înapoi la Homepage: oferte suplimentare şi în alte limbi.

În secolul XII Stareţul italian Joachim de Floris a proorocit venirea unei „ere a Sfântului Duh”, în care o astfel de relaţie directă cu Dumnezeu a fiecărui om luat în parte, independent de instituţii (bisericeşti) va fi un bun comun. În zilele noastre există în întreaga lume tot mai multe strădanii de a găsi nu numai o întrupare de acest fel a lui Hristos în oameni, ci care văd individul ca celulă cu o conştiinţă ce prinde contur în „trupul lui Hristos”.

Cea de-a „doua venire a lui Iisus" văzută parţial ca legată de aceste strădanii, precum şi „Apocalipsa” din prezent ca întâmplări generale, indică un fenomen mult mai amplu decăt o „reîncarnare” pe care şi-o închipuie oamenii.

Tocmai într-o perioadă în care
• fenomenul Iisus Hristos este revendicat de către multe şi diferite teorii (teologii) şi dogme, şi analizat din punct de vedere lingvistic, istorico-critic, arheologic şi paleografic, politic, al sociologiei religiei, al psihologiei abisale, ştiinţelor naturale ş.a.m.d.,
• la fel ca în vremurile creştinismului timpuriu, a apărut, pe lângă lumea materială, o complexă sferă spirituală, apariţia acestor doua sfere având drept rezultat atât trecerea spre creştinism cât şi diverse delimitări,
• când au loc fenomene uluitoare, ca de exemplu existenţa simultană în prezent a mai multor presupuşi Iisuşi întrupaţi, şi când, în acelaşi timp se comit fapte discutabile şi chiar de-a dreptul rele în numele lui Iisus, ar putea fi oportun să încercăm să aflăm în ce măsură Iisus ar fi putut contribui la toată această situaţie complicată.

Acest text doreşte să se adreseze cititorului doar prin ideile şi informaţiile conţinute în el.

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:12-13). Proiectul nostru este animat de acest Spirit.
 

Acest mod de reprezentare nu era îndreptat împotriva unei imagini a lui Iisus ca model uman, ci indica legătura Sa profundă cu Dumnezeu şi Creaţia. Natura acestei legături poate fi interpretată în diferite feluri. Dar a refuza din start explicarea sa, afirmând că este un fenomen obscur şi ne-autentic, ar fi o eschivare inadmisibilă. Astfel de reprezentări se găsesc în Evangelia după Ioan, 1 Ioan 5, Ioan 6:69, Ioan 7... , în Evanghelia după Matei 16:16, în Epistolele către Coloseni şi către Efeseni ş.a.m.d.; ele existau chiar şi pe vremea vechilor învăţaţi/învăţători, la mistici precum Jakob Böhme, la Rudolf Steiner (Helsingfors 1912), şi au reapărut în „Învăţăturile esoterice” ale înţeleptului/gânditorului/filosofului creştin Daskalos precum şi în cărţile teologului american Matthew Fox: „Marea /imensa binecuvântare” şi „Viziuni ale unui Iisus universal”.

După Evanghelii urmează să abordăm acum evenimente mai pământeşti. Naşterea lui Iisus este asociată prin tradiţie cu sărbătoarea Crăciunului – chiar dacă de multe ori acest lucru nu mai este peste tot şi întotdeauna evident în modul de a sărbători acest eveniment – Luca 1, de la 26 încolo, Matei 1de la 18 încolo. Având în vedere importanţa fundamentală a celor „trei ani de învăţături” ai lui Iisus, întrebarea care se pune este de ce teologi contemporani se străduiesc într-atâta să conteste zămislirea fără de păcat a lui Iisus. În vreme ce gnosticismul timpuriu –care considera materialitatea ca semn al deteriorării - susţinea teza conform căreia Dumnezeul suprem trimite un eon primar, şi anume pe Hristos, care intră în trupul unui om numit Iisus, la alte orientări se întâlneşte o relativă unitate în convingerea că Iisus a trebuit să traverseze toate etapele unei vieţi umane ca expresie a unor modele de existenţă. Ceea ce lasă de dorit la aceste dispute este lipsa flexibilităţii, atât de necesară atunci când adevăratul motiv este căutarea adevărului. Într-o epocă în care, în contextul transformărilor suferite de concepţiile despre sexualitate şi dragoste, apar noi puncte de vedere, inspirate parţial din obiceiurile orientale şi amintind de practicile din templurile străvechi, acceptarea unui sâmbure de adevăr în această tradiţie nu ar trebui să fie considerat ca fiind ceva deplasat. Budhiştii – ei înşişi susţinători ai ideii naşterii lui Budha în împrejurări neobişnuite - nu au nici cea mai mică reţinere în acceptarea zămislirii fără de păcat a lui Iisus şi, evident, nici în acceptarea unei neprihăniri în sens preponderent spiritual afirmate de ex. de Steiner.

În sens mai larg Crăciunul este o sărbatoare a bucuriei şi iubirii, în amintirea faptului că Dumnezeu a dăruit omenirii pe Iisus. Asta însă nu afectează sensul primordial al Crăciunului, dat fiind că toate etapele vieţii pământeşti ai lui Iisus pot fi urmărite. Referitor la acest fapt cf. Şi capitolul „Şi Cuvântul s-a făcut trup” în textul principal.

Şi acestei întrebări i se acordă, de data aceasta în anumite texte spirituale moderne, o importanţă oarecum exagerată. În Biblie găsim numai imnul de slavă şi preamărire al înţeleptului Simeon şi despre uimirea învăţaţilor la vederea copilului de doisprezece ani – Luca 2, 29:51. Cea mai autentică dintre „evangheliile copilăriei”, „Evanghelia lui Iacob” (Epistole), păstrată numai în fragmente şi repovestiri, conţine ce-i drept, întămplări şi întâlniri simbolice, dar nu şi ideea – susţinută de o teorie modernă – conform căreia Iisus ar fi învăţat tot ceea ce ştia de la Efeseni sau de la comunitatea din Qumran, parţial înrudită cu efesenii. O altă teorie susţine că Iisus ar fi învăţat în templuri egiptene, respectiv greceşti, sau hinduse ş.a.m.d. Ar putea fi util ca, pornind de la puncte concrete, să lăsăm liberă fantezia creatoare, dacă aceasta nu ne conduce la noi noi teorii pripite, la dogme. Astfel s-ar ajunge la o imagine şi mai slab conturată a unui Iisus, imagine care ar răspunde nevoilor nu doar uneia, ci tuturor orientărilor spirituale importante ale perioadei respective. Prin aceasta în fiecare ar ieşi la suprafaţă acel ceva pentru care simte nevoia interioară, şi nu neapărat ceea ce consideră alţii că trebuie descoperit. Aceasta este un sentiment fundamental, familiar unora dintre noi, şi care poate fi uşor înţeles la scară mică. Ea răstoarnă concepţiile unilaterale despre „formare” şi comportament. Primele semne ale unei astfel de înclinaţii apar adesea încă din fragedă copilărie fiind caracteristic celor cu o individualitate pronunţată precum şi misticilor.

R. Steiner prezintă în aşa-numita „A cincea Evanghelie” o scenă în care Iisus, înainte de botezul în Iordan, îşi dă seama cu o limpezime zguduitoare de posibilele efecte negative ale modului de acţiune rupt de realitate al unor ordine esoterice cum erau esenienii. Zelul cu care se supuneau legii - implicând diverse norme de purificare fizică şi spirituală – îi scutea de influenţe negative, dar în acelaşi timp afecta cu atât mai mult mediul în care trăiau. In următorii ani ai vieţii lui Iisus găsim şi un impuls, fundamentat prin textul biblic, al fiintei Sale „în lume, dar nu din lume”, precum şi al includerii lumii în propria Sa existenţă şi dezvoltare. De aceasta ţine, printre altele, şi faptul că, în fond, Iisus ne învăţă lucruri care în trecut ar fi fost păstrate secrete; ceea ce nu contrazice faptul că anumite învăţături au fost explicate pe îndelete mai întâi ucenicilor mai bine pregătiţi.

Aici ar mai fi de menţionat interpretarea lui R. Steiner, care, pornind de la faptul că informaţiile legate de descendenţa lui Iisus nu coincid în Evangheliile lui Luca şi cea a lui Matei, susţine existenţa a doi prunci Iisus. Dat fiind că în nici una din aceste evanghelii nu se contestă faptul că natura divină a lui Hristos s-a manifestat într-o singură fiinţa umană, este oarecum amuzant de constatat cum intelectul joacă feste atât antroposofilor cât şi teologilor, lăsându-i să alunece pe panta unei dispute pe tema „Neînţelegerii principale”. Alta era aici problema, şi anume întrebarea dacă, pe parcursul existenţei Sale pe pământ Iisus - şi cei din jurul Său - au avut cunoştinţă despre învăţăturile înţelepţilor diverselor culturi:(...) Dat fiind că obiectele cercetării spirituale pot fi mult mai complexe decât s-ar putea exprima în reprezentări concrete, pământeşti, nici informaţiile detaliate în literatură nu sunt întotdeauna cu mult mai exacte decât astfel de puncte de vedere generale.

La origine, botezul cu apă nu reprezenta un gest simbolic, şi nici nu implica apartenenţa la o comunitate religioasă. Cel botezat era scufundat de cineva cu experienţă, în acest caz Ioan Botezătorul, şi adesea era aproape de moartea prin înnec – botezul era, deci, o experienţă reală şi extremă. În acest sens botezul aminteşte de „iniţierile”, respectiv „probele de iniţiere” din antichitate, doar că în acest caz experienţele de natură trupească nu constituie un scop în sine, nici nu reprezintă o modalitate de a a depăşi teama de moarte, ci prin botez se pecetluia chemarea la ”pocăinţă”, exprimată mai exact prin „convertirea” la voinţa Creatorului a cărui „Împărăţie cerească” era prevestită – Matei 3, Ioan 1.

Când Iisus îi cere să-L boteze, Sfântul Ioan nu se simte vrednic să Îl ajute, se învoieşte totuşi, dar nu are nici un control asupra celor întâmplate, şi nu-i rămâne decăt să asiste la transformarea prin care trece Iisus, un fenomen mult mai intens decât ar fi putut el să provoace. Dacă a putut prevedea posibilitatea unui botez mai sublim prin focul spiritului, prin cel care vine după el, acum îi era dat să vadă „Duhul Sfânt” pogorându-se asupra lui Iisus. Esotericii creştini văd în aceasta naşterea propriu-zisă a lui „Mesia în Iisus”. Aceasta însă nu justifică teoria susţinută de unii, conform căreia Iisus şi Hristos(Mesia) ar fi fost până în acel moment două fiinţe distincte.

În general, botezul, şi mai ales cel spiritual, „naşterea în Duh” - termen utilizat în diferite sensuri, de ex în bisericile libere -poate fi văzut ca primul pass spre „re-naştere” – Ioan 3. Vom încerca aici să evităm termenul mai des folosit în orientările creştine, acela de „re-naştere”, din cauza posibilei confuzii cu reincarnarea. Nu dorim să afirmăm prin aceasta că în Biblie nu este abordată ideea de reincarnare – pentru aceasta se poate studia mai îndeaproape de ex. Matei 11:14.

În cazul celor cu o predispoziţie mai redusă spre imaginaţie, acelaşi fenomen se poate manifesta mai mult prin senzaţii interioare, impresii de natură intelectuală sau pur şi simplu prin schimbări în viaţa reală. Este posibil ca unele capodopere, cum ar fi Madonna Sixtină, să fi fost inspirate de revelaţii, de aceea contemplarea lor ne poate ajuta să gasim calea spre realităţi interioare. (...)

Trăirea „interioară” este concepută ca substitut al rugăciunii adresate unui Dumnezeu „exterior”: ”Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi” – Ioan 15. După ce Iisus şi-a început activitatea ca „Învăţător”, şi mai ales după „botezul spiritual” al praznicului Rusaliilor (pogorârii Sfântului Duh), nu a mai fost neapărată nevoie să se continue practica botezului cu apă. Deja la Iisus însuşi botezul a fost doar manifestarea exterioară a unei faze de dezvoltare deja desăvârşite. Mişcarea baptistă a mai propovăduit: „pocăiţi-vă şi botezaţi-vă”, discipolii lui Iisus au predicat, după contopirea cu această mişcare: „credeţi”, aceasta însemnând: deschideţi-vă sufletele în faţa puterii credinţei, şi „botezaţi-vă”. Aceasta era, între altele, o concesie facută adepţilor „Botezătorului. Cel puţin acum se pornea de la aspectul pozitiv. Amândoi botezau adulţi, care puteau lua această decizie în mod conştient. Desigur prin aceasta nu se exclude posibilitatea existenţei acum 2000 de ani a unei binecuvântări a pruncilor nou-născuţi, dar ar fi oportun să nu se confunde această binecuvântare cu botezul propriu-zis şi nici cu apartenenţa la o anumită religie. Astfel controversele pe această temă ar dispărea de la sine.

„Isus* S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i** în Numele Tatălui şi al Fiului şi al*** Sfîntului Duh.” *) înviat **) la Sfântul Ioan asociat mai degrabă cu căinţa, în vreme ce la Iisus cu pregătirea pentru a fi primit în „Împărăţia Cerurilor”. ***) alte posibile interpretări: „în Sfântul Duh” – în sensul unui botez deja prevestit de Sfântul Ioan – cu Spiritul/Duhul, în loc de apă, oferit de cel care „vine după” el, adică Iisus.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Misticul Jakob Lorber scrie despre un sfat al lui Hristos dat oamenilor privind „calea cea mai scurtă spre re-naştere” , care azi – pentru a evita neînţelegerile – poate fi descrisă ca „o nouă naştere” , aşa cum a fost descrisă în articolul precedent. Vezi şi „Despre vocea interioară, vocea liniştii” – ed. Lorber (germană):
‚Practica este următoarea: cât de intens doreşte cineva ca Iisus să îi dăruiască o viată nouă, cu atâta sinceritate trebuie să îşi mărturisească păcatele – adică tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a se lăsa convertiţi prin vorbe. Pentru o a devărată re-naştere omul trebuie să simţă o căinţă sinceră şi profundă, în exterior, cât şi în interior, şi să-şi propună sincer o convertire. De asemenea, trebuie să îşi propună să ‚rupă cu lumea’ – prin lume înţelegând aici complicaţiile egoiste, nu viaţa activă în lume – şi „să Mi se dăruiască cu totul Mie şi în dragostea sa să-i fie dor de Mine, şi pentru a-şi potoli aleanul să se retragă zilnic din lume şi din treburile lumeşti, şi să stea cel puţin şapte sferturi de ceas cu uşile şi ferestrele închise, fară a se ruga, fară a citi ceva, ci pur şi simplu în linişte absolută să petreacă acest timp ocupându-se în adâncul sufletului doar de Mine.” După o formulă îmbietoare de adresare potrivită, „retrageţi-vă în linişte şi creşteţi în dorul şi dragostea de Mine! Dacă veţi exersa puţin timp, va spun ca veţi vedea curând fulgere şi veţi auzi tunete, dar nu vă speriaţi şi nu vă fie teamă! Pentru că acum vin Eu la fiecare dintre voi, întâi ca judecător în furtună, fulgere şi tunete, şi abia apoi în adieri line ca Tată!... vedeţi, aceasta este calea cea mai scurta şi mai potrivită spre o re-naştere, din care veţi câştiga viaţa veşnică. Orice altă cale durează mai mult şi este mai nesigură, pentru că există multe căi lăturalnice...cel care nu are o „armură” puternică şi nu este „înarmat”, anevoie va ajunge la capătul drumului”.
Este posibil ca rugăciunea să fie adresată pentru a dobândi purificarea şi iluminarea prin Duhul Său.

Yoghinii de exemplu ştiu că oamenii susţin că „nu au timp”. De aceea, ei obişnuiesc să reduca timpul pe care îl recomandă pentru exerciţiu – de la căteva ore la 11 minute, adică până acolo unde nimeni nu mai poate să spună că nu are timp pentru el/asa ceva. Chiar şi un interval de linişte extrem de scurt, în care celelalte gânduri, sentimente şi senzaţii nu sunt suprimate, ci observate oarecum din exterior, fără a se intra în detalii, îşi are rostul şi efectul, mai ales atunci când este îmbinată cu o orientare spre Dumnezeu. Aceste momente nu înlocuiesc însă meditaţia de durată. În Biserica de Răsărit – pe Muntele Athos, de ex – se foloseşte ca ajutor pentru concentrare formula „Kyrie (inspiraţie) eleison (expiraţie) – adică ‚Doame miluieşte’ – cf. de ex. Kreichauf: Pelerin pe Muntle Athos (germană).

În cazul întâlnirilor, al lucrului şi al sesiunilor, ca să numim doar câteva, aspectul descris mai sus ar însemna nu acumularea epuizantă de teme, ci inserarea de scurte pauze, care nu trebuie să servească numai pentru discuţii, conversaţie, ci în primul rând pentru a avea posibilitatea de a ne detaşa de cele întâmplate, şi pe cât posibil, a le prelucra, pentru a putea trece în mod conştient la o altă temă. În mod similar, este util ca în timpul meselor să percepem conştient fiecare fel de mâncare separat. Aspectele cercetate de ştiinţa alimentaţiei şi „hrana” sufletească, respectiv spirituală se află în corelaţie.

Procedeul acesta, care poate fi descris ca „a lăsa lucrurile să se aşeze”, şi care ajută la acumularea de energie pentru a putea înfrunta prezentul şi viitorul, nu este, aşadar, o simplă înlăturare superficială a problemelor. Prin el se creează un punct de pornire, şi abia de aici se poate vorbi de o prelucrare eficientă a tuturor trăirilor. Nici în cazul evenimentelor reale nu este vorba aici de pierdere de timp, ci în fond se economiseşte timp, deoarece totul poate fi luat mai uşor şi făcut mai bine. Mulţi oameni, chiar şi cei cu o gândire spirituală, nu observă căt de mult pierd fără această linişte interioară.

De exemplu, în liniştea concentrată, un succes tocmai obţinut, respectiv dăruit poate fi mai bine fixat, în sensul că acesta nu mai poate fi „ros de molii”, vezi de ex. Matei 4. Acesta se va potrivi perfect în mozaicul format de progresele anterioare ale Sinelui. Liniştea poate merge până acolo încât ajunge la un punct în care simţim că „prinde viaţă” un ansamblu de trăiri prin care spiritul nostru poate asimila arhetipul divin. Aceasta este o modalitate de a avea experienţa acelei părţi din noi care „renaşte prin Dumnezeu”. O idee despre această posibilitate putem avea atunci când, în timpul deconectării conştiente, simţim cum mintea ni se limpezeşte – şi, poate chiar avem o revelaţie – , devenim mai conştienţi de ritmul bătăilor inimii, iar picioarele ni se relaxează. Atunci putem afirma că se petrece ceva, chiar dacă este vorba numai de un aspect mărunt al vieţii. Pe de altă parte, fără această linişte, nu putem vorbi despre un progres: multe lucruri importante rămân neprelucrate, „blocate” , iar aceasta poate doar provoca nu doar probleme în vis – unde ele nu pot fi prelucrate decât parţial si limitat -, ci şi probleme de sănătate sau de altă natură.

* Hristos este, de fapt, un titlu. În creştinismul timpuriu au coexistat diferite variante de scriere a numelui „Hristos“, variante a căror semnificaţie era şi ea diferită. Varianta cea mai cunoscută este grecescul „Christos“ care corespunde termenului ebraic „Messias“ = „Unsul Domnului“. A existat însă şi varianta, tot grecească, „Chrestos“ = cel Bun, cel Sfânt; şi, mai rar, e drept, „Chrystos“ avându-şi originea în cuvântul grecesc „chrysos“ = aurit (strălucitor).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Şi Iisus, în atributele Sale umane, a trebuit să se iniţieze, şi să apropie aceste atribute tot mai mult de Dumnezeu. După 40 de zile de post în pustie lui Iisus I s-a arătat „ispititorul” - cf. de ex. Matei 4 1:11.

Pe de o parte este vorba de trăsături - fixate adânc în subconştient - care transformă oamenii în fiinţe insensibile, avide doar de bunuri materiale. Aceste trăsături pot fi recunoscute şi chiar există lucruri care l-i se pot contrapune, dar ele vor fi doar cu greu depăşite cu adevărat. Un exerciţiu pentru învingerea acestor puteri este acela de a învăţa renunţarea conştientă şi a accepta ideea că ceva poate fi obţinut, în loc de aceea că ceva trebuie obţinut. De asemenea este necesar ca relaţia cu bunurile materiale să fie guvernata de morală.

Dorinţele opuse acestora, în schimb, au ca rezultat evadarea de realitate şi rezolvarea problemelor materiale prin retragerea în sfere spirituale într-o atitudine inertă, chiar sarcastică. Uneori se ignoră faptul că aceasta este de fapt doar reversul aceleiaşi medalii „negative”, ... după „principiul balansului pendulului”. Această a doua latură a personalităţii este azi mai uşor de identificat, deci este şi mai uşor de purificat. Ometodă spre această convertire este compasiunea, dăruirea unei iubiri eliberatoare şi fără limitări.

În Evanghelia după Matei 4 ni se descrie cum Iisus este expus unor astfel de imbolduri deviante, numite aici „Satana” respectiv „Diavolul”. El (Iisus) nu numai că face referire la opusul fiecăreia dintre tentaţii, ci recurge la ceva mai sublim, ceva mai presus de agitaţia forţelor negative: la „Cuvântul Domnului”, la „Domnul, Dumnezeu”, spunând: ”Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. Hristos se află mai presus de dualitatea întuneric - (falsă) lumină, şi le lasă în urma Sa alegând o a treia cale, calea Sa proprie, supraordonată celorlate, aşa cum se poate vedea din faptele Sale ulterioare. (...) Vezi şi în Partea a 4_a capitolul „Zarathustra”, şi de ex. Partea a doua, Tabel: „o conduită creştinească...”)

Acolo unde nu există teamă, şi alte sentimente negative, forţele malefice nu au nici o putere directă; în acest sens o măsură de protecţie – chiar şi împotriva spaimelor răspândite de biserică – poate fi aceea de a nu cobi. Astăzi, percepţia spirituală ar putea să dezvăluie că aşa-zisa acumulare de cicluri negative reprezintă în definitiv doar răscolirea unor tendinţe existente de mult, dar rămase ascunse. Capacităţile realmente pozitive, dimpotrivă, pot spori cu adevărat, chiar dacă ele se dezvoltă pe fundalul unui arhetip deja existent.

Iisus nu ne învaţă „opoziţia directă împotriva răului”, dar în acelaşi timp este adevărat că el nici nu susţină necesitatea Răului „de dragul echilibrului” (cum susţin unele învăţături orientale), şi nici necesitatea forţelor răului pentru a se putea recunoaşte, prin antiteză, binele divin. Nici măcar o înfruntare directă – adesea necesară – a „răului” nu mai este obligatorie pentru toţi. Pentru unii cel puţin este posibil să funcţioneze calea descrisă şi recomandată în „ştiinţa creştină” de Mary Baker-Eddy. Aceasta nu dovedeşte că nu ar exista forţe care se opun, ci doar că acestea pot fi pe această cale transformate. Pentru Iisus nu există nici damnarea veşnică, toate puterile răului pot fi în cele din urmă transformate, până la venirea acelei vremi descrise în ultimul capitol al Apocalipsei după Ioan, unde se spune că nu va mai exista întuneric (vezi capitolul respectiv).

După timpul petrecut în pustie a urmat Chemarea ucenicilor - Ioan 1, Matei 4,18:22, Matei 10.

De aici şi până în momentul răstignirii trăirile lui Iisus şi cele ale Mariei sunt strâns legate între ele între ele. Fecioara Maria reprezintă pentru Iisus o sursă de inspiraţie, trăieşte alături de El evenimentele importante ale vieţii Sale şi trece astfel şi ea printr-o transformare sufletească.

„Întruparea" lui Hristos în oameni, asa cum este menţionată în capitolul despre Botezul în Iordan, se suprapune aspectului masculin al sufletului (Animus). El se poate împreuna cu elementele „feminine" ale sufletului nostru printr-o „nuntă spirituală” sub semnul divinităţii. Acest lucru poate avea efecte transformatoare profunde chiar şi în plan fizic şi al vitalităţii. Chipul Fecioarei Maria poate, prin analogie, simboliza aspectul feminin al sufletului (Anima).

Doar acela care porneşte pe o astfel de cale transformatoare, poate reuşi să meargă „singur” pe propriul drum, fără represiuni. Dar nici acesta nu trebuie neapărat să mergă singur; relaţia cu o persoană de sex opus este posibilă pe baza unei libertăţi interioare, ba chiar o relaţie mult mai aproape de perfecţiune decât fără această libertate. În acest context trebuie să menţionăm că şi trăsăturile sufleteşti moştenite de la ambii părinţi sunt parte integrantă a personalităţii fiecăruia din noi.

Este absolut posibil să asociem elemente de psihologie abisală cu experienţe religioase. Acest lucru l-a încercat într-un alt mod şi Eugen Drewemann. La o analiză mai atentă, însă, experienţele religioase fundamentale vor apărea la un nivel separat, de unde acţionează asupra proceselor psihologice. Există tendinţe moderne care consideră căutările religioase un „impuls vital, integratoriv, de dezvăluire a sensurilor vieţii” propriu în fond tuturor oamenilor, vezi Hubertus Mynarek: Posibilităţile sau graniţele libertăţii, 1977. Ar trebui însă făcută delimitarea între un impuls spiritual în stare brută şi impulsul religios în sensul concret de re-ligio (lat.), adică re-legarea, respectiv o nouă conectare a oamenilor la originea Divină, cu „Tatăl” ceresc – lucru posibil pentru creştinii convinşi prin legătura cu Hristos.

Dumnezeu, ca misterul cel mai mare al universului, poate fi explicat desigur nu atât prin limitarea la o singură ştiinţă, un anume mod de trăire sau un fenomen unic, care, toate pot releva eventual aspecte izolate, ci prin încercarea de a admite mai multe metode de abordare, şi de a le privi în interdependenţă. Până acum acest lucru a fost realizat decât într-o măsură redusă. Dacă procesul de transformare profundă menţionat mai sus, şi odată cu el şi capacitatea de a utiliza simultan ambele emisfere ale creierului, (ceea ce se încearcă azi prin diverse metode) ar fi asimilată şi de către creştini în felul lor, dând naştere unei „cunoaşteri creativ-afective”, disputele între diferitele religii ar deveni istorie. Specializarea pe anumite aspecte specifice ar fi în continuare posibilă, dar aceasta ar fi recunoscută ca atare şi nu ar mai avea pretenţia la valabilitate exclusivă. Oamenii ar avea doar de profitat de pe urma compensării reciproce a calităţilor fiecăruia.

Hristos în orice caz se adresează esenţei umane, capacităţii omului de împlinire, de perfecţionare – ceea ce în sine este deja un fundament al libertăţii adevărate. El nu propovăduieşte dezbinarea în continuare a sufletului omenesc, şi aşa puternic destrămat, în concluzie nici trăirea euforică, fără frâu, a tuturor impulsurilor, ci mai degrabă reintegrarea/armonizarea acestora cu „înţelepciunea inimii”. De asemenea El nu este nici un susţinător al necesităţilor inerente, al formelor exterioare şi a supraapraecierii acestora, după cum nu este nici adeptul abuzării de noţiunile de răspundere, fidelitate şi cinste cu scopul atenuării invidiei, geloziei sau lăcomiei; pentru El important este spiritul în care oamenii acţionează. Nici căsnicia nu implică în mod automat şi necesar că totul este perfect - ceea ce este considerat un fapt negativ.

Acestea fiind spuse, este limpede că lumi întregi despart acele teorii care pun pur şi simplu sexualitatea pe acelaşi plan cu iubirea, sau dragostea de sine cu auto-erotismul şi fanteziile erotice de abordare lui Hristos.

Aspectul care reprezintă mai degrabă o izolare interioară a unor puteri specifice, şi interpune imagini false între oameni şi cei din jur, este una din multele imperfecţiuni ale oamenilor, din care însă se pot trage învăţăminte, dar care nu trebuie să constituie un scop în sine.

Viaţa pe pământ a lui Iisus dovedeşte că El a fost liber de convenţii. S-ar putea să iasă la iveală că este nevoie de convenţii atâta timp cât El „nu este în mijlocul lor”. O condiţie prealabilă – care şi ea poate fi, desigur, perfecţionată – pentru stabilirea unor relaţii noi între oameni este, în mod firesc, o analiză a propriei personalităţi, inclusiv a propriei „aure”, respectiv charisme. Astfel, chiar şi într-un cuplu oamenii îşi păstrează personalitatea. În orice caz Hristos nu pretinde ca cei care formează un cuplu să renunţe la propria personalitate.

În Ioan 2 13:25, după Nunta din Canaa este descrisă „curăţarea templului”. Iisus, într-o dezlănţuire de mânie, îi alungă din Templu pe negustori şi schimbătorii de bani. Prin gestul respectiv El doreşte să dea un exemplu împotriva făţărniciei oamenilor care numesc templul Casa Domnului, dar în acelaşi timp asta nu îi împiedică să desfăşoare acolo tocmelile lor triviale. Dat fiind că nici de la preoţii iudei (autoritatea religioasă), nici de la autorităţi nu se putea aştepta la sprijin, intervine El, fiind singurul care se simte responsabil în „Casa Tatălui” Său – un gest de revoltă socială, fără însă a răni oameni. „Să te supui mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor” este de altfel atitudinea Lui întotdeauna, o atitudine deloc umilă. Chiar şi când spune: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului (şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu)”, atitudinea nu este aceea de supuşenie, cum au încercat unii să o interpreteze, ci mai degrabă încercarea de a-i scuti pe ucenici de conflicte inutile cu puterile sociale lumeşti. Religia şi politica îsi au fiecare propriile legi. A-i sluji pe semeni, şi a „servi interesele cetăţii” nu înseamnă să fii slugarnic. În acest context ne putem întreba cum putem cel mai bine să ne stăpânim impulsurile. Pentru că impulsurile majorităţii oamenilor nu sunt de aceeaşi natură sublimă ca cele ale lui Iisus, care a trăit permanent cu „frică de Dumnezeu” şi compasiune faţă de oameni, şi a cărui mânie izvora doar din intenţiile cele mai bune. La oamenii de rând aproape toate sentimentele sunt iniţial combinate cu procese subconştiente de stimulare-reacţie – care se manifestă diferit de la om la om, dar care sunt în fond foarte asemănatoare ca structură fundamentală. A descoperi mereu noi astfel de procese prin propriile noastre pureri, fără a ne mulţumi cu interpretările altora, a analiza aceste mecanisme pentru ca în final să le putem controla respectiv a le pune în slujba lui Dumnezeu, iată ce este un proces de învăţare de durată.

Chiar dacă aici avem de-a face cu psihicul, trebuie spus că analiza psihanaliza obişnuită, respectiv metodele de terapie psihologică nu reprezintă calea adecvată pentru cei care-L caută pe Dumnezeu, respectiv Adevărul. Psihologia poate deveni o piedică în calea dezvoltării pe cale spirituală, atunci când ne lăsăm influenţaţi de modele de interpretare unilaterale care reduc problemele psihice la sexualitate şi la experienţele avute în copilărie. In afară de asta, în loc de a accentua - aşa cum a făcut Eric Fromm - capacitatea de dezvoltare a oamenilor, adevăratele „motive” ale slăbiciunilor oomeneşti devin „justificări”, doar pentru a putea rămâne neschimba şi pentru a nu fi obligaţi să ne schimbăm personalitatea. Atunci când psihologia, adică „ştiinţa sufletului”, stimulează analiza fenomenelor sufleteşti, şi când sufletul este considerat a fi mai mult decât o funcţie electro-chimică a creierului – ceea ce se întâmplă rar - , studiul ei poate fi util. Psihanaliza ar face mai mari progrese dacă ar fi gata să accepte cunoştinţele respectiv presupunerile orientărilor psihologice alternative. Încercarea de a prelucra imediat întregi complexe de probleme pe căi deja cunoscute nu este deosebit de eficace. Mult mai eficient ar fi să se caute întâi elementele individuale ale unui astfel de complex, şi în acelaşi timp să se facă diferenţierea conştientă între „grinda din propriul ochi” şi „aşchia din ochiul celuilalt”, stabilindu-se astfel cine este răspunzător de starea lucrurilor. Anumite şcoli creştine pun accentul pe cea dintâi, adică pe „grinda din propriul ochi”, deoarece a-şi analiza mai întâi propriile probleme este un lucru mai dificil, care trebuie învăţat, şi pentru că aceste probleme le putem corecta şi noi înşine; spovedania are, din acest punct de vedere, în afara aspectului spiritual, şi un efect terapeutic. În practica psihanalizei este mai frecvent ca cealaltă perspectivă – cea de victimă – să stea pe prim plan. Dar în cele din urmă devine, sau ar trebui sa devină evident că, totuşi, ambele perspective îşi au rolul lor. Spre exemplu, practicile spirituale orientale subliniază legătura între cele două aspecte ca fiind sursa destinului, „karma”.

Atunci cänd este vorba de depăşirea efectelor unei zile grele, o serie de metode descoperite de R. Steiner pot fi folositoare: o privire retrospectivă asupra zilei, pornind de la evenimentele serii înapoi spre dimineaţa. După această trecere în revistă a celor întâmplate va fi cu atât mai usor să revenim în prezent.

O altă posibilitate existentă este aceea de a ne face o „oglindă a sufletului”, care nu este altceva decât o listă de calităţi dezirabile, care fac din noi oameni mai buni. Să parcurgem această listă cât mai des e o practică verificată din sfera mistică.

Progresele realizate în sfera spirituală au ca efect, de exemplu, îmbunătăţirea comunicării între oameni. Prin aceste progrese se reduc, în general, multe prejudecăţi şi judecăţile pripite, prin aceea că fiecare devine mai transparent pentru sine şi scapă de mult balast sufletesc. Iisus acordă mare importanţă preceptului „nu judeca pe alţii”, şi „cuvântului ce iese pe gură” – acestea nefiind pretenţii morale imposibil de realizat, ci o condiţie pentru a începe acest proces de învăţare. (Aceasta presupune adesea ca, în loc de a continua disputa, să ne retragem în tăcere pentru a discuta apoi în linişte unul cu celălalt. Vezi şi capitolul „Liniştea din pustie“).

În acest context trebuie să menţionăm acele căi spre cunoaştere, practicate de anumite şcoli europene, care introduc, sub alte denumiri, elemente preluate din yoga cum ar fi chakra, centre ale nervilor şi conştiinţei (Antroposofia, Viaţa universală ş.a.). Astfel de eforturi nu sunt neapărat „ne-creştineşti”, cum afirmă bisericile, ci aceste centre ale fiinţei umane erau cunoscute încă de teosofii creştini din Evul Mediu (J. G. Gichtel), şi pot fi recunoscute ca existente în toate structurile energetice cunoscute; după cum cunoşterea punctelor de acupunctură, provenită din China, nu sunt în mod automat „tao-iste” – deoarece existenţa în corpul omenesc a acestor puncte a fost de mult demonstrată cu ajutorul aparatelor de măsură, şi mai recent şi cu ajutorul histologiei.

Tot la această temă vezi pagina extra „Bazele valorilor morale": Pentru Partea a treia.

„Cei ce plâng" poartă adesea nu doar povara propriului destin, ci îşi asumă destinul întregii comunităţi în loc de a trece peste toate cu indiferenţă. Unii poartă poveri grele, care includ destinele întregii comunităţi în mijlocul căreia trăiesc, şi în cele din urmă destinul unor popoare întregi, a întregii omeniri. Adesea e vorba aici nu de oameni de stat, ci de membri de rând ai unor mişcări reformatoare - şi cine oare le arată compasiune, cine se roagă pentru ei, în loc de a se ruga întotdeauna numai pentru cei puternici, cei faimoşi, cei cu influenţă economică?

Cel care „râvneşte împărăţia cerurilor”, aceluia tot restul „i se va da”. Şi aici se poate observa că nivelul gândirii raţionale nu trebuie distrus, ci deschis pentru a putea absorbi şi cea ce îşi are originile în logica sublimă (divină), spirituală. Cu toate acestea, nu este vorba aici de refuzarea necesităţilor inerente lumeşti de dragul de a ne izola într-o stare spirituală a conştiintei. Intuiţia trebuie pusă faţă în faţă cu conştiinţa şi viaţa reală, până când lumea va fi transformată.

Această gândire divină din Predica de pe Munte (vezi şi capitolul următorul) se adresează prin conţinut în primul rând acelor oameni care nu doresc să o folosească numai pentru re-organizarea activităţilor lor spirituale individuale. Calea aceasta (deschisă de Iisus) se referă în primul rând la viaţa personală, în care se poate apoi căuta un partener, sau un „semen”, asa cum este descris acest aspect în capitolele referitoare la „Botez” şi la „Liniştea din pustie”. Apoi se face referire în special la nivelul relaţiilor între bărbaţi si femei, pentru a continua prin tentative de analiză a interacţiunilor sufleteşti între mai mulţi oameni. Aceste aspecte au fost descrise deja în capitolele „Nunta din Canaa” şi „ ... dragostea”. În capitolul de faţa, despre Predica de pe Munte, se face din nou referire la aspectul sufletesc şi etic, oferindu-i o deschidere intelectuală care face posibilă împlinirea acelor scopuri care ar putea contribui la crearea unei comunităţi bazate pe relaţiile dintre oameni. Această structură corespunde simbolic raportului între părţi: sunet, interval, acorduri şi gamă – şi întreg.

Multe fapte ale lui Iisus, de la discuţia cu Nicodim – Ioan 3 – prin Predica de pe Munte şi pâna la vindecarea orbului şi hrănirea a peste 5000 de oameni pe munte, reprezintă în simbolistica lor, mediul exterior a ceea ce este exprimat lăuntric prin „Schimbarea la faţă”. Această schimbare la faţă este înrudită cu noţiunea estică de iluminare. Spiritul va fi iluminat. Totuşi, la Iisus, precum şi la oamenii care sunt conştienţi de această posibilitate, această schimbare la faţă se referă la o altfel de relaţie cu Dumnezeu, care nu este văzut doar ca divinitatea absolută abstractă, ci şi ca fiinţă reală. „Gândirea pozitivă” în sine, atunci când nu este egocentrică şi megalomană, şi este practicată fără manipulare tehnică, ar putea, ce-i drept transpune gândurile într-o stare mai apropiată de cea care ar putea proveni de la Dumnezeu; ar putea, deci, deschide spiritul. Însă în literatura acestei orientări lipseşte în mare parte atenţia pentru acest aspect, de aceea efectul obţinut poate fi adesea auto-mistificarea.

Dar aceasta nu este încă „schimbare la faţă”. În cazul unei adevărate „schimbări la faţă” nu este vorba doar de a adăuga la şi aşa complicata complexitate de „programe” mentale proprii fiecărui om un surplus de programe pozitive ca să rezulte un excedent de programe pozitive – ceea ce, în sine, ar fi un exerciţiu absolut realizabil. O adevărată „schimbare la faţă” eliberează spiritul prin aceea că îi învaţă pe oameni să vadă sursele gândurilor. Spiritul este curăţat de distorsiuni şi de lucrurile neimportante, care induc în eroare. Astfel devine evidentă o ordine divină, sublimă, în tot ce ne înconjoară. Dacă urmărim cum maturizarea oamenilor poate lua şi aceasta direcţie, vom observa că ea nu este altceva decât aprofundarea proceselor de purificare spirituală descrise în capitolul „Mânia divină”. Totul va fi iluminat prin prisma unui strat mai profund de înţelegere. Revelaţiile nu sunt acelaşi lucru cu gândirea. Ele pot apărea asociate cu gândirea (sau în lipsa acesteia), nu pot fi forţate să apară, şi au o putere eliberatoare. Dar, spre deosebire de alte căi, această cale nu presupune suprimarea gândirii. Gändirea va fi eliberată de tiparele instinctive de reacţie, iar gândirea analitică şi cea sintetică, uşor de controlat, vor deveni mai repede instrumentul conşttinţei raţionale superioare ei. Diferenţierea în gândire merge înainte – fără să devină prin aceasta mai indecisă. Astfel oamenii vor putea întelege de exemplu, ce este potrivit în diferite situaţii.

Faptele lui Iisus nu provin din dorinţa de a satisface setea de senzaţie a multora, şi cu atât mai puţin din aceea de a atrage oamenii la credinţă prin gesturi concrete. Întregul Său destin este traversat de conştiinţa clară a ceea ce avea de făcut în orice situaţie – deci el nu a acţionat „din pricina uneia sau altei împrejurări, sau pentru a atinge un anumit scop".

Vindecările/Tămăduirile erau adesea „semne”, gesturi la nivel mai mic care simbolizau ceva mai profund, mai important. Când l-a vindecat pe orbul din naştere Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Vezi Ioan 5, 6:9, Ioan 6, Ioan 3 ş.a. vezi şi în partea a treia capitolul „Iisus şi tămăduirea”.

În acelaşi timp zdruncinarea vechilor tipare de gândire şi o reflectare asupra semnificaţiei mai profunde a acestor fapte este în acest caz un efect secundar de dorit. Iisus recunonoaşte ca există oameni care pentru a crede au nevoie de dovezi concrete: să vadă cu ochii lor, să măsoare, să cântărească – exemplul clasic ffiind cel al lui Toma, care poate fi considerat „tipul omului de ştiinţă” între ucenici (...) (vezi capitolul „Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu”. Iisus nu a dorit nici să oblige pe nimeni să creadă, ceea ce ar fi avut caracterul unei judecăţi, şi nici nu găsim nicăieri la El intenţia de provoca la refuz pe cineva care nu era încă destul de matur pentru a lua o decizie. Evanghelia lui Toma,o culegere apocrifă, foarte completă a vorbelor lui Iisus, merită şi ea a fi citită, fie că a fost sau nu scrisă de Toma însuşi. Autenticitatea acestui text a fost recunoscută şi de creştinii spirituali din Egiptul antic, şi nu numai de aceştia.

Când însă azi anumiţi teologi – printre alţi cei aparţinând curentului „teologiei demitologizante” a lui Bultmann – continuă să pornească de la premisa că pot desfiinţa aceste minuni interpretându-le ca simbolice, ar trebui sa li se spună că nu fac altceva decât se conformează concepţiilor mecanistice despre lume şi om din secolul al XIX-lea, şi că nu au reuşit să accepte descoperirile curentelor ştiinţifice moderne. Căci aceste tendinţe mai noi din fizica cuantică, din biologie şi biofizică, din cercetarea în domeniul medicinii naturiste şi a parapsihologiei, din astrofizică ş.a.m.d., au ajuns deja la un nivel la care putem găsi în ele măcar mijloace de vizualizare care renunţă la convingerea „imposibilităţii” faptelor biblice. Aceasta nu înseamnă, desigur, căutarea unei „dovezi a existenţei lui Dumnezeu”. Această căutare are loc la alt nivel decât cel al ştiinţelor naturii.

Timpul interpretărilor unilaterale ale vechiului Iluminism a trecut. Credinţa a devenit acceptabilă şi pentru spiritele ştiinţifice, fără ca ea să fie considerată schizofrenie. Într-o perioadă în care oamenii cred fără ezitare în fenomenele cunoscute din parapsihologie, cum ar fi de exemplu capacitatea unora de a îndoi linguriţe de la distanţă – în ciuda anumitor şarlatani rămân multe lucruri credibile – , ar fi pur şi simplu absurd să negăm aceste posibilităţi în cazul lui Iisus. Desigur, Iisus a acţionat dintr-un impuls superior simplei plăceri în a îndoi linguriţe, dar, din diversele experienţe devine azi evident că El a putut stăpâni realmente toate puterile naturii, şi tocmai în zilele noastre este deosebit de important să ne confruntăm cu acest fenomen, fundamental pentru concepţia modernă despre om, pentru o tămăduire completă, respectiv creştină, ş.a.m.d. O astfel de perspectivă spirituală asupra lui Iisus nu contrazice perceperea Lui ca „Fiu al Omului”, care a dorit să fie un exemplu pentru omul ca individ şi pentru societate. Acceptarea însăşi a unei astfel de contradicţii aparente duce mai degrabă la refuzul „minunilor”, fiindcă cei care gândesc astfel consideră, animaţi desigur de cele mai bune intenţii, că trebuie să se apere de tendinţele negative care i-ar abate de la un creştinism uman şi social. În realitate însă unificarea acestor două concepţii ar putea să dea o imagine apropiată de realitate a radicalităţii lui Iisus, a legăturii Sale profunde cu voinţa şi prin aceasta şi cu puterea Creatorului.

(...) energia nu este în acest caz o forţă abstractă; ea este un efect al fiinţei lui Hristos. De exemplu în yoga orientală este adesea contemplată energia izolată. Azi există exemple de vindecări prin rugăciune (înţeleasă în sensul ei original), care ia în considerare acea latură a fiinţei umane aflată în legătură cu Hristos, şi care tinde spre perfecţionarea fiinţei umane. Aşa cum spune şi Iisus, ea (rugăciunea) „face şi lucrări mai mari decât acestea” (Ioan 14, 12:13). Vindecarea spirituală în sine precum şi progresul spiritual şi mental legat de ea, rămân cu toate acestea un har care nu poate fi indus cu forţa, orice ar face omul pentru a se pregăti pentru el.

În învierea lui Lazăr - Ioan 11* - se observă o profunzime mai mare. Iniţial, detaliile aparent nesemnificative seamănă extraordinar de mult cu amintitele descoperiri din vechiul Egipt. Ea se referă la o experienţă în decursul căreia omul petrecea trei zile într-o stare denumită de parapsihologia modernă „Out-Of-Body-Experience”, adică o experienţă extra-corporală, asemănătoare zborului în vis, cu diferenţa că este conştientă. Corpul era în aparenţă mort. După această experienţă omul avea convingerea că va continua să existe şi dincolo de moarte ca fiinţă spirituală şi mentală. Hierofanţii (preoţii iniţiatori în vechiul Egipt) trebuiau să aibă grijă ca iniţiatul să-şi recapete după maximum trei zile conştiinţa terestră, altfel o revenire la realitate nu ar mai fi fost posibilă, iar corpul ar fi început să se descompună. Însă tocmai aceasta este ceea ce ni se spune despre Lazăr: „miroase greu, căci este mort de patru zile” . Acea putere care l-a „readus la viaţă” trebuie să fi acţionat, deci, mai profund, până în adăncul substanţei fizice/materiale. Întâmplarea biblică este traversată de o tendinţă care doreşte să demonstreze că, atât la nivel material cât şi în cel al faptelor concrete, este vizibilă un mod de gândire creştinesc. Această concepţie poate fi asumată abia astăzi, după ce misticismul secolelor anterioare a încercat să explice doar nivelul mental şi spiritual.

Ar fi mai potrivit dacă învăţăturile tuturor religiilor privind viaţa de dincolo de moarte s-ar baza pe acest tip de experienţă, a perceperii propriei fiinţe din exteriorul corpului, decât să pornească de la speculaţii filosofice care nu corespundeau în mod deosebit nivelului conştiinţei oamenilor din epocile pre-istorice şi antice. O reprezentare mai potrivită găsim în cartea lui Jean Gebser „Origini şi prezent”. El face diferenţierea între o treaptă arhaică, una magică şi una mistică a conştiinţei anterioare nivelului gândirii abstracte şi aceluia al unei conştiinţe integratoare. Dacă este într-adevăr nevoie ca între aceste nivele să existe breşe, este o altă problemă; în orice caz azi ele pot fi depăşite. Şi R. Steiner subliniază faptul că nivelele mai vechi ale conştiintei nu pot fi comparate. Tot ceea ce rămâne din ele sunt ecouri vizibile în diversele etape din vieţile indivizilor.

Comparaţia cu riturile de iniţiere antice nu vrea să însemne că învierea lui Lazăr din morţi ar fi fost un act ritual dinainte prestabilit de către cei implicaţi, asemănător celor din Egiptul antic. Iisus a detaşat în mare parte faptele Sale de preceptele cultice de natură temporală (de ex. Sabbatul), spaţială (de exemplu Templul) sau situaţională. Pe baza acestei libertăţi El a folosit totuşi, uneori, aceste premise într-un mod pozitiv, de ex. Sărbătoarea de Pessah (Paştele evreilor), Templul... E motivul pentru care Iisus ar trebui să constituie azi un model pentru relaţia cu astfel de trenduri, de ex. asimilarea punctelor de vedere ale astrologiei, „puncte energetice", diferite ritualuri. (Vezi cărţile lui Marko Pogacnik: ”Căile geomanţiei” „Sisteme terestre şi energia creştină”)

În contextul învierii lui Lazăr, Iisus şi cercul său de ucenici pot fi mai uşor văzuţi ca un întreg. În aceasta ni se arată şi un alt aspect al conştintei lui Iisus, care cuprinde şi cercul ucenicilor, şi care, în acelaşi fel, poate azi influenţa pozitiv întreaga societate. O extindere a conştinţei, înrudită cu aceasta poate avea loc atunci când activităţile unor grupuri de oameni care urmează calea lui Hristos radiază spre exterior.

Urmează acum calea Patimilor Mântuitorului. Prin vorbele sale, marele preot (Caiafa), stabileşte o relaţie între soarta lui Iisus şi destinul poporului (Ioan 11). În viziunea sa profetică el îşi dă seama cu adevărat că Iisus va muri pentru toţi. Dar interpretarea lui, cum că Iisus ar face rău poporului dacă ar fi lasat în viaţă, este greşită. Pentru asta este nevoie de o conştiinţă care poate percepe simultan procesele şi conexiunile care stau în spatele gândurilor, iar aceasta este o capacitate care trebuie mai întâi deprinsă. Conştiinţa nu este acelaşi lucru cu asocierile instinctive. Prin ea se pot releva, destrăma şi crea cauzele cele mai profunde. Gândurile negative nu vor mai încărca conştiinţa, şi astfel nu pot deveni structuri negative care să influenţeze şi nivelele mai profunde, chiar şi cele fizice. Problema poate fi rezolvată şi retroactiv, în situaţia în care omul descoperă sursa iniţială a acestor legi. Astfel, calea către un viitor liber, plin de energie creatoare devine liberă.

Cu cätva timp înainte de „spălarea picioarelor” cei din anturajul lui Iisus erau numiţi „oi” – Ioan 10, 11:18 – după cum, într-un alt fragment, Iisus însuşi este numit „Miel”. Prin aceasta se accentuează candoarea înnăscută sau dobândită a ucenicilor – mai ales pentru ceea ce vine de la Iisus – precum şi relaţia de aceeaşi natură dintre Hristos şi Dumnezeu. Chiar ajuns la maturitate omul se poate simţi, la un anumit nivel, din nou ca o pagină nescrisă, ca un copil. Evoluţia reală duce – chiar dacă pe parcurs trebuie înlăturat orgoliul – la modestie, la convingerea că toţi oamenii au un rol important ce-i drept, dar în fond mărunt faţă de Dumnezeu. Se poate vorbi aici şi de „umilinţă” , dar într-un sens liber şi spiritual, nu în acela al unei atitudini servile faţă de autorităţi lumeşti – confuzie des întâlnită. Nu întâmplător spune Iisus în acelaşi capitol: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sînt uşa oilor“. Pentru cel care îşi deschide sufletul respectiv inima pentru Hristos, pentru acela El este ca o uşă deschisă care duce spre Dumnezeu, condiţia esenţială pentru tot restul.

"Oile" sunt opuse „caprelor" (de ex. Matei 25:32-33).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

În textul biblic - Ioan 13, 1:20 – spălarea picioarelor este descrisă ca purificare. Dat fiind că astfel de pasaje „esoterice” mai târziu nu au fost înţelese aproape deloc, ele au fost cel puţin lăsate necenzurate. Cel vizat este „curat de tot”, deci nu este vorba doar de picioare, ci de sensul lor simbolic în întreaga fiinţă umană. În cele mai diverse culturi era raspândită gândirea în analogii: aceleaşi funcţii se regăsesc în organismul uman, adică în micro- şi mezocosmos, şi în natură, adică macrocosmos. Picioarele sunt asociate terestrului, mişcarea lor se supune voinţei. Dacă în plan real omul „merge” pe una sau cealaltă din căi, pentru aceasta este nevoie de o decizie conştientă a voinţei. O purificare a acestei voinţe şi a capriciilor sale contradictorii constituie esenţa „spălării picioarelor”. Cf. şi că,în Matei 25, de la 31, Iisusa acordă faptei bune o valoare mai mare decât devotamentului creştin nesincer.

Cu toate acestea, acest gest nu reprezintă, la fel ca toate întâmplările care-i urmează, o simplă reluare a imboldurilor date cu ani în urmă spre purificare a diferitelor nivele ale fiinţei omeneşti. Totul stă sub semnul noii prevestiri că Iisus ştie „că i-a sosit ceasul” şi că ucenicii săi trebuie să fie pregătiţi să ducă singuri mai departe în lume „acel Ceva”. De acum nu doar calităţile lor personale – aici buna lor credinţă sub oblăduirea eu-lui lor interior – constituie ţelul cum a fost cazul până acum, ci acest Eu mai profund, ne-egoist, reunit cu „persoana" proprie, poate deveni el însuşi într-un grad tot mai mare una cu acel „Hristos care s-a întrupat în noi”, ca un ”Eu al eului”.

O altă modalitate de a trece prin experienţa acestor etape greu de descris ar putea fi aceea de a deveni conştienţi de propria conştiinţă, respectiv de acea perspectivă prin care „îngerii”, respectiv acel Eu superior puteau privi viaţa. Eul superior (angelic) se poate simţi mai puternic legat de Hristos, şi trece astfel printr-o transformare. Experienţele angelice sunt astăzi un lucru obişnuit în cadrul anumitor mişcări spirituale, in vreme ce mulţi creştini, în ciuda Bibliei, au îndoieli cu privire la existenţa îngerilor, nemaivorbind de întrebarea dacă există un înger „personal”, respectiv „înger de pază”, şi cum ar putea arăta o astfel de relaţie. Totuşi Hristos reprezintă fiinţa intimă, formată a omului, şi, totodată, păstrarea realizărilor vieţii omeneşti prin deschiderea sufletului către lumea de energii impersonale a „îngerilor”. De asemenea, nu înseamnă că un om care a avut o astfel de experienţă este desăvărşit pentru Hristos. Hristos a lăsat să se înţeleagă acest lucru încă de la început, după cum este menţionat şi în Ioan 1. Unii oameni cu o orientare spirituală sunt de părere că esenţială este experienţa angelică, şi că după o astfel de trăire se pot retrage din cele lumeşti; în realitate însă cercetarea în acest domeniu presupune stăpânirea unei stabilităţi, dacă nu dorim să ne pierdem într-un labirint al iluziilor. Odată cu această fază se conturează, cu siguranţă, posibilitatea înţelegerii profunde a vieţii pământeşti prin spirit. Ca reper vom menţiona aici că, de exemplu R. Steiner, ca cercetător al spiritului, precum şi alte câteva orientări spirituale, prevăd o viaţă lungă evoluţiei oamenilor pe pământ. Faptul că alte practici, ca de exemplu necromanţia hipnotică şi spiritistă nu au nimic de-a face cu experienţa arhetipală fundamentală descrisă aici nici nu mai trebuie subliniat. În acelaşi timp, însă, există mulţi oameni care fac eforturi ce pot fi luate în serios de a intra în contact cu îngerii în viaţa de zi cu zi. Foarte puţini până acum cunosc faptul că între fragmentul referitor la spălarea picioarelor – de ex. Ioan 12 –şi cel care descrie cum Maria din Betania îl unge pe Iisus cu mir şi Îi sterge picioarele cu părul ei. Este, oare, aici vorba numai de ea ca om, sau ea simbolizează aspectele feminine ale lui Dumnezeu, care pot fi asociate, în alte pasaje, Fecioarei Maria, Mama lui Iisus, şi Mariei Magdalena – probabil nu aceeaşi cu Maria din Betania? De ce aceasta precede scena cunoscută a spălării picioarelor? Pentru abordările – contradictorii totuşi – ale teologiei experimentale feministe se găsesc aici resurse neexplorate încă sau doar parţial explorate. ”Taina sfântului maslu” (ultima miruire) în religia catolică poate fi interpretată ca un o reflectare a acestei întâmplâri.

Un alt aspect remarcabil este acela că spălarea picioarelor nu a rămas un gest izolat, făcut doar de Iisus, ci El îi îndeamnă şi pe ucenici să spele picioarele unii altora „şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”(Ioan 13), la fel cum şi împărtăşania este transmisă comunităţii abia înfiripate – în sensul unui apostolat al a tuturor. Voinţa, respectiv dorinţa de viaţă – perfecţionată prin spălarea picioarelor, se va extinde dincolo de propria persoană asupra mediului său, mai întâi asupra celui care spală picioarele, apoi şi asupra responsabilităţii pentru semeni, şi asupra ucenicilor în general.

Spălarea picioarelor poate fi interpretată şi ca un serviciu făcut altora. Doar că, în cazul acestei spălări a picioarelor, ei „au parte cu Mine”, cum spune Iisus. Aceasta subliniază sensurile complexe ale gestului. În primul rând ne referim la acel aspect pentru care tinerii folosesc expresia el/ea „umblă cu mine”. Totuşi, după aceea nu mai este vorba pur şi simplu de a „avea o relaţie”, ci „a fi într-o relaţie (plină de viaţă)”. Spălarea picioarelor are sens numai ca „pas înainte”. Nu detaliile exterioare ale acestui gest contează. Dar, în sensul practicii alchimiste de a utiliza mijloace de vizualizare şi pentru atitudini şi procese interioare, un astfel de gest îşi are totuşi rostul, desigur numai în prezenţa unei stări sufleteşti corespunzătoare. Nici atitudinea probabil potrivită a unui preot nu este de ajuns singură, aici e vorba de atitudionea celui vizat, căci. Aceleşi lucru este valabil şi pentru împărtăşanie – diferitele aspecte ale acesteia constituie un subiect de dispută între teologi; s-ar putea chiar ca fiecare să aibă dreptate în felul lui, însă nici biserica catolică, nici cea evanghelică nu au apreciat îndeajuns acest aspect al transformării conştiente a celui implicat, ceea ce constituie de fapt aspectul cel mai important.

Dacă la început au fost 5000 de oameni care au înţeles pildele mai simple ale lui Iisus, pe urmă 500 sau 70, la spălarea picioarelor au participat iniţial doar cei unsprezece ucenici, care învăţaseră multe de la Iisus şi care erau astfel pregătiţi să înţeleagă gestul. Poate singurul care nu a putut înţelege încă a fost Iuda. Nici Iisus nu dă toate pildele la fel pentru toţi, ci doar pas cu pas. Este posibil însă ca unii să progreseze mai repede, în măsura în care cugetarea lor mai profundă se bazează din start pe evenimentele ce au dus la răstignire. Asta au încercat şi cavalerii rosicrucieni creştini. Spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini, răstignirea şi punerea în mormânt, învierea şi înălţarea la cer au fost numite „iniţieri creştine”. Transpuse în profunzimile unei epoci noi, ele au rezultat în viziunile onirice ale celor şapte zile ale „căsătoriei chimice a lui Christian Rosenkreutz”, publicată sub masca unei satire de teologul luteran J.V. Andreae în 1616. Cu siguranţă un astfel de pas de cele mai multe ori nu este inclus în prima experienţă de acest fel, în realitate, în timpul meditaţiei sau în vis. In cazul multor orientări Eul uman, cu toate calităţile sale, se poate dezvolta, pot urma mereu noi trepte, care se pot suprapune unora din cele anterioare, dar noile calităţi vor fi în felul lor perfecte în sine abia când bazele de la care se porneşte sunt şi ele perfecţionate.

După ungerea cu mir în Betania, urmează în Ioan 12 intrarea triumfală a lui Iisus ca Messia în Ierusalim. După spălarea picioarelor sunt descrise, de ex în Ioan 13-17, anunţarea trădării de catrea Iuda Iscarioteanul, cuvintele de despărţire şi rugăciunea arhiereasca a lui Iisus.

Iisus a intrat în Ierusalim şi a fost primit şi sărbătorit ca Messia a cărui venire fusese proorocită – Ioan 12, 12:19. Casta preoţească a ştiut să influenţeze masele, acţionând asupra psihicului lor, şi transformând astfel parţial dispoziţia populaţiei într-una negativă. Aceia care care observă în sufletul lor trăsături negative şi indiferenţă, şi ştiu să le controleze, vor atinge mai repede acea stabilitate şi acea legătură cu Dumnezeu prin care devin mai greu de manipulat prin sugestie în masă – şi forţe negative exterioare, a căror existenţă s-a încercat a fi demonstrată şi în fenomene ale secolului XX.

Trebuie subliniat faptul că interpretarea biciuirii lui Iisus ca simbol al unei anumite „trepte de iniţiere”, o etapa a dezvoltării omului contemporan pe calea către perfecţiune, aşa cum am menţionat anterior, nu constituie întregul adevăr. Pasul în sine este făcut de Iisus deja în timpul împărtăşaniei, care urmează după ungerea cu mir în Betania (Matei 26, 26:29). Această împărtăşanie este cel mai bun simbol pentru ceea ce oferă Iisus omenirii suferinde. Pâinea simbolizează în primul rând substanţa (respectiv sufletul) lui Hristos, a „Cuvântului". Vinul simbolizează spiritul divin care dă viaţă cuvântului pentru înfăptuirea operelor altruiste. Biserica catolică a pus accentul pe transformarea materiei pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos; bisericile evanghelice au pus accentul pe celebrarea memoriei lui Hristos. În acest sens au amândoua dreptate – cercetările ştiinţificechiar au descoperit şi la apa sfinţită obişnuită schimbări ale unghiurilor moleculelor de apă. Dar punctul cu adevărat esenţial ar fi transformarea participanţilor înşişi, în sensul că fiecare s-ar pregăti prin concentrare pentru a fi transformat cu ajutorul acelui mister transformator ce emană din „trupul şi sângele lui Hristos” transformate în pâine şi vin. Pâinea si vinul sunt, în aceeaşi măsură mijloacele de vizualizare ale acestui mister. Unii au încercat să se concentreze – în plan pur spiritual, fără a gusta din pâine şi vin – asupra „trupului şi sângelui lui Hristos”, şi au simţit efectul transformator. Totuşi acest lucru este ceva mai dificil. Atunci când se încearcă practicarea unui ospăţ binecuvântat, fără intervenţia unui „sacrament” bisericesc – se poate vorbi mai degraba de „Agape” (dragoste de Dumnezeu) – numită şi „ospăţul iubirii”. Biciuirea poate fi văzută ca o reacţie exterioară, caricaturală chiar, a unor forţe ignorante, la ceea ce se petrecea de fapt, şi de aceea nu trebuie să stea atât de mult în centrul meditaţiei. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul încoronării lui Hristos cu o cunună de spini. Accentuarea suferinţei suferinţei de către vechea esoterică creştină se raportează la aceste noi dezvăluiri cam în acelaşi fel în care se raportează pildele ceva mai vechi ale lui Ioan Botezătorul la învăţăturile lui Iisus şi ale ucenicilor Săi. Fiecare om este liber să aleagă care dintre aceste căi doreşte să le urmeze.

Dat fiind că biciuirea era o măsura punitivă minimă obişnuită la romani, interpretarea acestei noţiuni în spiritul cultelor mistice pre-creştine trece în plan secund. În schimb cununa de spini – Ioan 19, 2:3 –, următoarea noţiune care apare în aceste mistere, nu era o componentă obişnuită a repertoriului de pedepse la romani. Cu siguranţă gestul poate fi recunoscut ca ironic: spini în loc de aur. Cu toate acestea întrebarea rămâne cum au reuşit nişte simpli soldaţi să facă nişte conexiuni atât de precise cu misterele tradiţionale, chiar dacă, probabil, nu erau conştienţi de această legătură. Chiar dacă ar fi fost conştienţi de analogia exterioară (mulţi soldaţi romani erau membri ai unor astfel de culte mistice), tot nu ar fi putut să-L reducă pe Hristos la nivelul modelului de experienţă familiar lor.

În timp ce o coroană de aur ar fi fost simbolul unei domnii reale – nu neapărat interpretată negativ –, cununa de spini pusă pe fruntea lui Iisus a fost simbolul unei supremaţii care nu se raporta la nimic concret în această lume. Iar spinii Îi înţepau fruntea. Nici aici nu trebuie căutată doar durerea, ci o putere care depăşeste întreaga disperare de care Hristos nu dă aici, de fapt, nici un semn. Durerea şi deznădejdea se regăsesc numai în acel moment în care El se hotăreşte definitiv să nu lase „Cupa” să treacă pe la el. Prin biciuire şi cununa de spini se sugerează ceva, care în această privinţă urmeaza spălării picioarelor – şi anume că atât simţurile cât şi perceperea – în ciuda oricărei opoziţii – sunt oarecum „sfinţite”.

Tendinţa permanentă de depăşire a propriei condiţii spirituale, tendinţă abordată deja, prezentă în aceste fapte (spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini), este, ca energie, legată de noile mişcări, cum sunt mişcarea pentru pace, mişcarea ecologistă, eforturile spirituale de „vindecare ale planetei". La fel ca în cazul „biciuirii", şi la „cununa de spini” este vorba de o reacţie, o reflectare slabă a celor deja întâmplate. Tocmai acest moment, în care este exprimată acea receptivitate spirituală la depăşirea proprei condiţii, receptivitate izvorâtă din ceea ce este pozitiv în suflet, îl gasim în „cuvintele de rămas bun” ale lui Iisus, vezi de ex. Ioan 13, 31:17, precum si în confruntările cu Pilat, de ex. Ioan 19, 5* (*"Ecce homo"/"Iată omul”, cuvinte care pot sugera recunoasterea lui Iisus Hristos ca arhetip al omului mântuit). Nu doar spălarea picioarelor şi Cina cea de Taină în sine, ci şi cuvintele lui Iisus au fost în acelaşi timp fapte.

Punctele de vedere privind răstignirea şi moartea lui Iisus sunt chiar mai diverse decât cele privitoare la alte etape ale existenţei Sale. Acest fapt îşi are explicaţia pe de o parte în importanţa deosebită pe care le-o acordă Biserica, iar pe de altă parte în faptul că exegeţii au dorit să le integreze fiecare în sistemele ideologice proprii. (Vezi, de ex, Ioan 19, 12:37).