășite.)
6. 1533- 1833 după Hristos: Creștinism exteriorizat.
(Notă: În această perioadă s-a născut orientarea raționalistă în filosofie, precum și abordarea mai veche, mecanistică a științelor naturii.)
7. 1833- 2000 după Hristos: Indiferența multora față de Biserică și Dumnezeu.
(Cartea menționată abordează apoi marea schimbare provocată de apropiata Înviere a lui Hristos (parousia = venirea în slavă a lui Mesia) descrisă în Apocalipsa după Ioan. Aceasta era prevestită ca un eveniment de proporții cosmice iluminat din mai multe perspective. Deși predomină aici binecunoscutul scenariu al războirii necredincioșilor, dar el este deja confruntat cu alternativa conform căreia „rugăciunea popoarelor la Dumnezeu" poate schimba acest scenariu; și îndeosebi cu faptul că cei cu adevărat credincioși se „alătur㔠lui Dumnezeu și inspirației divine, astfel putând fi înălțați alături de El.

În raport cu următorii pași ai Apocalipsei, „comunitățile” reprezintă în orice caz un nivel care mai poate fi cuprins cu puterile conștiinței vieții exterioare.  

 

Cele „7 comunități” și bisericile contemporane (în paginile în limbile germană și engleză cu extrase suplimentare din Apocalipsa după Ioan 1-3).

a.) Cele 7 biserici primare în Asia mică.

Biserică primară

Hristos vorbește ca:

Apreciere

Avertisment

Țel pentru cei care biruiesc

în Efes

"Cel ce tine cele șapte stele în mâna dreaptă, și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice din aur."

Fapte, osteneală, nu pot suferi pe cei răi, "urăști faptele Nicolaiților pe care și Eu le urăsc."****, au pus la încercare și au recunoscut Apostolii mincinoși, răbdare, au suferit din pricina Numelui lui Hristos, și nu au obosit. 

Și-a părăsit dragostea dintâi; trebuie să se pocăiască și să se întoarcă la faptele dintâi; de nu, până atunci sfeșnicul va fi luat din locul lui.

"... îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu."

în Smirna

"Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat."

Necaz și sărăcie – „dar ești bogat” – „batjocurile din partea celor ce zic că Sunt Iudei și nu Sunt, ci Sunt o sinagogă a Satanei"

"Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile.."

"Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții..., nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."

în Pergam

"Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri "

"Tu ții Numele Meu, și n-ai lepădat credința Mea nici chiar in zilele acelea când Antipa, Martorul Meu credincios, a fost ucis la voi"

Oameni care țin de învățătura lui Balaam: cultul idolilor Balac;- (curvie (în Templu), câțiva Nicolaiți. "Pocăiește-te dar. Altfel, voi veni la tine curând, și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele"

"Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mâna ascunsă, și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește."

în Tiatira

"care are ochii ca para focului, și ale cărui picioare Sunt ca arama aprinsă”

„Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că Sunt mai multe decăt cele dintâi.”

O rabdă pe falsa profetă Iezebel; jertfe oferite idolilor, prostituție în Templu. Amenințare: necaz mare, moartea copiilor; toți vor fi răsplătiți după faptele lor. Ceilalți: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai tineți cu tărie ce aveți, până voi veni!

„Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cărmui cu un toiag din fier, și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu. Și-i voi da luceafărul de dimineață."

în Sardes

"Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele."

"Știu faptele tale.“ Câteva nume, care nu și-au mânjit hainele.

"îți merge numele că trăiești, dar ești mort.
Veghează, și întărește ce rămâne, care e pe moarte"; faptele nu sunt desăvârșite. Să țină ce au primit și auzit. Să se pocăiască. Altfel "voi veni ca un hoț...". 

"Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui."

în Filadelfia

"Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide, și nimeni nu va deschide."

Fapte; are puțină putere și a păzit cuvântul lui Dumnezeu și n-a tăgăduit Numele Lui; "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului..."

"îți dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei și nu Sunt, ci mint..."; aceștia trebuie "să se închine la picioarele tale, și să știe că te-am iubit.."... "Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa!"

"... îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, și Numele Meu cel nou..."

în Laodicea

"Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu "

"Știu faptele tale" (dar aici nu există nici o confirmare pozitivă)

"... Dar, fiindcă ești căldicel ***** nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. ". "... și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc...", "și haine albe...", "și doctorie pentru ochi...". "Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, și pocăiește-te!!"

"Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie..."

****traducerea mai frecventă "urăște” & "urăsc" (Hristos nu urăște pe nimeni!); vezi și Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 4-6; *****"căldicel" nu vrea să însemne o a treia poziție clar diferențiată, ci doar absența unei atitudini ferme.
Deja simplul fapt că Hristos se adresează fiecărei Biserici în altă calitate, arată că bisericile au de învățat fiecare diferite lucruri pozitive.

b.) Bisericile de azi.

Aceste șapte comunități/biserici primare au existat cu adevărat. În textul principal din Căile-lui-Hristos.net se face trimitere la o semnificație mai generală pentru diverse grupuri de oameni/culturi. Este totuși posibil și să cercetăm dacă în, respectiv în orientările interioare și mișcările creștine bisericile de azi se regăsesc caracteristici înrudite cu cele ale celor „șapte comunități”. Pentru ca această încercare să nu contribuie la o identificare și schematizare precoce, astfel de cunoștințe nu vor fi numite aici, ci în cele ce urmează vor fi schițate separat diversele aspecte ale bisericilor contemporane, pentru ca fiecare să își poată forma o părere. Ținem să subliniem că aici nu este condamnată nici o biseric㠖 asta ar putea face doar Hristos însuși. Ce se dorește mai degrabă este revelarea sensului ascuns al „unității în diversitate” în ecumenism, prin sugerarea unor corespondențe cu tipare arhetipale universale, cum ar fi cele „șapte tunete” ș.a.

Biserici*/ Orientări contemporane

Calități

La ce trebuie să se aștepte cei interesați în primul rând

Biserica siriană-ortodoxă și anumiți adepți a vechiului creștinism celtic; biserica armeniană; biserica egipteană coptă și etiopiană;

Bisericile ortodoxe: grecească, rusească și sârbească;

(& ramurile extirpate ale creștinismului lui Arius)

"Creștinii Sfântului Toma" în India; biserica nepaleză;...

Adesea credință profundă, parțial aspirații spirituale puternice la călugări etc, perseverență, consecvență.
O notă de spontaneitate. Uneori cripte sub biserici ca rămășiță a vechilor tradiții creștin-esoterice. Înțelepciune/filosofie (Maria- Sofia). ...

Ritual religios tradițional frumos, dar strict – de ex. stat în picioare 3 ore – (în afară de Biserica Sf. Toma de ex). Minimă adaptabili-tate la diversele căutări ale oamenilor moderni, respectiv ale tinerilor, mai ales a celor aflați într-o perioadă ateistă timpurie, și care de aceea se află degrabă la marginea credinței și au un mod de a gândi mai lumesc. În cazul unora dintre aceste biserici presiunile sistemului comunist ori tendințele naționaliste au condus la limitarea activității, sau au stimulat dușmănia față de alte alte religii sau popoare...

Bisericile libere protestante, evanghelicale, și bisericile penticostale, Quakerii

Alte comunități religioase, care sunt, pe baze îndoielnice uneori, calificate drept „secte”: **: adventiști, biserici neo-apostolice, mormoni ș.a.

Simplitate și lipsă compromisuri conform credinței și moralei proprii. Această relație fără complicații cu Iisus Hristos dă, mai ales celor potriviți pentru aceasta, posibilitatea unui acces mai direct la puterea Sa: experiențe religioase intense, cum ar fi ascultarea rugăciunilor, vindecări prin credință ș.a.m.d.; studiu biblic intensiv, fără evitarea părților greu de înțeles prin explicații superficiale; susținere și ajutor reciproc între membrii comunității – nici într-un caz nu găsim aici un creștinism de duminică sau, mai rău, de Crăciun ...

În afară de întărirea pe mai multe planuri a credinței nu există nici o metodă directă de pregătire pentru experiențe spirituale, respectiv religioase. Lipsește, deci, de cele mai multe ori, liniștea și metodele bazate pe aceasta, cum este de ex. meditația creștină (de altfel această lipsă se observă și la alte biserici). Strictețea moral㠖 de fapt bine-intenționat㠖 în relațiile interumane constă adesea în interdicții și este rareori însoțită de explicațiile de rigoare, ca de exemplu în cazul prieteniilor, acestea fiind în zilele noastre greu de întreținut.
Dorința de a înțelege complexele experiențe creștine care trec dincolo de spectrul oferit de aceste biserici este parțial limitată. Se întâlnește adesea părerea că ceea ce a fost suficient pentru unul, trebuie să fie destul și pentru convertirea tuturor celorlalți. De asemnea o convingere parțial prea intensă că biserica lor este cea aleasă (mai ales bisericile neo-apostolice etc). Uneori, contrar imaginii de imparțialitate pe care doresc să o ofere, se observă aici partinism politic...

Majoritatea în bisericile reformate/evanghelice& biserica progresistă deschisă etc.

Întoarcerea la Biblie ca izvor al credinței (de ex. Luther). Multe servicii în folosul comunității. Dispoziția parțială de a lua în serios credința și în propriile decizii politice, de a reflecta și a avertiza – chiar și dincolo de „subiectele morale”. Deschidere spre relația ecumenică între biserici...

Din păcate, în zilele noastre studiul dialectic al teologiei distruge credința în multe lucruri, apoi pastorii sunt totuși învățați în seminarii cum să predice credincioșilor. Mulți au căutat căi spre aprofundarea credinței, însă acestea sunt rar oferite.Aplatizare și prea multă adaptare la societate, resimțită puternic și în manifestările bisericești. Uneori bisericile însăși au contribuit la evoluțiile problematice ale societății axate pe performanță (în cazul Calvinismului). ...

Catolicismul de stânga, teologia feministă, teologii eliberatoare din lumea a treia

Foarte apropiată de viața oame-nilor, eforturi intense, cu motivație creștinească, pentru drepturi sociale și drepturile omului etc. În acest sens se simte și vigilență în sânul bisericii. Eforturi de a găsi un rol spiritual și social potrivit și pentru femei. De câtăva vreme chiar o anumită deschidere spre căi de experimentare mistică. ...

La unii credință aplatizată. Parțial limitare la standardele oferite de psihologia abisală sau standarde de natură socială (valabilă pentru toți, chiar și în cazul umaniști-lor).În cadrul teologiei feministe credință inspirată uneori din rituri străvechi, nu întotdeauna veri-ficate din punctul de vedere al compatibilității lor cu creștinismul. ...

Tradiția bisericească catolică

& orientări catolice mai stricte, de ex. privind profeția Fecioarei Maria, și misticism 

Păstrarea și perpetuarea credinței și a riturilor date acestei biserici. În cadrul cultului Fecioarei Maria și a altor tradiții se regăsesc și elemente care lipsesc unora din celelalte biserici. Multe activități caritative și vigilență socială și pe plan mondial. Parțial o piedică în calea declinului moral general prezent în societate. Oricum, găsim măcar bazele pentru transmiterea de metode (exerciții, forme simple de meditație)unui număr mic de enoriași.
La mistici – mai frecvent întâlniți în cadrul acestei biserici – parțial înțelegerea și capacitatea de a se transpune în misterele legate de răstignirea lui Iisus. (De ex. și cunoscutul teolog Rahner a admis că biserica viitorului trebuie să cultive misticul). ...

În loc de empatie și de păstorirea plină de înțelegere a oamenilor independenți de azi, accentul a fost pus pe dogme și pe puterea de a se impune a conducătorilor bisericii chiar și în interiorul acesteia. Din punct de vedere moral, găsim mai ales porunci și interdicții. Prea puțină strădanie de a găsi limbajul însuflețit de care au nevoie bisericile din ziua de azi pentru a reuși să transmită oamenilor de pretutindeni și de toate felurile tezaurul credinței. Rolul de piedică morală nu este suficient pentru o reală transformare și reînnoire. Procesul de clarificare a vechilor practici inchizitoriale și războinice, precum și colaborarea de odinioară cu anumite puteri lumești este un proces dificil.
Concepția conform căreia doar propria credință este singura valabilă.
Chiar și misticii au fost adeseori în cel mai bun caz tolerați în loc de a li se recunoaște rolul călăuzitor. ...

Comunitatea creștină și cristologia lui Rudolf Steiner; și ordinul rosicrucienilor creștini;

Comunităti speciale ca mișcările neo-apocaliptice****;

Alte orentări, printre altele pe baza învățăturilor Prof. J. Hurtak.

Astfel de căi de apropiere de Hristos sunt înrudite cu multiplele abordări neglijate, adesea prigonite până la exterminare, ale unui creștinism al cunoașterii*** de ex. pe baza Evangheliei după Ioan – dar care nu este identic cu „gnosticismul” – (a cărui absență a dus la multe din manifestările amendabile ale bisericilor din zilele noastre.)
Diverse modalități de învățare a deschiderii pe calea spre Dumnezeu. În cazul Hurtak printre altele utilizarea „Numelui biblic al lui Dumnezeu”.

Spre exemplu, în antroposofie întâlnim adesea numai „muncă în spiritul Lui Hristos” în loc de a-L implica direct și prin rugăciunne ș.a.m.d. (Comunitatea creștină inspirată și de R. Steiner nu este considerată ca aparținând direct antroposofiei). (Legătura creștină nu este imediat evidentă la toate grupările rosicruciene moderne.)
Grupările neo-apocaliptice cum ar fi cele bazate pe scrierile misti-cului Jakob Lorber, includ pe lângă Biblie în special forme ale „profeției”. Cel care dorește să își formeze o părere referitor la sen-surile și problematica acestora trebuie mai întâi să își însușească criteriile de diferențiere adecvate.
****

Unele din cercurile ce cu greu pot fi clasificate organizatoric, aflate la marginea creștinismului, de ex. cele apropiate de grupările New Age

Parțial strădanii în vederea reali-zării unei ere noi dincolo de im-perfecțiunea societății materia-liste contemporane, prin acestea prezentând o afinitate cu prezi-cerile Apocalipsei. Analizarea propriilor caracteristici și expe-riențe în loc de a arunca vina asupra altora. Eforturi susținute pentru un dialog real între foarte multe orientări. ...

În cadrul unora dintre aceste orientări nu întotdeauna este clară diferențierea între Hristos și unii pretinși Hristoși, precum și „conștiința identificării cu Hristos”.
Dat fiind că diversele religii au atribute comune complexe doar în plan etic și mai puțin în cel al credinței propriu-zise, deosebirile sunt de cele mai multe ori explicate superficial prin diverse artificii.
Uneori, faptul că pe pământ este necesar să se facă o alegere între forțe constructive și forțe distructive nu este înțeles deoarece Dumnezeu este mai presus de toate. De aici și o anumită toleranță față de unele manifestări discutabile, și o lipsă a acelei îndurări a greutăților ce caracterizează creștinismul organizat. Ca mișcări le lipsește angajamentul social. ...

* Ar fi de asemenea posibilă analiza legăturii între fiecare dintre aceste biserici și apostolii respectivi. Oameni diferiți găsesc în diferitele biserici acel ceva care le oferă un punct de sprijin. 
** Dacă sunteți interesat de una din aceste grupări, și aceasta: a.) vă lasă libertatea personală și contactul cu familia și prietenii; b.) nu vă conduce spre gesturi și acțiuni imorale; c.) nu încearcă să vă ia ceea ce vă aparține (în afară de contribuția, respectiv impozitul biseircesc și prestațiile benevole); d.) se inspiră din și se raportează la Biblie sau Noul Testament, respectiv la Iisus Hristos în adevăratul Său spirit; e.) admite că nu este singura grupare creștină valabilă; - astfel nu se mai aplică termenul, folosit adesea depreciativ, de sectă; oricare ar fi interpretările sale teologice, și oricum ar fi apreciate tradițiile sale suplimentare, care de altfel se regăsesc și la majoritatea celorlalte biserici – cu excepția eventual a bisericilor libere protestante.
*** spre exemplu Sf. Ap. Ioan însuși, Clemens din Alexandria, Origene, Pavelienii, Gioacchino da Fiore, Maestrul Eckehart, Tauler, Seuse, Nicolaus von Kues (Cusanus), Jakob Boehme, Angelus Silesius, Paracelsus, Novalis ș.a. Este foarte probabil că și aceste cercuri au avut propriile limite, la fel ca toate religiile, dar ele constituie totuși o parte componentă a creștinismului. Bogomilii și catharii erau într-o oarecare măsură înrudiți cu aceștia, dar în același timp oarecum marcați de un escapism unilateral.
****
Vezi și capitolul „Cum să abordăm profețiile” – și în general pentru „vorbe profetice” și altele asemenea – în textul principal din Căile-lui-Hristos.net. Nu toate grupările neo-apocaliptice se consideră a fi o concurență la biserici, motiv pentru care ele nu cer adepților părăsirea unei biserici/religii, respectiv intrarea într-o nouă biserică/religie (de ex. Lorber). Alte grupări în schimb sunt extrem de critice în atitudinea față de biserică, deoarece până azi se consideră persecutați de marile religii. 

c.) Puncte de pornire în soluționarea conflictelor între Biserici și ecumenism.

Toate posibilitățile creștinismului devin vizibile abia la o privire mai atentă a multitudinii ecumenice a bisericilor. Cine acordă valabilitate doar celui mai mic numitor comun al cunoscutelor învățăminte propagate de cele mai mari biserici, îl privează pe om și bisericile tocmai de acele imbolduri, de care ar avea nevoie pentru avansarea lor pe calea înnoirii atât de necesare a creștinismului aplatizat, în sensul bisericii timpurii. E necesar ca creștinii să învețe unul de la celălalt. Toți își păstrează însă identitatea. O conștiință mai puternică a unității în cadrul diversității bisericilor nu înseamnă că ar trebui să se tindă spre un creștinism unitar. Hristos nici nu s-a referit la un asemenea fapt în scrierile sale către cele șapte biserici din Asia; știa și el că oamenii sunt diferiți. Și previziunile despre o vreme în care va exista un păstor și o turmă - previziuni făcute cu altă ocazie – nu lasă nicidecum să se înțeleagă că turma nu ar avea o heterogenitate interioară. Cel mai mare „păstor” râmăne, până la urmă, Hristos. El este și singurul care ar putea uni bisericile în modul cel mai potrivit. Cine altul ar fi ascultat? Insă pași în această direcție pot fi făcuți. In cele ce urmează ne vom opri asupra acelor puncte pe care conducătorii bisericilor mari din prezent le consideră barierele principale în acestă chestiune. (Cei mai mulți oameni din cadrul acestor biserici însă nu au nici un interes în conservarea unor asemenea „bariere”).

0. In 1962, în cadrul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican a existat o anumită deschidere către Ecumenism: Biserica Catolică a recunoscut faptul că anumite elemente – vizibile și invizibile -, cum ar fi Cuvântul lui Dumnezeu, Harul divin, Speranța, Iubirea, și Harurile Duhului Sfânt există și în afara Bisericii Catolice, și că o „sanctificare” și mântuire este posibilă și dincolo de ea. Ea a continuat însă să se autoconsidere singura biserică desăsvârșită.

1. Neîncetata „succesiune apostolic㔠prin atingerea cu mâna încă de pe vremea apostolilor și hirotonisirea episcopilor și a preoților este revendicată de biserica catolică în dauna celei evanghelice. De aici ele nu pot fi biserici-surori. Dar unele din bisericile evanghelice au luat ființă cu concursul unor principi, prin convertirea lor parțială, proces prin care trebuie să fi trecut la cealaltă religie și unii preoți catolici sfințiți. Aceștia, la rândul lor, au contribuit la inițierea altor preoți în activități cu caracter de slujbă religioasă. Atingerea cu mâna în diferite ocazii (vindecare, binecuvântare...) este motivată biblic. Chiar și dacă catolicii ar explica gestul ca un lanț neîntrerupt până în ziua de azi – ceea ce Biblia nu precizează îns㠖 ar exista și atunci posibilitatea ca biserica evanghelică să reintroducă această atingere – ceea ce nu le-ar dărâma coroana. Dacă în rândurile proprii sau în exterior ea ar găsi pe cineva care să fie parte a acestui „lanț neîntrerupt” – bisericile evanghelice ar considera că li se pătează și mai mult conștiința de sine.
Ar exista însă și posibilitatea recunoașterii reciproce a faptului că relația cu acel Duh Sfânt al lui Hristos, care este mijlocit prin atingerea cu mâna, poate fi obținută prin rugăciune și în mod direct. (E un lucru de care, în fond, e capabil fiecare credincios/-oasă. De aceea există oameni care, se pare, au harul vindecării creștine prin atingerea cu mâna, fără ca ei să fi fost vreodată sfințiți de biserică. Ei sunt chiar și mai plini de har decât cei mai mulți dintre cei sfințiți.) Prin urmare, acest Duh Sfânt ar putea fi dat mai departe de către un pastor și într-un mod clasic. Acestă variantă însă ar fi străină de conștiința bisericii catolice. (Dar nici religia evanghelică n-a practicat-o, astfel încât nimeni nu ar fi dezavantajat. In sens strict, biserica catolică ar putea-o recunoaște ca posibilitate și ar putea susține doar rezerva, că nu poate fi controlat cu mijloace normale dacă Sfântul Duh acționează în același mod valabil sau nu. Biserica a avut în toate timpurile oameni la dispoziție, care i-ar fi putut spune cât de valabil sau ne-valabil este rezultatul (de exemplu oameni ca Pater Pio etc.) La aceasta se adaugă și faptul, că pentru sfințirea catolică de până acum există limite posibile. Ce se întâmplă cu un sfințit de acest gen, care i s-a substituit prin greșeli drastice Duhului Sfânt? Ar mai fi el apt să dea mai departe Sfântul Duh? Si acestea sunt întrebări, care fără o analiză, respectiv fără oameni ca Pater Pio, nu pot primi un răspuns viabil.

2. Intrebarea privind rolul funcției lui Petru, deci al Papei în relație cu celelalte biserici, este în concepția bisericii catolice legat de conceptul unei unități vizibile și totale a religiilor sub conducerea Papei. Iisus l-a împuternicit pe Petru, să-i „pasc㔠„oile” și „mieii” (Ioan 21). Iisus nu i-a supus pe ceilalți ucenici și cercurile discipolilor acestora lui Petru, ci creștinii de atunci erau îndrumați în locurile unde se aflau (de ex. cele „7 biserici din Asia”) de către Íoan, și nu de către Petru, multe comunități erau îngrijite de Paul etc. Se pune, deci, întrebarea: Ce ar putea însemna acel „păscut” de către un urmaș al lui Petru în împrejurările de azi? Reprezentanți ai bisericilor ortodoxe au semnalat acum câțiva ani, că ar fi de acord cu un „primat de onoare” al Papei, fără funcție de putere față de alte religii, așa cum în biserica timpurie episcopul roman fusese recunoscut unanim ca primul între semeni. Chiar și unii teologi protestanți au reflectat asupra acestui fapt. Vaticanul însă nu a răspuns atunci în nici un fel. Mai târziu, însuși Papa a spus că, în vederea unificării bisericilor, celalte religii să se gândească ce rol să aibe papalitatea într-o asemenea împrejurare. Reflectarea nu face rău nimănui. Dacă bisericile ar fi unite, desigur că ele și-ar alege un vârf comun.

3. Biserica evanghelică reproșează celei catolice neacceptarea hirotonisirii femeilor ca preotese. Dar și bisericile ortodoxe, și părți ale celor anglicane și protestante din unele țări, au reticențe în această privință. Pe de altă parte, în chiar interiorul religiei catolice exist㠄Plebiscitul bisericesc ‚Noi suntem Biserica’”, organizație care, printre altele, ridică și această cerere. Oricât de importantă ar fi o asemenea întrebare, nu vedem de ce ar trebui ea rezolvată în strânsă legătură cu unificarea bisericilor. Ea este, de fapt, o cerere pe care trebuie s-o rezolve fiecare biserică în parte, în concordanță cu conștiința ei. Vaticanul nu ar trebui atunci să le interzică bisericilor evanghelice să mai continue cu hirotonisirea femeilor în același mod în care au făcut-o, chiar dacă unificarea se apropie. Bineînțeles că această practică exclusivă poate fi și o provocare pozitivă la adresa celorlalte biserici de a începe și ele să lucreze la o asemenea chestiune.
Din punct de vedere biblic (de la Pavel) bărbaților le este avizată o funcție tradițională diferită de cea a femeilor în cadrul unei comunități. Că femeile să aibe în general mai puține drepturi, nu a reprezentat tema unei perioade în care ucenicii au știut și au trăit importanța rolului de ex. al Mariei, respectiv al femeilor în Praznicul Rusaliilor. „Femeia să tacă în comunitate” avusese la origine, desigur, un alt înțeles, decât cel care i-a fost atribuit mai târziu, și el nu are nimic în comun cu problemele discutate azi. Dată fiind îndoiala că această problemă este înțeleasă pretutindeni în mod corect, nu rămâne decât argumentul inoportunității ei, deoarece nefiind o problemă de bază, ea nu poate reprezenta actualmente un obstacol în calea unificării despre care vorbeam. Cine crede că poate lega această problemă a hirotonisirii femeilor în mod direct de disputa unificării, se poate considera dezamăgit. E mai bine ca două teme să fie tratate ca două teme. Dacă unificarea bisericilor se va apropia și mai mult, se va vedea care biserică a progresat mai mult decât celelalte și în ce domenii.

4. Cultul Fecioarei Maria, prezent în religiile catolică și ortodoxă, nu se regăsește sub aceeași fomă la religiile protestante, dar aparent acest fapt nu este considerat una din piedicile fundamentale în calea unei mai bune armonizări. Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican a admis, totodată, că ar putea exista deosebiri în liturghie, în funcție de structura spirituală a credincioșilor, inclusiv deosebiri din care s-ar putea profita reciproc. Cunoaștem câteva încercări izolate în cadrul bisericii evanghelice, ce au avut loc în perioada anilor 50-60, de a reintroduce, într-o formă adecvată, Cultul Fecioarei Maria. În ciuda acestei experiențe eforturile în direcția unei unități concrete rămân în faza de misiune, ele nefiind o antiteză. Este însă necesar ca această armonizare să fie cu adevărat dorită, ca ea să vină din interior, fiindcă o semnătură din exterior nu va rezolva problema.

5. Pe de o parte este de înțeles, că dreptul bisericii (CIC), a căror forme timpurii constituiau prilej de abuzuri, reprezintă pentru toată lumea o problemă spinoasă. Rolul neconstrictiv din punct de vedere biblic al dreptului bisericii în cadrul bisericii catolice, nu ar trebui nici el să reprezinte o problemă-barieră în calea unificării, așa cum susținea Biserica Evanghelică din Germania. E o problemă care privește o singură biserică. Fiecare biserică poate dispune de un statut propriu și de un tip de drept bisericesc pe care îl crede de cuviință, e chiar obligat să aibă așa ceva într-o anumită măsură, atâta timp cât ea există ca entitate sau sub-entitate. Transformările unor asemenea norme interne ale unei biserici țin, la fel, numai de competența bisericii respective, atâta timp cât nu se găsește cineva care să ceară preluarea lor de către toți ceilalți fără o analiză prealabilă. Chiar și în acest caz, ar fi evident și pentru biserica catolică faptul că un asemenea caz necesită un nou conciliu comun, care să elaboreze un nou drept bisericesc comun – cum s-a întâmplat în 1983, când și-a adaptat propriul drept noii Teologii a Poporului și a lui Dumnezeu a celui de-al doilea Conciliu de la Vatican din 1962. Este, deci, deplasată prezentarea acestei probleme ca obstacol.

6. O altă dispută ivită, cea a justificării omului în fața lui Dumnezeu prin creațiile sale sau prin opera de mântuire a lui Iisus Hristos, poate fi privită între timp drept îndeajuns explicată prin pozițiile comune adoptate de bisericile catolică și evanghelică.

E foarte posibil ca, în cadrul mișcării ecumenice, religiile să înceapă se apropie una de alta, în loc să continue să-l chinuie pe Hristos.*) Ceea ce putem constata deja astăzi e acea „religie general㔠în spiritul lui Iisus Hristos, căreia îi aparțin toți cei care îl urmează pe Hristos în felul lor, și care se străduiesc s㠄împlinească voia Domnului", indiferent cărei religii le-ar apaține ei sau chiar și dacă nu aparțin vreunei confesiuni, și fără să afișeze mereu termenul de creștinism. Pe această idee se bazează subiectul Biserici din pagina web „Căile lui Hristos".

*) Compară "Despre Botezul în Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul": notă de subsol.
Bisericile, cum este cea catolică s-ar putea lăsa inspirate de mesajele lui Hristos pe această temă ale ortodocșilor precum creștina Vassula Ryden („Adev
ărata Viață în Dumnezeu", vol 1.). Biserica catolică apreciază astfel de scrieri ca „revelații personale" (Revelațiile), nu se mai opune publicării acestora, le analizează critic și își rezervă drepturile unui verdict pentru mai târziu. De multe ori însă un asemenea conținut depășește caracterul de inspirații importante doar pentru o anume persoană. (Trimiterile bibliografice din această pagină web au doar caracter de notă, iar cunoștințele noastre sunt independente de ele.)

 

De ce am nevoie de o religie sau de o comunitate.

Pe de o parte mi se oferă posibilitatea găsirii unei legături individuale, interioare cu Iisus Hristos și cu Dumnezeu. Aceasta este esența. Cineva poate chiar primi imbolduri din afară, de la Dumnezeu, într-un mod direct, și le poate recunoaște ca atare, dacă e atent la semne.

Există însă și o altă dimensiune a acestei legături ce se desăvâșește de-abia în comunitate cu alții. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați in Numele Meu, Sunt și Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:20). Acest citat trebuie luat cuvânt de cuvânt. Mai puțin ușor de trăit, dar în principiu posibil, ar fi și în cazul înțelegerii a doi oameni care se află la depărtare unul de celălalt. Un mistic poate trăi o asemenea legătură și fără să se înțeleagă cu altcineva, adică de unul singur. Pentru cei mai mulți oameni însă, o astfel de dimensiune ar reprezenta o suprasolicitare, deoarece omul nu este născut să fie pustnic.

Forma comunității întru rugăciune poate duce la formarea unui cerc de întâlniri regulate în casa cuiva. Sau poate fi trăită în cadrul comunității unei biserici sau al oricărui alt fel de comunități de credință. Chiar dacă o religie dorește să-și supraestimeze rolul și importanța asupra credincioșilor ei, lucru pe care l-a moștenit prin tradiție, valabilitatea afirmației noastre rămâne aceeași.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cele șapte peceți.

Viziunea următoare se referă pentru început la adorarea lui Dumnezeu de către cei „24 de bătrâni”, de cele „Șapte Duhuri înaintea scaunului de domnie” și de către cele „patru făpturi vii” – prin care se exprimă diversele calități originale -, precum și la Geneză. Vom povesti apoi cum doar „Mielul” – cu calitățile lui Hristos – a reușit să deschidă cartea cu cele șapte peceți – Apocalipsa 4 – 8:1. Viziunea are loc în „cer” – în contextul de față în sfera dumnezeiască. Conținuturile peceților sunt descrise mai întâi pe un plan în care puterea lor e redată de simboluri: cei patru cai de culori diferite, respectiv călăreți. Schimbările ce au loc pe acest plan, comparabile cu o revelație pe tărâmul viselor, influențează întâmplările de pe pământ doar în mod indirect.

In ciuda caracterului general al referirilor la dezvoltarea acestui plan psihic se spune la început: „vreau să-ți arăt, ce trebuie să se întâmple după aceasta”, adică după cele șapte comunități. In legătură cu asta R. Steiner și Arthur Schult au încercat să identifice alte șapte „culturi ale peceților” pe pământ, care au legătură cu acea purificare a respectivului plan al conștiinței. Cartea izvorâtă din inspirațiile lui Hristos „Cartea adevăratei vieți”, apărută în Mexic, vede prin prisma celor șapte peceți întreaga istorie de pe vremea lui „Cain și Abel” și până în vremea împlinirii.

In orice caz acest text permite o identificare clară cu pământul fizic din prezent. Dacă cineva ar medita în stilul unor biserici libere protestante, atunci ar putea să descopere unele mici influențe ale primelor patru peceți în cele două Războaie Mondiale, urmate de echilibrul în temeri dintre Europa de Est și cea de Vest, ca și în foamete și epidemii. Acestora li s-ar adăuga și prigoanele religioase și catastrofele de natură cosmică, apoi, eventual și meteoriții, cutremurele, deplasarea polilor pământului (dar pentru aprofundare vezi capitolul „Ultimele șapte urgii”.)

De pildă, deja acea scenă din Evanghelia lui Ioan 2 – nunta din Canaa și alungarea negustorilor din Templu de către Iisus – vezi și capitolul respectiv din prezentul tratat – amintesc prin caracterul lor comunitar și combativ de aceste fragmente.

Dacă în capitolul 5 al Evangheliei lui Ioan Iisus a proorocit despărțirea duhurilor între cele ce au făcut bine și cele ce au făcut rău, atunci descrierea dintre cea de-a 6-a și cea de-a 7-a pecete trece în „sigilarea” spirituală a celor „aleși din cele douăsprezece seminții”, ajungând la „triumful aleșilor în cer.”

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cele șapte trâmbițe.

Viziunea îngerilor cu cele șapte trâmbițe este și ea proiectată în „cer”. – Apocalipsa 8:2 – 11:19. Inălțatele „Rugăciuni ale sfinților” și „focul” coborât „de la Altar”, ca și trâmbițele ca instrumente folosite mai ales imaginar, relevă toate un plan mai mult spiritual, așa cum ar fi în unele vise cu simboluri asemănătoare. Aici acesta este punctul de pornire al schimbărilor care au loc, în parte, până în sfera pământeană, unde se învolbură tot felul de umbre.

In ciuda caracterului cu precădere spiritual și ne-fizic, s-a încercat, temporar, și în acest domeniu o încadrare în funcție de peceți, de exemplu în forma unor „culturi ale trâmbițelor”. E destul de dificil să identifici ecouri asemănătoare în istoria contemporană. N-ar fi exclus să identificăm vreo legătură între moartea pădurilor și noxele pe de o parte, și prima sau a doua trâmbiță pe de alta. In fragmentul despre cea de-a treia trâmbiță s-a interpretat altceva, anume că acea făclie, care a căzut pe a treia parte din ape și se numea Pelin, ar fi Cernobîlul. A patra trâmbiță ar putea fi o constelație stelară, așa cum exista ea la mijlocul lu august 1987 într-un triunghi cosmic al tuturor planetelor. Părți ale cercurilor New Age meditaseră pe atunci, fără să invoce Apocalipsa, dar făcând o legătură cu numărul apocaliptic de 144.000 – vorba fiind de oameni, pe indian㠄războinici ai curcubeului” – despre pretinsul eveniment ca fiind un început, o etapă a unui nou ev. A cincea trâmbiț㠖 fum din fântâna abisală, lăcuste de fier, cinci luni de chinuri – ar putea lăsa impresia că războiul din Golf (1991) este cel puțin o imagine exterioară a puterii acestei trâmbițe și continuarea ei în cea de șasea trâmbiță. A șaptea trâmbiță duce în „Templul lui Dumnezeu”, însoțită de fulgere și de voci și de tunete etc., cu înțelesuri tot interioare, mistice.

Și la cea de șaptea trâmbiță există voci, conform cărora, în acest stadiu „sferele pământului Domnului nostru și a lui Hristos al Său” sunt deja prezente. Cel puțin pe plan spiritual ceva a fost decis, ce pe pământ încă nu e cercetat îndeajuns. Forța trâmbițelor este comparabilă cu cea a „Schimbării la Faț㔠(Matei 17 și capitolul nostru), cu învățăturile din sfera ei precum și cu „Predica de pe Muntele Tabor" (Matei 5:7).

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cele șapte tunete și cei doi profeți.

După cea de-a șasea trâmbiță au „vorbit șapte tunete”, vorbe ale căror conținut Ioan trebuia să le „sigileze” și să nu le scrie. Urmeaz㠄măsurarea templului din cer”. Doi profeți sunt omorâți și apoi înviați. Apoc. 10 – Apoc. 11:14. Aici se poate constata o similaritate cu învierea lui Lazăr din Evanghelii – capitolul nostru și Ioan 11.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Femeia și balaurul.

In toate fazele întâmplărilor participă forțe de importanță spirituală și din cele care repugnă. In text se descrie când una dintre părți, când cealaltă. Semnul din cer, unde „o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap“ (Apocalipsa 12) arată fără îndoială pe „Sophia“, mama cerului și a lumii, mai puțin sub aspect de mamă pământean㠖 vezi în capitolul „Primul praznic al Rusaliilor" din lucrarea de față. Am amintit mai sus de presupusa ei legătură cu Maria. Ca pentru a aduce noutate, la bătrânețe Maria locuia într-o peșteră, în care înainte fusese adorată zeița-mamă Kybele. „Pruncul“ său în Apocalips㠖 copil al unei ființe cerești, prin urmare tot ființă cerească și el, menit ca mai târziu să conducă pe om cu „sceptru de fier“, ceea ce înseamnă, între altele, atenționându-l neîncetat asupra esenței sincere și individuale a faptelor sale -, va fi pus în legătură cu un anumit mod de acțiune al lui Hristos cel cosmic. „Sceptrul de fier” poate fi tradus și cu baston de fier, și este, astfel, nu doar un simbol regal, ci și un simbol al „sfințitorului“, și poate avea legătură și cu „cetele de îngeri”. Mai pe larg în capitolul „Ultimele șapte urgii (valuri de mânie)".

In parte se face referire la spălarea picioarelor și a ungerii cu mir de către Maria din Betania – vezi capitolul nostru „Hristos și spălarea picioarelor”, precum și la Evanghelia după Ioan 12:13. Și reluarea motivului renașterii pe planuri tot mai înalte ale dezvoltării sunt incluse aici.

„Balaurul" cu îngerii săi malefici sunt opusul. Prin „Mihail și îngerii săi” ei sunt învinși în cosmos și aruncați pe pământ. Acum pământul și cerul apără femeia de ei.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Fiara cu șapte capete din mare.

In această viziune apar și celelalte două forțe negative, prima oară cele înclinate mai mult spre dorințe și frivolitate – Apoc. 13:1 – 10, vezi și capitolele noastre „Ispita” și Ioan 13:1-10 sau Matei 4:5 – 11. Cele șapte capete sunt asociate mai târziu cu „șapte munți, pe care stă curva Babilon”, iar munții reprezint㠄șapte regi”. Cele zece coarne sunt reprezentate în Apocalipsă ca cei „zece regi” care sunt de aceeași părere și-și oferă puterea acestui animal.

Intre altele din cauza celor „șapte munți” – care amintesc de cetatea cu cele șapte dealuri: Roma – există biserici liber protestante, care văd în „curva Babilon” papalitatea. Asta sună a exagerare, și, în ciuda problematicii istorice a bisericii catolice, fără o acoperire clară. În Apocalipsa 18:11-23 este relevată în mod evident o corespondență cu comerțul global. (Vezi capitolul "Ultimele șapte urgii și căderea Babilonului...".) „Icoana" fiarei cf. capitolului 14 al Apocalipsei poate fi interpretată ca o referire imaginile (concepțiile) false legate de Iisus. Poate fi și în legătură cu o dependențăde natură patologicăsau de natura unui cult de aparate multimedia.

Forțele seducătoare ale acestei „fiare” pot fi transformate prin forțele descrise în capitolul nostru „Biciuirea" – Ioan 19:1.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Fiara cu zece coarne de pe pământ.

Aici apare acea forță negativă orientată înspre necesitățile materiale – Apocalipsa 13:11-18, vezi capitolul nostru „Ispitele" și Matei 4: 1-4.

Contextul însemnării frunților și a mâinii la oameni precum și numărul 666 din prezentul capitol, care reprezintă o condiție pentru a putea vinde și cumpăra, se regăsesc oglindite cu claritate și în ceea ce se întâmplă în lume. Dezvoltarea rețelei de computere, a cărților de credit, codurile de scanat de pe prețurile mărfurilor delimitate de trei dungi duble = 666 din acest cod, aparatura inventată în Canada, cea testată în Malaezia pe scară mare pentru identificarea persoanelor după frunte sau mână, termenul de „la bête" = bestia, animalul de pe sigla centralei de decontări de la Brüxelles, un cod internațional bancar 666 etc. denotă cât de conștient sau inconștient, eventual chiar hazliu, s-au putut naște asemenea denumiri. „Animalul” biblic „de pe pâmânt” este identic zeul Mamon.

O altă problemă nerezolvată și care persistă, este aceea a intensificării dramei în problemele de mediu înconjurător, în rezolvarea căreia s-a plecat mai întâi de la cosmetizări de natură tehnică, după care s-a trecut la o dictatură ecologistă a tehnocraților, mai mult amăgitoare, în loc de a se lăsa loc masivelor impulsuri pentru schimbări de natură democrată și pe care să le susțină și populația. Mecanismele posibile de manipulare sunt însă posibil de dejucat prin recunoașterea caracterului lor. Acest proces are legătură cu forța de care am amintit în „Cununa de spini", vezi și capitolul nostru și Ioan 2 – 3.

Și în capitolele despre balaur și cele două fiare ar putea exista legături cu prezentul. Intreaga întâmplare are loc, după cum am amintit, nu pe pământul fizic. In noua viziune ce urmează, aceea a numărului 144.000 (Apocalipsa 14) apar din nou mai multe vietăți respectiv îngeri, care „recolteaz㔠două grupuri diferite de oameni. Cei asociați cu fiara sunt aruncați în „teascul mâniei lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că sunt lăsați în seama efectelor legilor naturii. Dorim însă să precizăm că, în realitate Apocalipsa nu cunoaște adevărata „osândă veșnică”, ci toți își pot găsi calea spre Dumnezeu și totul este învelit de El. Vezi Apocalipsa 22 și cap. Despre „Noul pământ” din prezenta lucrare.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„Ultimele zece urgii" și sfârșitul „Babilonului”; Revenirea lui Hristos.

Aceia care rezistă fiarei și imaginii sale apar în următoarea viziune, pe un plan descris ca o mare de sticlă amestecată cu foc”. Din „Templul din cer” vin iar alți șapte îngeri cu „ultimele șapte urgii”, pe care le varsă din „potire pline de mânie” peste pământ, „mare”, „ape”, soare, peste scaunul „fiarei”, în „Eufrat” și în „aer” (Apocalipsa 15:5-21).

Pe de o parte asistăm aici la un plan al conștiinței și mai amplu, pe de altă parte aceasta poate determina o răscolire și mai mare - și mai existențială - a tuturor elementelor pământului și a părții vizibile a cosmosului: abcese, otrăvuri, suferință, foc, întuneric, „spirite” negative și o catastrofă planetară cu deplasarea sau afundarea continentelor, cu inundații, căderi de meteoriți, inclusiv cu o împărțire în trei, respectiv o distrugere a civilizației materialiste a „Babilonului” – Apocalipsa 17 –18:24. O posibilitate, respectiv o „fereastră temporal㔠pentru ca așa ceva să se întâmple apăruse deja la cea de-a șasea „pecete”.

In fond, și aici este posibil să se plece de la perioade de timp lungi. Insă atât în Cuvintele de rămas-bun ale lui Iisus (de ex. Marcu 13) cât și în multe din proorocirile care au luat naștere după Apocalipsa lui Ioan este unanim schițată o schimbare centrală în anii 2000, schimbare ce va determina noi direcții (vezi mai sus: Cum să abordăm profețiile?). Descoperiri științifice, încă nerecunoscute pe deplin în însemnătatea lor, arată în aceeași direcție. Masiva reducere a câmpului magnetic al pământului și mai nou acumularea de cutremure și de activități vulcanice, „deschiderea la culoare” a soarelui independent de ciclurile clasice ale activităților solare precum și concentrarea unui număr maxim de activități solare pe anii 2000... arată oamenilor luminați că se pregătește ceva ieșit din comun.

In cazul în care polii magnetici s-ar strămuta sau dacă practic s-ar prăbuși sistemul magnetic pentru a se reface în direcție opusă, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în istoria pământului, atunci acest fenomen ar duce la răsturnări geologice masive. Aceasta n-ar însemna doar o situație nouă pentru umanitate, ci ar introduce și o eră nouă în istoria pământului. Dac㠄centura magnetică Van-Allen” din jurul pământului și-ar pierde temporar presupusa funcție de protecție împotriva particolelor și a „prafului cosmic”, atunci și proorocitele căderi de meteoriți ar putea deveni cu ușurință pură realitate.

Constatări proprii și de altă natură ne indică faptul că teama unor autori în ce privește distrugerea amplă este nefondată, fiindcă ele nu – sau nu mai – trebuie neapărat să aibe loc, nici în forma unui al treilea Război Mondial și nici în cea a unui dezastru ecologic, nici în sensul unei teorii a deplasării polilor axei de rotație de orice fel ar fi ea în cosmos. Baza unor asemenea viziuni s-a schimbat.

Deoarece pe de o parte în realitate se desfășoară procese apocaliptice în sens dumnezeiesc, iar pe de altă parte manipulări ale multor procese naturale prin intermediul unor părți ale oamenilor și a „elitelor” lor rămase egoiste, pe lângă unele influențe umane pozitive, s-ar putea ca, pe lângă schimbările în omenire și în conștiința ei, să fie inevitabile și unele schimbări limitate ale pământului ducând până la reajustări astronomice.

Adesea aspirațiile „anticriste” dictatoriale ale unora care țineau să-și păstreze puterea, precum și scurtarea, respectiv sfârșitul acestor vremuri vechi, au fost prezise prin acea răsturnare cu până la trei zile de întuneric. O asemena schimbare nu poate fi, deci, calificată drept prostie.

În acest context, din viziunea Mariei din Garabandal se prevestește un „mare avertisment“ care arată în mod neîndurător tuturor oamenilor, fără deosebire, în sufletul lor, ce trebuie (lăsat) schimbat la ei înșiși – cf. Ioan 16:8; Apocalipsa 14:6-20 -, cum trebuie să se depășească pe sine, dacă vor să ajungă la lumină (cf. Ioan 16:13). Toate acestea ar fi, chipurile, legate de o aparație vizibilă pe firmament. În decursul unui an după aceasta urmează să se petreacă o „mare minune (vindecătoare), iar în Garabandal să rămână un semn. Doar în cazul în care omenirea nu se convertește la acest semn, urmează ca mai târziu să aibă loc “Judecata” cea mare, (dezlănțuirea mâniei) atât de des invocată, prin “foc din Cer” (vezi și Matei 24:28).  (Franz Speckbacher, "Garabandal" - în limba germană - pag.120... Comentariile cel mai adesea întâlnite în literatură la viziunile Mariei din Garabandal, comentarii care reprezintă un punct de vedere strict catolic, nu trebuie să înșele în privința faptului incontestabil, cum că vestirile profetice privesc întreaga omenire.) 
Una din modalitățile posibile de a fi pregătit ar putea fi, - pe lângă purificarea propriei vieți – să ne rugăm încă de pe acum pentru o influență (purificatoare și lămuritoare) mai intensă a Duhului Sfânt.
).
O rugăciune.

In „transmiteri" etc. mai noi se vorbește despre o „zonă zero”, în spatele căreia, cei ce posedă maturitatea necesară, vor pătrunde pe pământ într-un centru de putere – adesea inexact numit „inel de fotoni” – în care vor trăi cu o capacitate a „corpurilor de lumin㔠de dimensiuni mai înalte în sens fizic (vezi capitolele „Invierea” și „Impărăția Păcii”).

Se prevăd și acțiuni de ajutorare ca „strămutări” prin Hristos sau prin intermediul îngerilor care îi previn pe oameni, ori evacuări temporare prin intermediul unor alți extratereștrii. De unde speră fiecare că-și va primi în final ajutorul, depinde de religia sau de concepția sa despre lume și viață. Deoarece există și în cosmos lumini și umbre, e bine să ceri ajutorul lui Hristos - în contextul în unei probabilități destul de mari ca evenimentele să fie complicate -, și să-ți folosești propria capacitate de diferențiere – iată o cale specific pământeană a unității dintre oameni în ceea ce privește împrejurarea în care un ajutor vine de sus.

În această evoluție a evenimentelor este vorba în esență despre ultimele șanse, chiar și ale fiecărui individ în parte, pentru a lua în suflet decizia de a rămâne pe calea ce duce spre „Împărăția păcii“ prevăzute de Dumnezeu pentru Pământ. La sfârșitul acestei întâmplări va avea loc, în cele din urmă, revenirea lui Hristos (Apocalipsa 19, cf. Apocalipsa 12, Matei 24:30; Viețile Apostolilor 1:6-8): Hristos nu se va întoarce pur și simplu ca pământean, ci ca esența unui eveniment mai cuprinzător al apropierii dintre „Raiul“ (și „Lumea de dincolo“) a lui Dumnezeu și Pământ; precum și dintre spirit (și suflet) și corp. Cu toate acestea este descrisă cu adevărat și o revenire a lui Hristos ca ființă reală, nu doar schimbarea produsă de el în oameni așa cum presupun unele grupări moderne. Acest eveniment are, în mod direct ori indirect, o semnificație pentru întreaga omenire, nu doar pentru creștini. Și în Coran este recunoscută revenirea lui Iisus ca martor în Judecata Divină asupra adepților Săi. De asemenea, analiza profețiilor prezente în alte religii, relevă faptul că și profeții acestora vor reveni pentru a depune mărturie în favoarea adepților lor.

Nici pentru această etapă a Apocalipsei nu se potrivește ideea unei pedepsiri. Apare mai degrabă ca o parte a unui concept logic întreg, orientat spre o treaptă superioară a evoluției vieții pe pământ. A o trăi, oriunde în lume, ca o trecere comună spre sfere mai înalte ale dezvoltării, pe care mai devreme sau mai târziu toți le vor atinge în funcție de aspirtațiile lor – iată adevărata provocare.

Cine preia de bună voie forțele novatoare necesare pentru acest proces și le pune în practică, poate mai curând decât alții să se bucure de partea lor pozitivă, dar, în același timp este și apt să perceapă durerea lumii. Cine, dimpotrivă, nu lasă noul să pătrundă în el, îl va percepe ca pe o lovitură venită din exterior. Acesta este caracterul „Judecății”, respectiv al „zilei de apoi” în sensul Apocalipsei. Omul are o mare libertate de decizie, dar, așa cum se întâmplă adesea în viață, trebuie să se fi decis la un anumit moment, altfel, cum spune un proverb: și lipsa luării unei decizii e o decizie – cei „nedeciși” nu sunt prea agreați în contextul Apocalipsei (vezi în „Cele 7 biserici" cu completările de rigoare). Despărțirea spiritelor ține și ea, pe calea spre unitate, de miezul întâmplării.

Cele „șapte Urgii” – a șaptea se încheie cu o voce din cer „S-a întâmplat” – corespund crucificării și a ceea ce se spune la final „S-a isprăvit”, vezi, printre altele, și Ioan 19 și capitolul nostru corespunzător.

Intr-un mod msitic/prin transpunere putem percepe deja astăzi suferința pământului, strigătul său după ajutor, modul în care se pregătește pentru acea „naștere grea”. Crucificarea, respectiv „mormântul” ca trecere spre înviere, se referă aici la întregul pământ, și, prin efectele sale chiar la ce este dincolo de el. Si aici se poate presupune, așa cum am amintit în etapele Evangheliilor, că trecerea de la crucificare spre înviere, trecere percepută ca stare de dincolo de viață și de moarte, unește cele două momente într-o unitate, așa încât si din acest punct de vedere etapele „ultimelor urgii” s-ar putea derula fără o catastrofă de genul „sfârșitul lumii”.

Dat fiind că Apocalipsa atrage atenția nu asupra unei desfășurări superficiale a evenimentelor ce se derulează mecanic, asemenea unui film, ci asupra unei dezvoltări profunde, de mare complexitate (vezi. capitolul introductiv „Apocalipsa după Ioan“), s-ar putea ca evenimentul exterior real să fie mult mai avansat decât ar putea să pară unora care se concentrează aupra unui detaliu care (încă) nu ar fi avut loc. În alte domenii există deja un număr mare de urgii, care nici măcar nu au fost prevăzute sub această formă în Apocalipsă.

O completare: Inclusiv cărțile cele noi ale lui Wladimir Megre despre înțeleapta femeie Anastasia (editura Wega, Neufeldstr. nr. 1, 67468 Frankeneck, Germania) vorbesc despre știința interioară, anume că vechile programe ale catastrofei terestre sunt pasibile de transformări, și că totul se poate optimiza cu ajutorul omului și în concordanță cu Dumnezeu. Acesta este țelul. (Pagina noastră web nu este răspunzătoare pentru conținuturile altor pagini web..., și nu susține automat schimbările intervenite în acestea).

Întrebare:
Doresc eu ca Iisus Hristos să se arate din nou, așa cum spune profeția, transformând viața oamenilor și lumea?

* Scenarii (doar în germană sau engleză).

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

(Adevărata) „Impărăție a păcii de 1000 de ani".

După parcurgerea perioadei celor „șapte urgii” urmează viziunea cosmică a revenirii din cer a lui Hristos – „numit Cel credincios și Cel adevărat” – cu „oastea” lui îmbrăcată în alb. Aici nu e vorba de preudo-Hristoșii umani de azi. „Profetul mincinos” (cu reprezentări false ale lui Iisus ...) este răsturnat. Se instaureaz㠄Impărăția păcii de 1000 de ani” – Apocalipsa 20: 1 – 6, care tocmai că nu este un imperiu. „Marea mașinărie” socială, forțele exterioare negative și manifestările lor sunt alungate.

Aici găsim și Judecata spirituală. În acest loc trebuie corectată și o traducere greșită, foarte răspândită: Apocalipsa 20:4: „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.“
În realitate, sensul literal este „au trăit“ în loc de „au înviat“ (cf. de ex., notele de subsol ale traducerii germane a Bibliei - Biblia Elberfeld). Aceasta poate însemna ce-i drept - în cazul „sufletelor…" – o re-întoarcere în viață, dar în cazul acelora care „nu se închinaseră fiarei“ poate însemna și continuarea vieții pe pământ. Aceasta înseamnă că dintre aceștia din urmă nu toți trebuie mai întâi neapărat să moară.

Acest stadiu este înrudit cu Invierea lui Hristos (Ioan 20 – 21 și capitolul nostru respectiv). Și în text este numit „prima Inviere”

Forțele negative nu s-au dizolvat însă cu totul. Și imperfecțiunile indivizilor trebuie prelucrate pe mai departe, procedeu care de pe acum este mai ușor.

Dup㠄1000 de ani” resturile forțelor negative se unesc strâns, pentru a fi apoi dizolvate (Apocalipsa 20: 7 – 10). Vezi și capitolul următor.

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„Noua împărăție a cerurilor, noul pământ și ‚noul Ierusalim’ ".

Dup㠓împărăția de 1000 de ani” urmează ultima ”Judecat㔠– judecarea celor morți: "Niște cărți au fost deschise“ – însemnări divine despre tot ce s-a întâmplat într-o viață, – „ Și a fost deschisă o altă carte, ... cartea vieții“, singurele care ne dau cu adevărat măsura lucrurilor în evaluarea vieții, respectiv a stadiului de evoluție sunt fundamentele. Abia după focul nemilos aruncat asupra oștirii formate din Neamurile înșelate din nou, și aruncarea lui Satana în „iazul de foc și de pucioas㓠– cf. Apocalipsa 19,19 – Apocalipsa 20, 3, acum și în Apocalipsa 20:11-15 – se apropie noua împărăție a cerurilor și noul pământ – Apocalipsa 21-22. Rămâne însă neclar despre ce intervale de timp este vorba.

Motto-ul lui Hristos este „Iată, eu fac toate lucrurile noi” – fără excepție – Apoc. 21:5 – Și aceast㠄creere din nou” seamănă cu ceea ce s-a desfășurat anterior în detaliu sau în mare în sensul valorilor perene. De aceea fapta de azi își păstrează importanța și pentru aceia care încă mai așteaptă întâmplări apocaliptice.

In Noul Cer – amintit în text încă înainte de noul pământ și de noul Ierusalim – se face referire la ceva asemănător cu înălțarea cosmică la cer (vezi Inălțarea la Cer în Evanghelii, Luca 24, Marcu 16, precum și capitolele noastre respective). Dacă până acum accentul a fost pus pe descrierea pământului, de-acum sensul întâmplărilor vizibile și invizibile din cer primesc întâietate. Nu e vorba aici de cerul veșnic al lui Dumnezeu, acela de dincolo de spațiu și timp – fiindcă acela rămâne neschimbat – ci de lumi create. S-ar putea să reiasă că mica planet㠄Pământ” nu este doar o „țară în curs de dezvoltare”, nici măcar privită prin prisma unor dimensiuni cosmice, ci ceva care, fiind implicat în rezolvarea problemelor generale, are o sarcină vastă și cu totul specifică. Această problemă generală bazată pe marile libertăți și a implicațiilor în material ale oamenilor, nu ar exista, în viziunea lui Lorber și a altor afirmații, în toate eventualele lumi „locuite”, așa cum nici forțele negative ce, în viziunea lui Ioan „au fost aruncate pe pământ”, și, mai nou în „iazul cu foc” nu există acolo. La fel cum Iisus a influențat oamenii, tot așa ar putea influența o nouă trecere alături de Hristos întreaga omenire, respectiv pământul.

In acest caz „pământul reînnoit” împreună cu evenimentele legate de acest proces, referitoare la coborârea „noului Ierusalim ceresc” pe pământ, sunt legate de evenimentele de Rusalii (Istoria Apocalipsei), și aceasta însă pe plan cosmic. Iarăși, nu e vorba de Ierusalimul geografic. Pâmăntul se află într-un schimb permanent și pe multiple planuri cu cosmosul ce-l înconjoară.

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea.” – Apocalipsa după Ioan 22:3. In consecință, aici sunt mântuite inclusiv forțele negative și aducătoare de moarte, împărțirea lumii a luat sfârșit. Lumea de-abia aici apare ca întreg conștient, o stare 'aproape de Dumnezeu' previzibilă în viziuni, dar imposibil de descris. O copie slabă a acestei stări ar reprezenta-o, dacă din oricare punct din interior s-ar putea însufleți toate celelalte puncte, o experiență ce poate apărea pe parcurs. În Dumnezeu există deja unitatea superioară a întregului“.

Modelul dumnezeiesc al creării – Alfa – și noua creație cu ființele conștient legate întru totul de Dumnezeu – Omega – sunt congruente, și totuși Alfa și Omega rămân individualizate. „Sfârșitul” reprezintă, deci, mai mult decât începutul, deși începutul conține deja totul. O tendință generală spre congruență în cele mai mici amănunte, de ex. în cazul oamenilor, este perceptibilă chiar și în această direcție.

E cazul să amintim că, de exemplu, în concepția lui R. Steiner, îmtâmplările de pe „noul pământ” se referă la una din cele trei „incarnații pământești” ce se succed în perioade de timp îndelungate. Fără a dori să luăm poziție față de o asemenea afirmație, dorim să amintim în legătură cu caracterul „noului pământ”, după cum am mai spus, că el rezultă și dintr-un alt proces decât dintr-un ritm de întrupare, așa cum a fost calculat de exemplu în cosmologia hindusă pentru planete și pentru întregul cosmos. Dacă e luat în serios o dată, el depășește până acum cunoscutele moduri de devenire și de trecere în neființă, ajungând în „octave” și în „spirale” tot mai mari.

Experiențele posibile în zilele noastre pălesc cu totul în comparație cu unele păreri ale unor teologi, conform cărora Apocalipsa ar fi doar o alegorie cu caracter de avertisment.

Alegoriile lui Iisus din Evanghelii au fost inspirate din viața reală a oamenilor. Prin asta se puteau vizualiza unele puncte de vedere. Mai târziu, încă în decursul vieții sale pământene, Iisus accentuează în fața ucenicilor Săi, că nu le mai vorbește în alegorii ci în mod deschis. Apocalipsa nu e inspirată din viața umană; pretutindeni în text, unde există exegeze, este vorba de „corespondențe”, adică pe respectivul plan al conștiinței ceea ce se vede acolo este ceva „existent în mod real”, ca în cercetarea spirituală din zilele noastre, de ex. a lui Steiner. Insă Apocalipsa și avertizează, anume în privința trecerii de la teo-logie la o „teo-practică”, a privirii la ceea ce plutește în aer, și a lăsării „lui Dumnezeu în prezentul respectiv să apară”. Dumnezeu acționează și prin intermediul oamenilor - ceea ce însă nu are nimic de-a face cu acțiunile umane arbitrare: omul nu trebuie să se joace de-a Dumnezeu sau de-a Apocalipsa. Dezvoltarea umană se poate armoniza tot mai mult cu planul lui Dumnezeu în ansamblu (proiectul creației).

Inapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Capitol de încheiere: Creștinescul.

Creștinescul în fapt este reprezentat de Iisus Hristos în sine și de căutarea independentă în interiorul fiecăruia a Hristosului din prezent – „Căutați și veți găsi”. Calea cea mai directă de a-L înțelege este reprezentată de luarea în serios a dialogului cu El și de punerea în practică a impulsurilor ce decurg din acest dialog. Scopul acestui articol este încurajarea celor interesați în această direcție.

O altă cale - de altfel compatibilă cu prima și cea mai direct㠖 o reprezintă identificarea și introducerea treptată în viață personală a acelor calități specifice pe care le-a avut Iisus Hristos. Acesta este scopul urmărit de pasajele cu litere îngroșate din prezentul articol.

Aceste caracteristici diverse, care ar fi posibil de lărgit, au în comun faptul că Hristos se află dincolo de polurile opuse (dihotomii) ale acestei lumi. El nici nu amestecă cele două părți diferite între ele, ci pozițiile pe care dorește să le transmită reprezint㠄o a treia cale”, în stare să includă ceea ce este fructuos, nepătat, transformând ceea ce s-a închistat. Vezi tabelul de la sfârșit.

Din fiecare caracteristică analizată ar putea rezulta și alte consecințe pentru actualele dispute sociale în cadrul tendințelor mai vechi sau mai noi. Multe dintre aceste grupări declară, cel puțin dintr-un punct de vedere, ceva necesar, ceea ce la alte grupări trece neobservat, ele fiind prinse în antagonisme de stânga-dreapta. Ele prevăd că disputele dintre vechi și nou nu vor dispărea, cel puțin nu într-un viitor previzibil. Sigur e, că în locul fronturilor închistate ale aparentelor antagonisme va apărea dialogul, iar liniile disputelor vor fi trasate acolo unde trebuie; de ex. o persoană îl poate sluji pe Dumnezeu sau poate idolatriza banii. Și oamenii potriviți se vor găsi mai ușor, ca împreună să poată pune pe picioare proiecte noi, care să nu mai sfârșească în monotonie. Componentele care nu se potrivesc vor trebui să se regrupeze.

Și toate celelalte puncte de vedere ale articolelor de față pot primi - dincolo de simplul lor studiu, corespunzător intensității cu care sunt analizate și dezvoltării intelectuale a cititorului - caracter practic, chiar dacă unele puncte de vedere sunt împrăștiate și nu sunt reluate în fiecare capitol.

Acest tip de cercetare este diferit de obișnuitele direcții de cercetare teologice, în care Iisus este „folosit” pentru teoriile lor bine intenționate însă unilaterale. Ele au accentuat acele părți care se potriveau concepțiilor lor, și, fie au lăsat afară, fie au rescris sau au ignorat restul. Deja autorii Evangheliilor din primele secole și-au dat în parte seama, că multilateralitatea lui Iisus se putea prezenta mai bine dacă foloseau surse diferite. Nu erau pe atât de proști încât să nu realizeze diferența dintre concepții. Și totuși unii teologi moderni au considerat faptul că folosesc și ei diferitele concepții din Evangheliile transmise drept o mare descoperire. De pildă, așa-numita „sursă Q”, direct legată de pripita întrebare și decizie în privința autorului care avusese sau nu „dreptate”. Azi se poate observa, că aproape toți avuseseră dreptate în felul lor, dacă nu luăm în calcul unilateralitatea fiecăruia. Acest lucru ar putea da noi impulsuri mișcării „ecumenice".

Oamenii care se simt legați de o altă formă religioasă sau care au o altă concepție despre lume, dar care, în același timp, se arată interesați de cunoașterea altor tratări neînchistate pe o anumită direcție religioasă și neaplatizate, pot recunoaște în ele ceva util, și au posibilitatea de a învăța ceva din ele - așa cum și autorul capitolului de față a învățat să se documenteze și să aprecieze cele mai diverse orientări. Unii reprezentanți ai altor religii recunosc azi deja ceva mai mult din părțile material mai dificil de explicat ale lui Iisus Hristos decât o fac unii teologi creștini de orientare dialectică. Acest lucru ar trebui să le dea de gândit acestora din urmă.

In afară de aceasta, Hristos nu poate fi închiriat exclusiv de către comunitățile religioase ale creștinismului. Felul în care El se apropie de noi poate conferi omului puterea de unitate în diversitate: dragoste și voință de a lua ceva în serios în profunzime – iată forța armonizantă. Ea însă nu nivelează toate diferențele, ci menține cu drag compatibilitățile una lângă celălaltă și face vizibile, în schimb, incompatibilitățile. Creștinii au frustrat lumea pe nedrept și în diferite ocazii de această forță a lui Hristos ce contribuie la convergența/apropierea diferitelor orientări. Și în interesul salvării pământului e timpul pentru o dezmeticire și o concentrare a creștinilor asupra rolului lor în fapt – bineînțeles cu condiția ca ei să se perceapă ca atare.

 

Tabel : o atitudine creștină - "În lume” dar „nu din lume”*, o a treia cale.

Table: "Archetypes" (models, symbols) from the earliest history -elucidated by the bible- to Jesus, and to the future: in germana  / engleza.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Spre partea următoare: Capitole despre diverse teme.   /   spre Partea 1 despre pașii Evangheliilor.   /   Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii.

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieți pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menționați în ce limbă ați scris.

Spre Homepage.

 

Observații privind ediția în alte limbi și drepturile de autor.

Celelalte pagini web se găsesc la adresa: http://www.Christuswege.net  (germană) și http://www.ways-of-christ.net (engleză). Pentru alte limbi vezi Homepage. Paginile web în limbile germană și engleză sunt permanent actualizate și cuprind o pagină cu „Modificări”, precum și pagini extra. Sunteți liberi să listați și să puneți în circulație aceste pagini, făra însă a le modifica conținutul. Traducerile în alte limbi nu sunt întotdeauna verificate.

Citatele din Biblie și mențiunile folosite – pe baza diferitelor traduceri nou prelucrate – reprezintă completări la capitolele textului principal. Acestea nu constituie un substitut al studiului sau al meditației asupra unor capitole întregi din Evanghelii sau din Apocalipsă. Pentru aceasta vă sfătuim să recurgeți la Biblie sau la Noul Testament.