Căile lui Hristos

O pagină de informații independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare științifice și empirice.

înapoi la Homepage: oferte suplimentare și în alte limbi.

 

Căile lui Hristos în conștiința umană și pe Pământ.

Cuprinsul tuturor părților.

Aceasta este partea întâi/ prima parte: Capitolul despre etapele Evangheliilor

Pentru capitolele următoare trebuie să asteptați ca pagina să se încarce complet
1.  INTRODUCERE în sensurile și utilizarea acestui text, cu indicații metodice pentru meditație ș.a.
2.  „La început a fost Cuvântul" „și Cuvântul s-a făcut trup...”
3.  Nașterea lui Iisus din Nazareth
4.  Există lucruri semnificative în anii de tinerețe ai lui Iisus?
5.  Notă pe marginea controversei pe tema „doi prunci Iisus"
6.  Despre Botezul în Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul
7.  Liniștea din pustie
8.  Ispitirile
9.  Nunta din Canaa
10.(Puncte de vedere referitoare la sexualitate, simpatie, empatie și dragoste)
11."Zelul sfânt"/"Mânia divină" (și puncte de vedere referitoare la sentimente)
12.Despre Predica de pe Munte (Matei 5; cu puncte de vedere referitoare la rațiune)
13.Schimbarea la Față a lui Iisus pe Muntele Tabor (Matei 17)
14.Misterul "Semnelor"
15.Învierea lui Lazăr

16.„Oițele”
17.Hristos și spălarea picioarelor; ungerea cu mir în Betania
18.Cina cea de Taină, prinderea lui Iisus și biciuirea
19.Cununa de spini și cuvintele de rămas-bun
20.Răstignirea și punerea în mormânt
21.Misterul mormântului gol, „al pogorârii în iad", „și al urcării la ceruri"
22.Învierea
23.Înălțarea la cer
24.Praznicul Rusaliilor
25.Un chip al lui Iisus

Pentru Partea a doua: Etapele Apocalipsei după Ioan; click aici (12 capitole despre Apocalipsă)
Capitol final: Creștinescul
Tabel : „Un comportament creștinesc” – „În lume dar nu din lume", O „a treia cale"

Pentru Partea a treia : 11 capitole despre diverse teme și întrebări vitale – click aici

Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii

Trimiteri la alte ediții, drepturi de autor.
e-mail.

 

INTRODUCERE în sensurile și modul de utilizare ale acestui text.

De două mii de ani încoace – iar dacă includem și profețiile de dinainte, chiar de mai multe mii de ani – există oameni care își mărturisesc experiențele directe, foarte complexe, cu Iisus Hristos. În ciuda firilor lor diverse, a mediului religios, filozofic sau științific diferit, toți au ceva în comun. Ei relatează de fiecare dată despre realitatea prezenței tangibile a lui Hristos; și unii dintre ei chiar despre posibilitatea pentru alții de a se pregăti pentru a avea la rândul lor revelații de această natură. De asemenea ei vorbesc despre noile calități inspirate de Hristos și date de către El în folosul progresului umanității pe parcursul celor 2000 de ani, și care nu trebuie interpretate doar în sensul transmiterii lor cultural-istorice. În lucrarea de față vom analiza în amănunt toate aceste etape nu doar teoretice, ci ușor de urmărit în plan real, ale acestui ”progres”. Urmând pașii străbătuți de Iisus, putem descoperi semnificația acestor pași în diferitele domenii ale vieții.

În secolul XII Starețul italian Joachim de Floris a proorocit venirea unei „ere a Sfântului Duh”, în care o astfel de relație directă cu Dumnezeu a fiecărui om luat în parte, independent de instituții (bisericești) va fi un bun comun. În zilele noastre există în întreaga lume tot mai multe strădanii de a găsi nu numai o întrupare de acest fel a lui Hristos în oameni, ci care văd individul ca celulă cu o conștiință ce prinde contur în „trupul lui Hristos”.

Cea de-a „doua venire a lui Iisus" văzută parțial ca legată de aceste strădanii, precum și „Apocalipsa” din prezent ca întâmplări generale, indică un fenomen mult mai amplu decăt o „reîncarnare” pe care și-o închipuie oamenii.

Prezenta lucrare este o încercare de a oferi puncte de pornire în găsirea unor răspunsuri la întrebarea: Ce posibilități specifice de dezvoltare pentru omenire și viața există azi pe Pământ, care nu au existat înainte de venirea lui Iisus pe pământ.

Tocmai într-o perioadă în care
• fenomenul Iisus Hristos este revendicat de către multe și diferite teorii (teologii) și dogme, și analizat din punct de vedere lingvistic, istorico-critic, arheologic și paleografic, politic, al sociologiei religiei, al psihologiei abisale, științelor naturale ș.a.m.d.,
• la fel ca în vremurile creștinismului timpuriu, a apărut, pe lângă lumea materială, o complexă sferă spirituală, apariția acestor doua sfere având drept rezultat atât trecerea spre creștinism cât și diverse delimitări,
• când au loc fenomene uluitoare, ca de exemplu existența simultană în prezent a mai multor presupuși Iisuși întrupați, și când, în același timp se comit fapte discutabile și chiar de-a dreptul rele în numele lui Iisus, ar putea fi oportun să încercăm să aflăm în ce măsură Iisus ar fi putut contribui la toată această situație complicată.

Pentru aceasta ne vom raporta atât la experiențe proprii, cât și de la alte surse, mistice și de altă natură. Am aplicat aici o perspectivă interdisciplinar㠖 apelând la diverse domenii ale cercetării și experienței, nu doar la teologie. În cazul abordărilor spirituale nu este vorba nici într-un caz de o încercare de a abate oamenii de la conștiința lor politică prin apelarea la o pseudo-interiorizare. Tocmai de aceea nu putem accepta ca limită a orizonturilor noastre dogmele gândirii mecaniciste asupra lumii caracteristică științelor naturale din secolul XIX. La fel de puțin ne putem însuși concepțiile orientale care pornesc de la premisa că nu există nimic în univers care să nu fie menționat deja în Vedele indice, iar Iisus nu este decât un „ învățător de măna a treia” al acestora. Ideile prezentate aici nu sunt derivate din literatura menționată. Acestea sunt intenționate doar ca trimiteri pentru completări și comparații. Pentru înțelegerea acestui text nu este necesar să fi citit aceste carți, după cum nu aveți nevoie nici de cunoștinte de teologie. (Acest lucru este valabil și pentru cei interesați de studiul teologiei și care doresc să își întocmească o listă de lecturi în acest domeniu, vezi Links.) Nimic din ce este scris aici nu trebuie privit ca dogmă sau ca opinie a vreunei organizații religioase. În același timp nimic nu este îndreptat împotriva vreunei biserici sau comunități religioase, precum nici împotriva crezului apostolic. În textul de faț㠖 care este absolut liber de dogmatism și de superficialitate materialist㠖 se regăsesc lucruri utile și pentru cei dintr-un alt mediu religios sau cu o concepție diferită asupra lumii, dar sincer interesați în a dobândi noi cunoștințe despre spiritualitatea creștină. Tocmai din această cauză am inclus în această lucrare și observații despre relația dinter metodele creștine și cele de altă natură. Într-un mod oarecum asemănător Evangheliei după Ioan, în care elementele specific creștine sunt relevate într-un limbaj accesibil contemporanilor doritori de cunoaștere, am încercat să oferim o lucrare care să lase libertatea cititorilor de azi de a-i pătrunde sensurile prin diferite „porți”. Această libertate se poate observa și în stilulul textului. Suntem de părere că cercetarea este ceva diferit de misionarism. Acei creștini care preferă o credință simplă, limpede, fără analize sofisticate, pot afla din această scriere cum se poate intra în dialog și mai ales cum putem conviețui pașnic cu oameni de altă credință, fără să apară la tot pasul neînțelegeri.

Acest text dorește să se adreseze cititorului doar prin ideile și informațiile conținute în el.

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:12-13). Proiectul nostru este animat de acest Spirit.
 

Indicație metodică:

Următoarele 37 de capitole ale textului principal urmează etapele din Evanghelii și din Apocalipsa după Ioan. Se recomandă să le prelucrați chiar în această ordine, pe baza Evangheliei după Ioan și a Apocalipsei. Studiul Bibliei, adică cititul textelor, analiza lor lingvistică și în context este doar una dintre metode. Studiul textelor, și nu în ultimul rând Dumnezeu, pot ajuta la o cunoaștere mai aprofundată.
Pagina web constă dintr-un text mai lung ale cărui capitole pot fi accesate și direct de la cuprins. Pentru un studiu mai aprofundat este recomandat ca textul să fie listat: în funcție de setările programului de navigare (browser) și ale imprimantei se ajunge la cca. de 120 de pagini.

Cei care, dincolo de simpla lectură, sunt interesați mai îndeaproape de o metodă de aprofundare integrant㠖 incluzând nivelele neglijate ale sufletului – pot citi respectivul capitol (de ex. Evanghelia după Ioan) după studierea uneia dintre aceste reflexii concentrate, și pot medita asupra lui. (Sfântul Apostol Ioan, respectiv ucenicii săi au fost deosebit de preocupați de semnificația spirituală profundă a evenimentelor.)  

Detalii despre practica meditației.

Desene (.pdf, 169 kB)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„La început a fost Cuvântul (grecescul Logos) ... și Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1).

Acest mod de reprezentare nu era îndreptat împotriva unei imagini a lui Iisus* ca model uman, ci indica legătura Sa profundă cu Dumnezeu și Creația. Natura acestei legături poate fi interpretată în diferite feluri. Dar a refuza din start explicarea sa, afirmând că este un fenomen obscur și ne-autentic, ar fi o eschivare inadmisibilă. Astfel de reprezentări se găsesc în Evangelia după Ioan, 1 Ioan 5, Ioan 6:69, Ioan 7... , în Evanghelia după Matei 16:16, în Epistolele către Coloseni și către Efeseni ș.a.m.d.; ele existau chiar și pe vremea vechilor învățați/învățători, la mistici precum Jakob Böhme, la Rudolf Steiner (Helsingfors 1912), și au reapărut în „Învățăturile esoterice” ale înțeleptului/gânditorului/filosofului creștin Daskalos precum și în cărțile teologului american Matthew Fox: „Marea /imensa binecuvântare” și „Viziuni ale unui Iisus universal”.

Religia catolică și anumite părți ale Bisericii evanghelice au încercat să conserve prin dogme pur teoretice dispariția apropierii de o asemenea tradiție. Alte ramuri ale Bisericii evanghelice, care au recunoscut într-o măsură mai mare influența socială a lui Iisus, au considerat necesar să renunțe la trăsăturile divine ale lui Iisus. În învățăturile de origine hinduistă acest „Logos” este comparat cu „avataruri” (incarnări divine) aflate pe diferite trepte ale evoluției. Prin aceasta se face referire la oameni care se află pe pământ nu pentru propria lor împlinire, ci pentru a contribui, din proprie voință, la dezvoltarea unei națiuni sau a omenirii întregi - asemeni unui strop de „desăvârșire divină”. În aceste credințe deosebirile între astfel de „avataruri” consecutive adesea pălesc, în timp ce în concepția iudaică și în cea creștină accentul se pune pe un „Dumnezeu al tuturor timpurilor”, pe aspectul evoluției și rolului deosebit al lui „Messia” în acest context.

Trebuie să menționăm și Coranul, în care Iisus Hristos este recunoscut drept profet trimis de Dumnezeu și „Cuvânt” al Domnului, „creat la fe ca Adam”. Chiar și Islamul vede în Iisus mai mult decât acei teologi moderni creștini pentru care Iisus e redus la un reformator social. Ceea ce Coranul respinge, este ideea de Iisus ca fiu al lui Dumnezeu propovăduită de învățăturile Sfântei Treimi, această reprezentare fiind interpretată la modul foarte concret de către creștinii de pe timpurile lui Mohammed. Deja pe atunci existau extrem de puțini creștini care să fi putut explica ce se înțelege prin Sfânta Treime astfel încât să poate fi înțeleasă și de oameni provenind dintr-un mediu spiritual diferit. (Vezi pagina extra „Iisus și Islamul”)

Se cuvine înainte de toate să subliniem faptul că acest element al misterului legat de Iisus își are originea nu în gândirea speculativă, căt în experiențele transcendentale, lucru evident de ex. la Jakob Böhme care avea capacitatea rar întâlnită de a reda foarte limpede și inteligibil cele asimilate. Este adevărat că orice experiență de natură spirituală necesită o analiză (auto-)critică, dar evaluarea consecințelor acestor experiențe fără a admite că într-adevăr există un nivel de percepție spiritual, este o cale care nu duce nicăieri.

Meditația evanghelică este descrisă în introducere, la capitolul „Indicații metodice” . Acest text a fost alcătuit nu pentru a intra în contact cu puteri presupus creștine, ci pentru a ne transpune în starea sufletească propice primirii lui Iisus, cu spiritul și mintea deschise și receptive.
În același timp, oamenii care au o misiune mistică, respectiv spirituală evidentă nu pot fi înțeleși cu adevărat atunci când sunt analizați printr-o perspectivă pur istorico-cristică, scoși din contextul social, fără a se lua în considerare evoluția lor independentă, spirituală.

*) Viața ui Iisus ca ființă umană, ca personalitate istorică, este relativ bine documentată. Istoricii din secolul I d. Hr., cum ar fi Iosephus și Tacitus, confirmă existența Sa reală. În evangheliile biblice însele, în cazul mai multor evenimente este numit timpul și locul. Spre exemplu, sunt numiți mai mulți cârmuitori și dregători ai acelor timpuri (de ex. Evanghelia după Luca3:1, 2, 23), astfel putând fi identificat anul în care Iisus și-a început activitatea de Învățător. Aceiași pot fi găsiți și în scrierile istorice. Astfel, mărturiile biblice sunt mai mult decât pure povestiri mitologice. Scrierile "apocrife", neincluse în Sfânta Scriptură, adică Evangheliile creștine neincluse în canon, printre altele texte din primele secole, adesea pun preț nu atât pe raportarea exactă a avenimentelor, cât mai degrabă pe interpretări ale acestora, date de respectivii autori.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Nașterea lui Iisus din Nazareth.

După Evanghelii urmează să abordăm acum evenimente mai pământești. Nașterea lui Iisus este asociată prin tradiție cu sărbătoarea Crăciunului – chiar dacă de multe ori acest lucru nu mai este peste tot și întotdeauna evident în modul de a sărbători acest eveniment – Luca 1, de la 26 încolo, Matei 1de la 18 încolo. Având în vedere importanța fundamentală a celor „trei ani de învățături” ai lui Iisus, întrebarea care se pune este de ce teologi contemporani se străduiesc într-atâta să conteste zămislirea fără de păcat a lui Iisus. În vreme ce gnosticismul timpuriu –care considera materialitatea ca semn al deteriorării - susținea teza conform căreia Dumnezeul suprem trimite un eon primar, și anume pe Hristos, care intră în trupul unui om numit Iisus, la alte orientări se întâlnește o relativă unitate în convingerea că Iisus a trebuit să traverseze toate etapele unei vieți umane ca expresie a unor modele de existență. Ceea ce lasă de dorit la aceste dispute este lipsa flexibilității, atât de necesară atunci când adevăratul motiv este căutarea adevărului. Într-o epocă în care, în contextul transformărilor suferite de concepțiile despre sexualitate și dragoste, apar noi puncte de vedere, inspirate parțial din obiceiurile orientale și amintind de practicile din templurile străvechi, acceptarea unui sâmbure de adevăr în această tradiție nu ar trebui să fie considerat ca fiind ceva deplasat. Budhiștii – ei înșiși susținători ai ideii nașterii lui Budha în împrejurări neobișnuite - nu au nici cea mai mică reținere în acceptarea zămislirii fără de păcat a lui Iisus și, evident, nici în acceptarea unei neprihăniri în sens preponderent spiritual afirmate de ex. de Steiner. Coranul vorbește despre Iisus ca un trimis al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, prin Mama Sa, Maria, "l-a creat ca pe Adam"– în mod similar cu felul în care Biblia vorbește despre un înger care a vestitnașterea neprihănită a lui Iisus.

S-ar putea ca până la urmă să se contureze ideea naturii aparte a lui Iisus – imposibil de fixat în vreo schemă rigidă. Totuși, calitățile Lui specifice sunt mai ușor de recunoscut pe parcursul vieții Sale. Aici vom descoperi și importanța posibilității unei „re-nașteri” *) prin Iisus încă în timpul vieții.

De la bun început, viața și faptele lui Iisus se află în strânsă corelație cu istoria omenirii. Acest fapt este evident încă din momentul ordinului împăratului Imperiului Roman de înscriere a întregii populații la recensământ în cetatea de origine, fapt care i-a obligat pe părinții lui Iisus să călătorească spre Bethlehem, loc de însemnătate profetică, unde s-a născut pruncul Iisus. Literatura teologică ține cont de acest lucru atunci când este vorba de explicarea semnificației universale a lui Iisus.

În paginile în limbile engleză și germană urmează un fragment din Evanghelia după Ioan 3, 5:8 ... O nouă naștere.

[Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îți spun, că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să vă nașteți din nou. Vîntul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul." Nicodim I-a zis: Cum se poate face așa ceva?" Isus I-a răspuns: Tu ești învățătorul lui Israel, și nu pricepi aceste lucruri?]

Aceasta nu este o parabolă. Este unul din acele pasaje „greu de înțeles „ din Biblie, cu un sens foarte exact și de o însemnătate deosebită pentru cei care au experiența și cunoștințele necesare pentru a-l putea înțelege. Iisus nu nu a vorbit doar unora aleși, puțini la număr, si nu a spus lucruri al căror înțeles nu l-ar fi putut pătrunde și pe care să nu le fi putut folosi. Pe parcursul capitolelor textului principal, de ex. „Botezul”, „Liniștea din Pustie”, și „Schimbarea la Fața” sunt descrise căteva aspecte care pot face mai accesibilă ideea unei „noi nașteri”.

Chiar și pentru aceia care nu sunt în mod necesar și direct interesați de acest aspect Sărbătoarea Crăciunului a fost dintotdeauna legată de aceast㠄nouă naștere”, mai ales în vremurile mai liniștite din vechime. Sărbătorile „anului bisericesc”, în acest caz perioada Adventului (cele patru duminici care preced Crăciunul), pregăteau lumea pentru o interiorizare plastică a nașterii Domnului, într-un mod asemănător postului care pregătește oamenii sufletește pnetru Sărbătoarea Paștelui. Astfel, pe parcursul anilor oamenii puteau păstra legatura sufletească cu o sferă a divinului – chiar dacă nu o puteau înțelege pe deplin - lucru pentru care în vremurile noastre este nevoie de meditație intensivă sau de perioade lungi de rugăciune.

În sens mai larg Crăciunul este o sărbatoare a bucuriei și iubirii, în amintirea faptului că Dumnezeu a dăruit omenirii pe Iisus. Asta însă nu afectează sensul primordial al Crăciunului, dat fiind că toate etapele vieții pământești ai lui Iisus pot fi urmărite. Referitor la acest fapt cf. Și capitolul „Și Cuvântul s-a făcut trup” în textul principal.

Creștinii renăscuți în sensul dat de bisericile libere contemporane ș.a.
- trebuie totuși să continue să își consolideze zilnic credința, pentru a se putea astfel apropia de perfecțiune.
- Acum, aceștia au datoria de defini un nou mod de abordare a tuturor aspectelor vieții; majoritatea vor trebui, prin aceasta,să facă foarte multe schimbări.
- După cum, într-un stadiu viitor, "
Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21, 5), tot așa este important să reflectăm încă de pe acum asupra tuturor lucrurilor.

Întrebare :
Pot eu - în cazul în care nu am avut încă această experiență - să îmi doresc o înnoire interioară având la sursă pe Dumnezeu ca origine a tuturor lucrurilor ?

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Există lucruri semnificative în anii de tinerețe ai lui Iisus?

Și acestei întrebări i se acordă, de data aceasta în anumite texte spirituale moderne, o importanță oarecum exagerată. În Biblie găsim numai imnul de slavă și preamărire al înțeleptului Simeon și despre uimirea învățaților la vederea copilului de doisprezece ani – Luca 2, 29:51. Cea mai autentică dintre „evangheliile copilăriei”, „Evanghelia lui Iacob” (Epistole), păstrată numai în fragmente și repovestiri, conține ce-i drept, întămplări și întâlniri simbolice, dar nu și ideea – susținută de o teorie modern㠖 conform căreia Iisus ar fi învățat tot ceea ce știa de la Efeseni sau de la comunitatea din Qumran, parțial înrudită cu efesenii. O altă teorie susține că Iisus ar fi învățat în templuri egiptene, respectiv grecești, sau hinduse ș.a.m.d. Ar putea fi util ca, pornind de la puncte concrete, să lăsăm liberă fantezia creatoare, dacă aceasta nu ne conduce la noi noi teorii pripite, la dogme. Astfel s-ar ajunge la o imagine și mai slab conturată a unui Iisus, imagine care ar răspunde nevoilor nu doar uneia, ci tuturor orientărilor spirituale importante ale perioadei respective. Prin aceasta în fiecare ar ieși la suprafață acel ceva pentru care simte nevoia interioară, și nu neapărat ceea ce consideră alții că trebuie descoperit. Aceasta este un sentiment fundamental, familiar unora dintre noi, și care poate fi ușor înțeles la scară mică. Ea răstoarnă concepțiile unilaterale despre „formare” și comportament. Primele semne ale unei astfel de înclinații apar adesea încă din fragedă copilărie fiind caracteristic celor cu o individualitate pronunțată precum și misticilor.

R. Steiner prezintă în așa-numita „A cincea Evanghelie” o scenă în care Iisus, înainte de botezul în Iordan, își dă seama cu o limpezime zguduitoare de posibilele efecte negative ale modului de acțiune rupt de realitate al unor ordine esoterice cum erau esenienii. Zelul cu care se supuneau legii - implicând diverse norme de purificare fizică și spiritual㠖 îi scutea de influențe negative, dar în același timp afecta cu atât mai mult mediul în care trăiau. In următorii ani ai vieții lui Iisus găsim și un impuls, fundamentat prin textul biblic, al fiintei Sale „în lume, dar nu din lume”, precum și al includerii lumii în propria Sa existență și dezvoltare. De aceasta ține, printre altele, și faptul că, în fond, Iisus ne învăță lucruri care în trecut ar fi fost păstrate secrete; ceea ce nu contrazice faptul că anumite învățături au fost explicate pe îndelete mai întâi ucenicilor mai bine pregătiți.

Comparativ cu tradițiile străvechi bazate pe păstrarea strictă a secretelor, acesta este un element nou,cu un puternic impact istoric. Într-un mod cu totul singular, un fenomen similar a apărut mai târziu de ex. în noile orientări ale Budhismului Mahayana, în care se pune un mare accent pe compasiunea universală. Dar abia în vremurile noastre a apărut posibilitatea pentru oricine de a accesa profunzimi spirituale. Nimeni nu poate afirma că nu a auzit vreodată de această posibilitate, dar, dat fiind că esoterica propagată în cărți de doi bani este încă foarte superficială, se poate afirma că această libertate nu este încă pe deplin transpusă în fapte. Este limpede că, în acest sens, practica păstrării secretelor, tipică de ex. bibliotecii Vaticanului, pare de natură pre-creștină.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Notă pe marginea controversei pe tema „doi prunci Iisus”.

Aici ar mai fi de menționat interpretarea lui R. Steiner, care, pornind de la faptul că informațiile legate de descendența lui Iisus nu coincid în Evangheliile lui Luca și cea a lui Matei, susține existența a doi prunci Iisus. Dat fiind că în nici una din aceste evanghelii nu se contestă faptul că natura divină a lui Hristos s-a manifestat într-o singură ființa umană, este oarecum amuzant de constatat cum intelectul joacă feste atât antroposofilor cât și teologilor, lăsându-i să alunece pe panta unei dispute pe tema „Neînțelegerii principale”. Alta era aici problema, și anume întrebarea dacă, pe parcursul existenței Sale pe pământ Iisus - și cei din jurul Său - au avut cunoștință despre învățăturile înțelepților diverselor culturi:(...) Dat fiind că obiectele cercetării spirituale pot fi mult mai complexe decât s-ar putea exprima în reprezentări concrete, pământești, nici informațiile detaliate în literatură nu sunt întotdeauna cu mult mai exacte decât astfel de puncte de vedere generale.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Despre botezul în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul.

La origine, botezul cu apă nu reprezenta un gest simbolic, și nici nu implica apartenența la o comunitate religioasă. Cel botezat era scufundat de cineva cu experiență, în acest caz Ioan Botezătorul, și adesea era aproape de moartea prin înnec – botezul era, deci, o experiență reală și extremă. În acest sens botezul amintește de „inițierile”, respectiv „probele de inițiere” din antichitate, doar că în acest caz experiențele de natură trupească nu constituie un scop în sine, nici nu reprezintă o modalitate de a a depăși teama de moarte, ci prin botez se pecetluia chemarea la ”pocăință”, exprimată mai exact prin „convertirea” la voința Creatorului a cărui „Împărăție cereasc㔠era prevestit㠖 Matei 3, Ioan 1.

Când Iisus îi cere să-L boteze, Sfântul Ioan nu se simte vrednic să Îl ajute, se învoiește totuși, dar nu are nici un control asupra celor întâmplate, și nu-i rămâne decăt să asiste la transformarea prin care trece Iisus, un fenomen mult mai intens decât ar fi putut el să provoace. Dacă a putut prevedea posibilitatea unui botez mai sublim prin focul spiritului, prin cel care vine după el, acum îi era dat să vad㠄Duhul Sfânt” pogorându-se asupra lui Iisus. Esotericii creștini văd în aceasta nașterea propriu-zisă a lui „Mesia în Iisus”. Aceasta însă nu justifică teoria susținută de unii, conform căreia Iisus și Hristos(Mesia) ar fi fost până în acel moment două ființe distincte.

În general, botezul, și mai ales cel spiritual, „nașterea în Duh” - termen utilizat în diferite sensuri, de ex în bisericile libere -poate fi văzut ca primul pass spre „re-naștere” – Ioan 3. Vom încerca aici să evităm termenul mai des folosit în orientările creștine, acela de „re-naștere”, din cauza posibilei confuzii cu reincarnarea. Nu dorim să afirmăm prin aceasta că în Biblie nu este abordată ideea de reincarnare – pentru aceasta se poate studia mai îndeaproape de ex. Matei 11:14.

În loc de a se încerca rezolvarea unor dispute teologice pur teoretice legate de caracterul botezului, ar fi de dorit ca interesul să se îndrepte spre descoperirea semnificației concrete a acestei „re-nașteri” în viața fiecărui om. Acesta poate, pornind de la un nivel mai profund al ființei sale, să își înceapă viața din nou, să o trăiască din plin, să o înțeleagă în profunzime, fiind devotat lui Dumnezeu. Dumnezeu poate „se poate întrupa” în om, astfel oamenii fiind mai ușor de văzut ca fiind creați „după chipul și asemănarea Sa”., sau, după cum exprimă misticii acesta, „scânteia divin㔠prinde viață și începe să crească în oameni. Prin meditație acest lucru poate fi perceput ca imaginea unui copil care crește, sau aceea a unui copil cu mama sa, ca o reflectare a sufletului. Spre deosebire de o imagine interioară efemeră rezultat al exercițiului, aici este vorba despre o evoluție reală care oglindește progresul spiritual și care nu poate fi declanșată la comandă. Acest „copil al sufletului” poate, mai târziu, să crească și să devină apoi în mod conștient o prezență permanentă.

În cazul celor cu o predispoziție mai redusă spre imaginație, același fenomen se poate manifesta mai mult prin senzații interioare, impresii de natură intelectuală sau pur și simplu prin schimbări în viața reală. Este posibil ca unele capodopere, cum ar fi Madonna Sixtină, să fi fost inspirate de revelații, de aceea contemplarea lor ne poate ajuta să gasim calea spre realități interioare. (...)

Vezi și reflexia meditativă asupra Evangheliei după Ioan, respectând indicațiile metodice din capitolul introductiv.

Un alt atribut important al unei căi în spiritul lui Iisus este faptul că dezvoltarea personală și criteriile acesteia sunt lăsate la libera alegere a individului . Fiecare dintre noi poate să se dezvolte dinspre interior și în contact cu exteriorul, fără să trebuiască să apeleze la o instituție de mediere a mântuirii. Aceasta însă nu exclude întrajutorarea și consultarea cu cei din jur. Calea aceasta este concepută ca emulare, ca „imitare” a lui Hristos.

Trăirea „interioar㔠este concepută ca substitut al rugăciunii adresate unui Dumnezeu „exterior”: ”Rămâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi” – Ioan 15. După ce Iisus și-a început activitatea ca „Învățător”, și mai ales dup㠄botezul spiritual” al praznicului Rusaliilor (pogorârii Sfântului Duh), nu a mai fost neapărată nevoie să se continue practica botezului cu apă. Deja la Iisus însuși botezul a fost doar manifestarea exterioară a unei faze de dezvoltare deja desăvârșite. Mișcarea baptistă a mai propovăduit: „pocăiți-vă și botezați-vă”, discipolii lui Iisus au predicat, după contopirea cu această mișcare: „credeți”, aceasta însemnând: deschideți-vă sufletele în fața puterii credinței, și „botezați-vă”. Aceasta era, între altele, o concesie facută adepților „Botezătorului. Cel puțin acum se pornea de la aspectul pozitiv. Amândoi botezau adulți, care puteau lua această decizie în mod conștient. Desigur prin aceasta nu se exclude posibilitatea existenței acum 2000 de ani a unei binecuvântări a pruncilor nou-născuți, dar ar fi oportun să nu se confunde această binecuvântare cu botezul propriu-zis și nici cu apartenența la o anumită religie. Astfel controversele pe această temă ar dispărea de la sine.

Ca urmare inevitabilă a interpretării omniprezente în vechiul Israel a lui Mesia ca împărat, botezul a fost considerat primul pas către noua împărăție. Nu s-a reușit în întregime să se explice oamenilor din acele vremuri că, în realitate nu va fi vorba despre o împărăție pământească, și nici despre o biserică concretă, palpabilă, ci despre comuniunea tuturor celor care îl recunosc pe Dumnezeu ca Tată ceresc, iar pe sine se consideră fii și fiice re-născuți în suflet prin acest Părinte divin. Această certitudine, împreună cu un comportament frățesc al acestor „fii” și „fiice”, unii față de alții, și față de Iisus Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu constituiau miezul învățăturilor oferite ca model demn de urmat. În vechiul Israel exista ce-i drept, pe lângă reprezentările străvechi, mai puțin tangibile ale lui Dumnezeu, și imaginea unui Dumnezeu Tatăl. Dar în această reprezentare Dumnezeu era perceput mai degrabă ca părinte al lui Avraam și al descendenților acestuia. Dumnezeu era părinte al indivizilor numai în măsura în care era părintele poporului. Este posibil ca în acele vremuri doar un număr mic de indivizi să-l fi perceput pe Dumnezeu ca părinte al fiecărui om în parte, această reprezentare fiind oferită pentru prima oară de Iisus: percepția unei ființe umane individuale care se lasă îndrumat pe căile vieții de influența spirituală a lui Dumnezeu, care poate încerca oricând să comunice cu Dumnezeu, și care, prin legătura sa cu Dumnezeul etern, poate avea revelația nemuririi propriului suflet. Această idee este consolidată pe parcursul Căii lui Iisus. Acest aspect urmează a fi ancorat mai explicit în continuarea căii lui Iisus, bazele sale fiind însă puse de pe acum.
(...)

Teologii liberali au interpretat botezul lui Iisus ca manifestare a chemării divine. În interpretarea teologiei tradiționale în schimb, a fost tematizată încadrarea calendaristică și profetică în istoria omenirii (de ex. Luca 3:1-4 împreună cu referința la Isaia 40:3-5; ): profeția se referă la o faptă divină cu menirea de a salva omenirea.

(Extras/Fragment din Matei 28, 18-28 – cu observații referitoare la botez în zilele noastre (pagina extra în limbile germană și engleză) :

„Isus* S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pămînt. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezîndu-i** în Numele Tatălui și al Fiului și al*** Sfîntului Duh.” *) înviat **) la Sfântul Ioan asociat mai degrabă cu căința, în vreme ce la Iisus cu pregătirea pentru a fi primit în „Împărăția Cerurilor”. ***) alte posibile interpretări: „în Sfântul Duh” – în sensul unui botez deja prevestit de Sfântul Ioan – cu Spiritul/Duhul, în loc de apă, oferit de cel care „vine dup㔠el, adică Iisus.

În zilele noastre se botează prin stropire cu apă sau prin scufundare în apă. Bisericile își recunosc reciproc măcar botezul, și prin aceasta creștinismul credincioșilor. Bisericile libere consideră important ca botezul să aibă loc la maturitate, urmare a unei alegeri conștiente, sau măcar să aibă loc o rebotezare când credincioșii sunt deja adulți. În cadrul acestor religii se pune preț pe experiența profundă a botezului spiritual (Inițial erau botezați numai adulți. Acest lucru nu excludea însă ca și copii să primească o binecuvântare, dar aceasta avea o semnificație diferită de cea a botezului).

La origini botezul nu implica primirea într-o anume confesiune, cum este practicată azi de majoritatea religiilor principale. De regulă bisericile acceptă botezul oficiat de orice creștin de rând, în cazuri excepționale, când nu avem la dispoziție un preot: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amen”.

Întrebare:
Pot eu - în cazul în care nu fac asta deja - să îmi pun viața în mâna lui Dumnezeu?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Liniștea din pustie.

La începutul lucrării Sale ca Hristos*, respectiv Messia – în ebraic㠄Unsul/Alesul” – Iisus este singur. De aceasta ține botezul și cele 40 de zile în pustiu cu ispitirile – de ex. Marcu 1, 12:13. După aceasta are loc adunarea ucenicilor.

Pustia simbolizează în plan concret și abstract izolarea de lume care face posibilă purificarea conștiinței și stabilirea unei legături puternice cu divinitatea omniprezentă. Această pregătire pentru cele ce urmează este esențială pentru oricine alege sincer calea credinței, a unei legături re-înnoite cu esența divinității. Desigur această pregătire doar începutul drumului. Și Iisus a trecut la rândul Său prin această fază, într-un mod mai profund decât cel accesibil nouă, acela al momentelor zilnice de introspecție.

Bisericile, chiar și acelea care vorbesc adesea de „interiorizare” – și abuzeză de această noțiune folosind-o de ex. ca opusul manifestărilor exterioare de pace – nu încearcă măcar să deschidă oamenilor o cale spre aceast㠄pace interioară”. În nici una dintre serviciile religioase a peste 30 de religii diferite nu am găsit într-o masură cât de cât satisfăcătoare elementul de liniște fie sub forma introspecției în tăcere sau a așteptării în liniște după rugăciune. Cântări, predică, rugăciune, psalmi, pe cât posibil concomitent cu o neîntreruptă colectă de bani menită parcă să distragă atenția - aproape că este o ilustrare a vieții agitate din societatea contemporană în care oamenii, conștient sau nu, își distrag atenția de la sufletul lor neexplorat. Abia recent, având în vedere nevoia de experiențe, indiferent de ce natură ar fi ele, a multora dintre oameni, s-au făcut câteva progrese. Spre exemplu, au loc seminare la sfârșit de săptămână sau alte activități de acest fel, organizate altfel decât slujbele, corespunzând astfel nevoilor măcar unora dintre oameni de a primi răspuns la anumite întrebări, sau li se fac trimiteri la un studiu biblic, sau li se dau referinte pentru lectura individuală. Dar chiar și așa adesea lipsește îndrumarea directă. Unii, pe de o parte, ar putea să admită că, pentru o mai mare apropiere de Dumnezeu este nevoie de o „odaie liniștită”, iar alții faptul că valorile lor sociale, cum ar fi capacitatea de analiză auto-critică , toleranța, respectiv virtutea de a trăi în pace cu ceilalți presupun întreruperea din când în când a activităților exterioare. Desigur că nu este destul ca această decuplare de la agitația și stressul zilnic să aibă loc doar în timpul unei liturghii, dar chiar și aceasta ar putea fi un imbold de a recunoaște această nevoie adesea suprimată a omului.

Misticul Jakob Lorber scrie despre un sfat al lui Hristos dat oamenilor privind „calea cea mai scurtă spre re-naștere” , care azi – pentru a evita neînțelegerile – poate fi descrisă ca „o nouă naștere” , așa cum a fost descrisă în articolul precedent. Vezi și „Despre vocea interioară, vocea liniștii” – ed. Lorber (germană):
‚Practica este următoarea: cât de intens dorește cineva ca Iisus să îi dăruiască o viată nouă, cu atâta sinceritate trebuie să își mărturisească păcatele – adică tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu. Aceasta nu este același lucru cu a se lăsa convertiți prin vorbe. Pentru o a devărată re-naștere omul trebuie să simță o căință sinceră și profundă, în exterior, cât și în interior, și să-și propună sincer o convertire. De asemenea, trebuie să își propună s㠂rupă cu lumea’ – prin lume înțelegând aici complicațiile egoiste, nu viața activă în lume – și „să Mi se dăruiască cu totul Mie și în dragostea sa să-i fie dor de Mine, și pentru a-și potoli aleanul să se retragă zilnic din lume și din treburile lumești, și să stea cel puțin șapte sferturi de ceas cu ușile și ferestrele închise, fară a se ruga, fară a citi ceva, ci pur și simplu în liniște absolută să petreacă acest timp ocupându-se în adâncul sufletului doar de Mine.” După o formulă îmbietoare de adresare potrivită, „retrageți-vă în liniște și creșteți în dorul și dragostea de Mine! Dacă veți exersa puțin timp, va spun ca veți vedea curând fulgere și veți auzi tunete, dar nu vă speriați și nu vă fie teamă! Pentru că acum vin Eu la fiecare dintre voi, întâi ca judecător în furtună, fulgere și tunete, și abia apoi în adieri line ca Tată!... vedeți, aceasta este calea cea mai scurta și mai potrivită spre o re-naștere, din care veți câștiga viața veșnică. Orice altă cale durează mai mult și este mai nesigură, pentru că există multe căi lăturalnice...cel care nu are o „armur㔠puternică și nu este „înarmat”, anevoie va ajunge la capătul drumului”.
Este posibil ca rugăciunea să fie adresată pentru a dobândi purificarea și iluminarea prin Duhul Său.

Yoghinii de exemplu știu că oamenii susțin c㠄nu au timp”. De aceea, ei obișnuiesc să reduca timpul pe care îl recomandă pentru exercițiu – de la căteva ore la 11 minute, adică până acolo unde nimeni nu mai poate să spună că nu are timp pentru el/asa ceva. Chiar și un interval de liniște extrem de scurt, în care celelalte gânduri, sentimente și senzații nu sunt suprimate, ci observate oarecum din exterior, fără a se intra în detalii, își are rostul și efectul, mai ales atunci când este îmbinată cu o orientare spre Dumnezeu. Aceste momente nu înlocuiesc însă meditația de durată. În Biserica de Răsărit – pe Muntele Athos, de ex – se folosește ca ajutor pentru concentrare formula „Kyrie (inspirație) eleison (expirație) – adic㠂Doame miluiește’ – cf. de ex. Kreichauf: Pelerin pe Muntle Athos (germană).

O provocare aparte este și aceea de a nu scoate nici o vorbă pe parcursul unei Zen-Sesshin stricte de 6 zile – o meditație zen, a cărei practică a fost răspândită într-o oarecare măsură și în mănăstirile creștine. De regulă după trei zile mulți dintre cei fără experiența abia mai rezistă, pentru ca în cea de-a patra zi – comparabil cu efectul postitului – s㠄respire ușurați” si să înțeleagă sensul profund, care niciodată nu poate fi pe deplin exprimat în cuvinte.

Liniștea creează sinceritate. Conexiunea cu Dumnezeu ajută la păstrarea acestei deschideri sufletești. După meditatie poate fi necesară o re-adaptare la condițiile curente, când, în funcție de împrejurări, poate fi mai bine să fim mai puțin deschiși.

Important ar fi, desigur, să aducem cu noi și în lume ceva din această liniște, pentru a învăța să menținem o anume limpezime a conștiinței. Pentru fiecare om în parte aceasta ar însemna în primul rând ca la anumite intervale, apărute în funcție de sentimente, respectiv după experiențe complicate sau cât se poate de curând după acestea, să lase un moment de liniște interioară să pună stăpânire pe ei, pentru a-și aduna și ordona gândurile. Aceasta însemnă să absorbim în întregime conținuturile, inițial fără a le analiza, să lăsăm sentimentele să se liniștească (iar mai târziu să notăm cele pe care dorim sa le analizăm), și să relaxăm și părțile corpului într-o anumită ordine. Toate acestea se vor face însă cu păstrarea conștiinței de sine ca ființă umană întreagă/integrală, scopul nefiind acela de a obține/atinge senzații de plăcere izolată.

În cazul întâlnirilor, al lucrului și al sesiunilor, ca să numim doar câteva, aspectul descris mai sus ar însemna nu acumularea epuizantă de teme, ci inserarea de scurte pauze, care nu trebuie să servească numai pentru discuții, conversație, ci în primul rând pentru a avea posibilitatea de a ne detașa de cele întâmplate, și pe cât posibil, a le prelucra, pentru a putea trece în mod conștient la o altă temă. În mod similar, este util ca în timpul meselor să percepem conștient fiecare fel de mâncare separat. Aspectele cercetate de știința alimentației și „hrana” sufletească, respectiv spirituală se află în corelație.

Procedeul acesta, care poate fi descris ca „a lăsa lucrurile să se așeze”, și care ajută la acumularea de energie pentru a putea înfrunta prezentul și viitorul, nu este, așadar, o simplă înlăturare superficială a problemelor. Prin el se creează un punct de pornire, și abia de aici se poate vorbi de o prelucrare eficientă a tuturor trăirilor. Nici în cazul evenimentelor reale nu este vorba aici de pierdere de timp, ci în fond se economisește timp, deoarece totul poate fi luat mai ușor și făcut mai bine. Mulți oameni, chiar și cei cu o gândire spirituală, nu observă căt de mult pierd fără această liniște interioară.

Această trăire spirituală simplă, ascunde în sine mistere de o mare profunzime spirituală. Atingerea aceastei profunzimi presupune însă o cale de parcurs. Hristos însuși subliniază în primul rând necesitatea de a descoperi mai întâi simplitatea umană, a cărei cale duce apoi spre orizonturi tot mai vaste și mai complexe, și tocmai în această complexitate iese la lumină simplitatea esențială.

De exemplu, în liniștea concentrată, un succes tocmai obținut, respectiv dăruit poate fi mai bine fixat, în sensul că acesta nu mai poate fi „ros de molii”, vezi de ex. Matei 4. Acesta se va potrivi perfect în mozaicul format de progresele anterioare ale Sinelui. Liniștea poate merge până acolo încât ajunge la un punct în care simțim c㠄prinde viaț㔠un ansamblu de trăiri prin care spiritul nostru poate asimila arhetipul divin. Aceasta este o modalitate de a avea experiența acelei părți din noi care „renaște prin Dumnezeu”. O idee despre această posibilitate putem avea atunci când, în timpul deconectării conștiente, simțim cum mintea ni se limpezește – și, poate chiar avem o revelație – , devenim mai conștienți de ritmul bătăilor inimii, iar picioarele ni se relaxează. Atunci putem afirma că se petrece ceva, chiar dacă este vorba numai de un aspect mărunt al vieții. Pe de altă parte, fără această liniște, nu putem vorbi despre un progres: multe lucruri importante rămân neprelucrate, „blocate” , iar aceasta poate doar provoca nu doar probleme în vis – unde ele nu pot fi prelucrate decât parțial si limitat -, ci și probleme de sănătate sau de altă natură.

* Hristos este, de fapt, un titlu. În creștinismul timpuriu au coexistat diferite variante de scriere a numelui „Hristos“, variante a căror semnificație era și ea diferită. Varianta cea mai cunoscută este grecescul „Christos“ care corespunde termenului ebraic „Messias“ = „Unsul Domnului“. A existat însă și varianta, tot grecească, „Chrestos“ = cel Bun, cel Sfânt; și, mai rar, e drept, „Chrystos“ avându-și originea în cuvântul grecesc „chrysos“ = aurit (strălucitor).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Ispitirile și adunarea ucenicilor/discipolilor.

Și Iisus, în atributele Sale umane, a trebuit să se inițieze, și să apropie aceste atribute tot mai mult de Dumnezeu. După 40 de zile de post în pustie lui Iisus I s-a arătat „ispititorul”* - cf. de ex. Matei 4 1:11.

În viață și pe căile sufletului apar, chiar și la scară mai mică, forțe malefice care – ca toate forțele - pot fi percepute ca ceva real. În primul rând este vorba de însăși tendințele umane originare, devenite independente, care nefiind guvernate de influența esențială a sufletului, sunt lipsite de Dumnezeu. La această rupere de Dumnezeu, mai întâi a gândirii, și ca urmare și a voinței, se referă expresia „a gusta din fructul pomului cunoașterii”.

Pe de o parte este vorba de trăsături - fixate adânc în subconștient - care transformă oamenii în ființe insensibile, avide doar de bunuri materiale. Aceste trăsături pot fi recunoscute și chiar există lucruri care l-i se pot contrapune, dar ele vor fi doar cu greu depășite cu adevărat. Un exercițiu pentru învingerea acestor puteri este acela de a învăța renunțarea conștientă și a accepta ideea că ceva poate fi obținut, în loc de aceea că ceva trebuie obținut. De asemenea este necesar ca relația cu bunurile materiale să fie guvernata de morală.

Dorințele opuse acestora, în schimb, au ca rezultat evadarea de realitate și rezolvarea problemelor materiale prin retragerea în sfere spirituale într-o atitudine inertă, chiar sarcastică. Uneori se ignoră faptul că aceasta este de fapt doar reversul aceleiași medalii „negative”, ... dup㠄principiul balansului pendulului”. Această a doua latură a personalității este azi mai ușor de identificat, deci este și mai ușor de purificat. Ometodă spre această convertire este compasiunea, dăruirea unei iubiri eliberatoare și fără limitări.

O altă caracteristică corelată cu celelalte două ar fi legată de setea de putere. Transformarea acestei iluzii cere curajul unei sincerități necondiționate și, pe baza acestei sincerități, toleranță și solidaritate în relația cu semenii.

Celor vizați aici le lipsește în general o personalitate puternică și în același timp generoasă care ar putea umple aceste laturi în locul tendințelor care duc la însușiri negative.

În Evanghelia după Matei 4 ni se descrie cum Iisus este expus unor astfel de imbolduri deviante, numite aici „Satana” respectiv „Diavolul”. El (Iisus) nu numai că face referire la opusul fiecăreia dintre tentații, ci recurge la ceva mai sublim, ceva mai presus de agitația forțelor negative: la „Cuvântul Domnului”, la „Domnul, Dumnezeu”, spunând: ”Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești”. Hristos se află mai presus de dualitatea întuneric - (falsă) lumină, și le lasă în urma Sa alegând o a treia cale, calea Sa proprie, supraordonată celorlate, așa cum se poate vedea din faptele Sale ulterioare. (...) Vezi și în Partea a 4_a capitolul „Zarathustra”, și de ex. Partea a doua, Tabel: „o conduită creștinească...”)

R.Steiner a descris cele două forțe fundamental negative ca pe întrupări separate, de genul celor care pot fi trăite în lumea viziunilor. După cum am menționat înainte, este desigur oportun sa luăm în considerare ambele posibilități, dar în afara trăirilor de acest fel nu este pe deplin îndreptățită atitudinea antroposofilor care neagă posibilitatea reprezentării creștine conform căreia una și aceeași ființă malefică poate să conțină amândouă aspectele. Înclinațiile apar și ele ades într-atât de amestecate, încât cele „fără Dumnezeu” pot fi considerate ca un întreg – cărora nu li se opun mai mulți zei, ci Domnul Hristos împreună cu tot ceea ce acționează în spiritul Său.

Mai există însă și alte orientări spirituale, care realmente „închid un ochi” și consideră tot ceea ce plutește în sfere spirituale ca fiind de natură divină.

În sfârșit, teologii evanghelici moderni, aproape la fel ca anumite alte orientări spirituale, închid amândoi ochii și neagă existența unor ființe malefice, bazându-și argumentația pe faptul că astfel de ființe sunt menționate în foarte puține locuri în Biblie. Aceștia par să treacă cu vederea tocmai faptul că nu este vorba doar de reprezentări abstracte, ci de trăiri concrete, care nu au existat exclusiv în antichitate.
Datorită termenului „stăpânitorul lumii acesteia“ - de ex. Ioan 14:30 - , unele grupări creștine mai mici au presupus că acestuia i-ar “aparține” lumea aceasta , iar oamenii nu pot decât să i se sustragă; cu toate că în realitate Noul Testament nu face decât să numească rolul său ademenitor și posesiv. Ioan 12:31: "Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”

Acolo unde nu există teamă, și alte sentimente negative, forțele malefice nu au nici o putere directă; în acest sens o măsură de protecție – chiar și împotriva spaimelor răspândite de biseric㠖 poate fi aceea de a nu cobi. Astăzi, percepția spirituală ar putea să dezvăluie că așa-zisa acumulare de cicluri negative reprezintă în definitiv doar răscolirea unor tendințe existente de mult, dar rămase ascunse. Capacitățile realmente pozitive, dimpotrivă, pot spori cu adevărat, chiar dacă ele se dezvoltă pe fundalul unui arhetip deja existent.

Însă astfel de „puncte vulnerabile” individuale reprezintă în același timp, în funcție de circumstanțe, o suprafață de rezonanță pentru forțe exterioare de aceași natură. Urmele acestora se găsesc în toate societățile: în occident, spre exemplu, în situații în care banii și egoismul sunt valorile supreme, mai ales în vechea formă unilaterală a capitalismului, cănd nu exista siguranța socială; de asemenea în unilateralitatea naționalismului și a național-socialismului – manifestate în special prin aroganță și nepăsare față de restul lumii - , în activitățile „religioase” destructive precum și în formele extreme ale stalinismului – de ex. în egalitarismul său abrutizant. Aceasta însă nu dorește a fi o condamnare generală a tot și tuturor în aceste societăți.

Iisus nu ne învaț㠄opoziția directă împotriva răului”, dar în același timp este adevărat că el nici nu susțină necesitatea Răului „de dragul echilibrului” (cum susțin unele învățături orientale), și nici necesitatea forțelor răului pentru a se putea recunoaște, prin antiteză, binele divin. Nici măcar o înfruntare direct㠖 adesea necesar㠖 a „răului” nu mai este obligatorie pentru toți. Pentru unii cel puțin este posibil să funcționeze calea descrisă și recomandată în „știința creștin㔠de Mary Baker-Eddy. Aceasta nu dovedește că nu ar exista forțe care se opun, ci doar că acestea pot fi pe această cale transformate. Pentru Iisus nu există nici damnarea veșnică, toate puterile răului pot fi în cele din urmă transformate, până la venirea acelei vremi descrise în ultimul capitol al Apocalipsei după Ioan, unde se spune că nu va mai exista întuneric (vezi capitolul respectiv).

După timpul petrecut în pustie a urmat Chemarea ucenicilor - Ioan 1, Matei 4,18:22, Matei 10.

* În mod tradițional, teologia ia în considerare, și în cazul relatării ispitirii lui Iisus, corelația încărcată de simboluri cu istoria omenirii: imaginea deșertului, a pustiului populat de fiare sălbatice periculoase, prezentată ca un contrapunct la imaginea Paradisului adamic; pustiul reprezintă o stare care poate și trebuie să fie depășită prin Iisus ca "noul Adam". În cazul primei ispitiri, prefacerea pietrelor în pâine, este vorba despre alegerea între valorile materiale și cele spirituale, divine. (Când, mai târziu, e vorba de înmulțirea pâinilor pentru hrănirea celor mulți, sau de minunea învierii morților, nu mai vedem în acestea ispitiri). În cazul celei de-a doua ispitiri, provocarea de a se arunca de pe acoperișul templului, este vorba de transcenderea aroganței, a disprețului față de greutățile vieții umane și de alegerea mântuirii pe calea smereniei. Iisus a trecut toate încercările la care a fost supus (până când a fost mântuit prin Înviere). În cazul celei de-a treia ispitiri este vorba de provocarea supremă, cel rău arătându-i lui Iisus pe munte toate împărățiile lumești și slava lor, oferite ca ademenire supremă în schimbul "Împărăției Cerurilor". (În cursul ulterior al evenimentelor s-ar putea însă și ca "Împărăția păcii", prezisă în profeții, și care are și o relevanță terestră, să aducă transformarea setei de putere prin credința în Dumnezeu.)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Nunta din Canaa.

Aici – Ioan 2, 1:12 - găsim primul exemplu care ilustrează cum discrepanțele își au originea nu atât în traducerile greșites, sau în primele „corecturi” ordonate de către Biserică, a Evangheliilor, ci pur și simplu în interpretările unilateral sentimentale și cu nuanță patriarhală ale acestora. Vorbele lui Iisus adresate Fecioarei Maria: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?” [Ioan 2:4] au fost mai târziu judecate drept un gest de dispreț. Cel care se transpune în textul Evangheliei și vede cum Iisus face tot ceea ce Maria dorește, poate să își dea seama cu ușurință că atitudinea lui este mai degrabă una admirativă, care ar putea fi exprimată mai bine prin vorbele:””Femeie, ce mult am eu a face cu tine!” Expresia originală, ne-redată în limba aramaică, pe vremea aceea mult mai simplă, trebuie să fi fost interpretată în traducerile grecești: ”Femeie, eu cu tine” – fără transpunerea în context, sensul acestor cuvinte era, deja pe timpul lui Iisus, interpretabil în multe feluri.

De aici și până în momentul răstignirii trăirile lui Iisus și cele ale Mariei sunt strâns legate între ele între ele. Fecioara Maria reprezintă pentru Iisus o sursă de inspirație, trăiește alături de El evenimentele importante ale vieții Sale și trece astfel și ea printr-o transformare sufletească.

Dacă termenul de „mireasa lui Hristos” este folosit azi de către călugărițe adesea doar cu o semnificație exterioară, acesta indica la început un model real de viață.

„Întruparea" lui Hristos în oameni, asa cum este menționată în capitolul despre Botezul în Iordan, se suprapune aspectului masculin al sufletului (Animus). El se poate împreuna cu elementele „feminine" ale sufletului nostru printr-o „nuntă spiritual㔠sub semnul divinității. Acest lucru poate avea efecte transformatoare profunde chiar și în plan fizic și al vitalității. Chipul Fecioarei Maria poate, prin analogie, simboliza aspectul feminin al sufletului (Anima)**.

Pentru bărbați, calea era, deci, uneori cea a Fecioarei Maria, respectiv una apropiată de ea*. Dar de fapt atât bărbații cât și femeile pot alege calea prin Maria, sau prin Iisus, sau ambele căi, deoarece nu există nici o ființă umană care să fie – de la suflet și până la hormoni - în totalitate determinată de structura (sufletească sau hormonală) a sexului de care ține. Cu toate acestea există oameni cărora le este deschisă mai degrabă una sau cealaltă dintre căi. În cele din urmă se va instaura deplinătatea interioară. În religia Catolică a existat practica, azi aproape uitată, a venerării Inimii lui Iisus și a „inimii neprihănite a Fecioarei Maria”. Acest progres spiritual nu se cramponează de probleme cum ar fi, de exemplu, faptul că autorul acestor rânduri nu este catolic, deci a avut, cel puțin în aparență, doar un contact redus cu cultul Fecioarei – în schimb nu este afectat nici de prejudecățile caracteristice multora dintre aceia care practică adorarea Fecioarei.

Doar acela care pornește pe o astfel de cale transformatoare, poate reuși să mearg㠄singur” pe propriul drum, fără represiuni. Dar nici acesta nu trebuie neapărat să mergă singur; relația cu o persoană de sex opus este posibilă pe baza unei libertăți interioare, ba chiar o relație mult mai aproape de perfecțiune decât fără această libertate. În acest context trebuie să menționăm că și trăsăturile sufletești moștenite de la ambii părinți sunt parte integrantă a personalității fiecăruia din noi.

Este absolut posibil să asociem elemente de psihologie abisală cu experiențe religioase. Acest lucru l-a încercat într-un alt mod și Eugen Drewemann. La o analiză mai atentă, însă, experiențele religioase fundamentale vor apărea la un nivel separat, de unde acționează asupra proceselor psihologice. Există tendințe moderne care consideră căutările religioase un „impuls vital, integratoriv, de dezvăluire a sensurilor vieții” propriu în fond tuturor oamenilor, vezi Hubertus Mynarek: Posibilitățile sau granițele libertății, 1977. Ar trebui însă făcută delimitarea între un impuls spiritual în stare brută și impulsul religios în sensul concret de re-ligio (lat.), adică re-legarea, respectiv o nouă conectare a oamenilor la originea Divină, cu „Tatăl” ceresc – lucru posibil pentru creștinii convinși prin legătura cu Hristos.

Dumnezeu, ca misterul cel mai mare al universului, poate fi explicat desigur nu atât prin limitarea la o singură știință, un anume mod de trăire sau un fenomen unic, care, toate pot releva eventual aspecte izolate, ci prin încercarea de a admite mai multe metode de abordare, și de a le privi în interdependență. Până acum acest lucru a fost realizat decât într-o măsură redusă. Dacă procesul de transformare profundă menționat mai sus, și odată cu el și capacitatea de a utiliza simultan ambele emisfere ale creierului, (ceea ce se încearcă azi prin diverse metode) ar fi asimilată și de către creștini în felul lor, dând naștere unei „cunoașteri creativ-afective”, disputele între diferitele religii ar deveni istorie. Specializarea pe anumite aspecte specifice ar fi în continuare posibilă, dar aceasta ar fi recunoscută ca atare și nu ar mai avea pretenția la valabilitate exclusivă. Oamenii ar avea doar de profitat de pe urma compensării reciproce a calităților fiecăruia.

Cei care în același timp ar putea trăi conform principiului fundamental a lui Iisus „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, ar putea în timp să obțină același lucru, sau poate chiar mai mult. Cu toate acestea, cel care se străduiește să trăiască conform acestui principiu, al iubirii de sine și de semni, va observa că tocmai această calitate trebuie mai întâi învățată. Autoperfecționarea interioară la rändul ei va netezi calea spre această iubire.

O altă întrebare care poate apărea și în legătură cu nunta din Canaa, este aceea a „minunilor”; ea este discutată mai în detaliu într-un capitol separat. În ceea ce privește aspectele divine feminine ale Mariei-Sophia (Înțeleapta) vezi capitolul „Primul Praznic al Rusaliilor".

Teologia tradițională a interpretat acest eveniment ca o substituire a vechiului cult dionisiac, sau ca ecou simbolic al întâlnirii lui Israel cu Dumnezeu "în cea de-a treia zi...", 2. Exod 19:16), precum și ca premoniție a Patimilor lui Hristos, unde vinul primește o semnificație mai profundă.

* În vreme ce Maria, mama lui Isus este văzută ca o mamă spirituală, de suflet a acelora care doresc să fie călăuziți de ea, Maria Magdalena este, pentru aceia care o adoră, asociată mai degrabă cu iubirea pământească.
Maria Magdalena (Maria din Magdala) a fost o femeie care l-a urmat pe Isus. În baza tradițiilor mulți cred că ea ar fi fost o prostituată care, prin Isus, și-ar fi schimbat modul de viață. Însă Isus a spus: “[ea] a iubit mult”. Aceasta nu înseamnă neapărat mult sex, ci – sau cel puțin și capacitatea atotcuprinzătoare de a iubi oamenii, de a le împărtăși sentimentele și de a fi bună și generoasă cu ei. Ea l-a iubit pe Isus în sensul că l-a slăvit pe bărbatul Isus și l-a admirat ca maestru spiritual (/păstor duhovnicesc). Conform literarurii mistice (Jakob Lorber) ea și-ar fi purificat tot mai mult sentimentele față de Isus în sensul unei iubiri spirituale. Astfel, iubirea a fost calea ei de a-L înțelege tot mai bine pe Isus și Dumnezeu (într-un fel poate, asemenea Clarei, femeia care, în jurul anului 1100 l-a iubit pe călugărul Francisc din Assisi/ Sfântul Francisc de Assisi – care inițial a respins-o, dar apoi a acceptat iubirea ei, aceasta odată devenită o dragoste pur spirituală. (Există despre acesta și un film interesant în limbile engleză și germană).
Există o tradiție specială care are legătură cu Maria Magdalena: Legenda „Sfântului Gral”: Iosif din Arimatea și Maria Magdalena, împreună cu alți ucenici ai lui Isus au dus Gralul – inițial potirul folosit pentru a strânge sângele lui Isus când acesta era răstignit pe cruce – în sudul Franței sau în Anglia. Multe minuni au fost inspirate de acest Gral. (Gralul este de altfel și un simbol al iubirii divine).
Mai există și alte speculații în legătură cu Maria Magdalena, de ex. ideea că aceasta ar fi avut un copil cu Isus, copil care ar fi stat la originea unei dinastii europene timpurii (dinastia Merovingienilor). Nimeni nu vă poate însă aduce dovada acestor speculații vehiculate în romane moderne, care caută să facă senzație.

**) Termenii menționați, „Anima și Animus“, nu sunt strict legați de credință. Există, între altele, experiența multor oameni, fie ei creștini sau nu, cum că atât bărbații, cât și femeile, au în structura lor sufletească componente așa-numite „masculine“ și „feminine“, componente ce provin, cel puțin în parte, de la tată, respectiv mamă, cu care au crescut; componente pe care fiecare poate învăța să le integreze în personalitatea sa. Conceptul de „Animus și Anima“ este probabil nu pe deplin identic cu această realitate, însă el reprezintă o încercare a adepților psihologiei abisale de a le înțelege în contextul mediului determinant din care se trag.

Întrebare:
Pot eu oare să îmi îmbunătățesc cu ajutorul lui Dumnezeu, relația cu sexul opus?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere referitoare la sexualitate, simpatie, empatie și dragoste.

Evoluția luărilor de poziție ale Bisericii față de sexualitate, precum și a reacțiilor - atât în sfera Bisericii cât și în afara ei - dă impresia că oamenilor le este extrem de greu să își dea seama care ar putea fi soluția pentru o relație mai omenească sau chiar „creștină”. Interdicțiile morale formale și-au pierdut din anii ‚60 încoace o mare parte a efectelor; iar religiile nu au reușit nici ele să aducă la lumină în tradiții esența morală care ar fi putut fi aplicată societății contemporane. „Revoluția sexual㔠apărută ca reacție la sexualitatea reprimată a dus în extrema cealaltă la o nouă ideologie care propovăduia obligativitatea performanțelor sexuale - o risipă de energie vital㠖 și nerespectarea aspirației înnăscute la relații responsabile și în plan sufletesc-intelectual avănd ca efect de la schimbări permanente de parteneri și pănă la incapacitate de muncă. De aici tot ce a mai rămas, cel târziu pănă în anii 80, au fost renunțările de tot felul; și cu greu ar fi fost posibil să se păstreze o  idee fundamentală măcar parțial utilă pentru dezvoltarea societății dincolo de aceste extreme. S-ar putea ca faptul respectiv să-și aibă în depășirea „gândirii posesive”. Din experiența a secole de zbucium ale omenirii se poate trage concluzia că cele două aspecte - răspunderea și libertatea - nu pot fi materializate, sau măcar îmbinate armonios în relații de orice fel între bărbați și femei fără năzuința către o împlinire absolută a personalității umane. Faptul că armonizarea responsabilității cu libertatea a reușit, aparent sau realmente, în cazul unor cupluri, ne arată că este posibil sa găsim aceste idealuri în suflet.

Hristos în orice caz se adresează esenței umane, capacității omului de împlinire, de perfecționare – ceea ce în sine este deja un fundament al libertății adevărate. El nu propovăduiește dezbinarea în continuare a sufletului omenesc, și așa puternic destrămat, în concluzie nici trăirea euforică, fără frâu, a tuturor impulsurilor, ci mai degrabă reintegrarea/armonizarea acestora cu „înțelepciunea inimii”. De asemenea El nu este nici un susținător al necesităților inerente, al formelor exterioare și a supraapraecierii acestora, după cum nu este nici adeptul abuzării de noțiunile de răspundere, fidelitate și cinste cu scopul atenuării invidiei, geloziei sau lăcomiei; pentru El important este spiritul în care oamenii acționează. Nici căsnicia nu implică în mod automat și necesar că totul este perfect - ceea ce este considerat un fapt negativ.

A iubi pe Dumnezeu – și pe semenii noștri – ca pe noi înșine, deci și pe noi înșine, acea normă de comportament prin care Hristos a înlocuit logica prohibitivă a Vechiului Testament, înseamnă în primul rând o conduită generală care îmbină toate cele trei aspecte. În contextul respectiv dragostea de semeni este mai mult decât grija instinctivă pentru cei apropiați (familie etc.) – dar poate bineînțeles include și familia. În virtutea acestui rol al omului, acela de ajutor afectuos acolo unde este nevoie, dragostea de sine nu este ceva egoist, ci este dragostea îndreptată către propria persoan㠖 inclusiv propriul trup ca instrument – prin care este slujit Dumnezeu și ceilalți oameni.

Iubirea în forma ei cea mai înaltă este necondiționată. Vezi chiar și dragoste pentru „dușmani”, Matei 5, 43: 48 – care nu înseamnă renunțarea la înțelepciune.

Acestea fiind spuse, este limpede că lumi întregi despart acele teorii care pun pur și simplu sexualitatea pe același plan cu iubirea, sau dragostea de sine cu auto-erotismul și fanteziile erotice de abordare lui Hristos.

Aspectul care reprezintă mai degrabă o izolare interioară a unor puteri specifice, și interpune imagini false între oameni și cei din jur, este una din multele imperfecțiuni ale oamenilor, din care însă se pot trage învățăminte, dar care nu trebuie să constituie un scop în sine.

Europenii de azi pot avea experiența transformării sexualității mai ales atunci când doi oameni vin în contact intelectual și spiritual pe parcursul unor activități comune și învață să facă față undelor de simpatie și antipatie. Ele nu sunt primordiale, dar totuși și ele trebuie luate în considerare în înfiriparea unor relații. Abia mai târziu se adaugă și aspectul fizic, el neținând neapărat de orice prietenie sau amiciție. Sentimentele venite din inimă pot atrage după sine și energie sexuală, dar aceasta nu trebuie risipită într-o explozie de extaz așa cum se obișnuiește mai nou, datorită condiționării socio-culturale contemporane. O stare de spirit precumpănitor afectivă este indispensabilă.

Multe tradiții spirituale proclam㠖 în locul unei amănări sau al unei trăiri permanente – o transformare a sexualității, care poate fi mai mult decât „sublimarea” freudiană.(...) Vechile tendințe orientale aveau, între altele, neajunsul că uneori porneau de la bun început de la elementul erotic, în loc de a lăsa întotdeauna oamenii să se descopere în deplinătatea ființei lor, de a „începe de sus”, adică a lăsa oamenii să se cunoască întâi intelectual și spiritual – ceea ce ne-ar scuti azi de multe technici. Valabil din concepțiile orientale rămâne faptul că o împreunare liniștit㠖 și nu una orientată spre orgasmul masculin sau feminin - poate contribui la armonizarea laturii erotice cu ființa umană în complexitatea ei. Și în sfera tradițiilor creștine au existat încercări în acest sens – după cum se poate vedea din anumite tradiții rămase de la Minnesänger-i și trubaduri – încercări uitate azi, dar care trebuie regăsite și prelucrate din nou.

Dat fiind că sexualitatea – ca experiență extrem㠖 poate produce complicații subconștiente, ea este asociată în cele mai diverse religii cu noțiunea de cuplu, pentru ca în doi oamenii să îî poate face față mai usor. Cei care doresc să trăiască această experiență numai în legătura strictă a căsniciei, pot reuși dacă abordează împreună și din timp acest subiect, clarificând ceea ce își doresc și ce nu, și susținându-se reciproc în decizii. E o concepție străveche, pe care o admite și Iisus. O privire pofticioasă aruncată de exemplu partenerei altuia, condamnabilă și care exclude posibilitatea ca simpatia reciprocă imediată a doi străini care se întâlnesc pentru prima oară să aibă o sursă mai sublim㠖 iată un lucru care se întâmplă în realitate mai des decât am crede, chiar daca el nu este perceput și înțeles corect de cei vizați: „Unde doi sau trei se adună în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (sau, într-o traducere de asemenea corectă: „în ei). Nu este nevoie de o reuniune bisericească, nici de vreo pregătire specială, ca o astfel de întâlnire să poată avea loc. „Spiritul lui Hristos” face căile a doi oameni să se întâlnească. Este de o importanța vitală să preluăm și să aprofundăm această concepție, păstrând cugetul absolut curat, atunci când este vorba de un bărbat și o femeie, mai ales dacă ei se plac, și chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna ușor. Nu este neapărată nevoie de o relație sau de sex, ci important este ca cei implicați să descopere ce fel de legătură are loc între ei.

Viața pe pământ a lui Iisus dovedește că El a fost liber de convenții. S-ar putea să iasă la iveală că este nevoie de convenții atâta timp cât El „nu este în mijlocul lor”. O condiție prealabil㠖 care și ea poate fi, desigur, perfecționat㠖 pentru stabilirea unor relații noi între oameni este, în mod firesc, o analiză a propriei personalități, inclusiv a propriei „aure”, respectiv charisme. Astfel, chiar și într-un cuplu oamenii își păstrează personalitatea. În orice caz Hristos nu pretinde ca cei care formează un cuplu să renunțe la propria personalitate.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„Zelul sfânt"/ "Mânia divin㔠(și puncte de vedere referitoare la sentimente).

În Ioan 2 13:25, după Nunta din Canaa este descris㠄curățarea templului”. Iisus, într-o dezlănțuire de mânie, îi alungă din Templu pe negustori și schimbătorii de bani. Prin gestul respectiv El dorește să dea un exemplu împotriva fățărniciei oamenilor care numesc templul Casa Domnului, dar în același timp asta nu îi împiedică să desfășoare acolo tocmelile lor triviale. Dat fiind că nici de la preoții iudei (autoritatea religioasă), nici de la autorități nu se putea aștepta la sprijin, intervine El, fiind singurul care se simte responsabil în „Casa Tatălui” Său – un gest de revoltă socială, fără însă a răni oameni. „Să te supui mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor” este de altfel atitudinea Lui întotdeauna, o atitudine deloc umilă. Chiar și când spune: „Dați Cezarului ce este al Cezarului (și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu)”, atitudinea nu este aceea de supușenie, cum au încercat unii să o interpreteze, ci mai degrabă încercarea de a-i scuti pe ucenici de conflicte inutile cu puterile sociale lumești. Religia și politica îsi au fiecare propriile legi. A-i sluji pe semeni, și a „servi interesele cetății” nu înseamnă să fii slugarnic. În acest context ne putem întreba cum putem cel mai bine să ne stăpânim impulsurile. Pentru că impulsurile majorității oamenilor nu sunt de aceeași natură sublimă ca cele ale lui Iisus, care a trăit permanent cu „frică de Dumnezeu” și compasiune față de oameni, și a cărui mânie izvora doar din intențiile cele mai bune. La oamenii de rând aproape toate sentimentele sunt inițial combinate cu procese subconștiente de stimulare-reacție – care se manifestă diferit de la om la om, dar care sunt în fond foarte asemănatoare ca structură fundamentală. A descoperi mereu noi astfel de procese prin propriile noastre pureri, fără a ne mulțumi cu interpretările altora, a analiza aceste mecanisme pentru ca în final să le putem controla respectiv a le pune în slujba lui Dumnezeu, iată ce este un proces de învățare de durată.**

Chiar dacă aici avem de-a face cu psihicul, trebuie spus că analiza psihanaliza obișnuită, respectiv metodele de terapie psihologică nu reprezintă calea adecvată pentru cei care-L caută pe Dumnezeu, respectiv Adevărul. Psihologia poate deveni o piedică în calea dezvoltării pe cale spirituală, atunci când ne lăsăm influențați de modele de interpretare unilaterale care reduc problemele psihice la sexualitate și la experiențele avute în copilărie. In afară de asta, în loc de a accentua - așa cum a făcut Eric Fromm - capacitatea de dezvoltare a oamenilor, adevăratele „motive” ale slăbiciunilor oomenești devin „justificări”, doar pentru a putea rămâne neschimba și pentru a nu fi obligați să ne schimbăm personalitatea.
Atunci când psihologia, adic㠄știința sufletului”, stimulează analiza fenomenelor sufletești, și când sufletul este considerat a fi mai mult decât o funcție electro-chimică a creierului – ceea ce se întâmplă rar - , studiul ei poate fi util. Psihanaliza ar face mai mari progrese dacă ar fi gata să accepte cunoștințele respectiv presupunerile orientărilor psihologice alternative. Încercarea de a prelucra imediat întregi complexe de probleme pe căi deja cunoscute nu este deosebit de eficace. Mult mai eficient ar fi să se caute întâi elementele individuale ale unui astfel de complex, și în același timp să se facă diferențierea conștientă între „grinda din propriul ochi” și „așchia din ochiul celuilalt”, stabilindu-se astfel cine este răspunzător de starea lucrurilor. Anumite școli creștine pun accentul pe cea dintâi, adică pe „grinda din propriul ochi”, deoarece a-și analiza mai întâi propriile probleme este un lucru mai dificil, care trebuie învățat, și pentru că aceste probleme le putem corecta și noi înșine; spovedania are, din acest punct de vedere, în afara aspectului spiritual, și un efect terapeutic. În practica psihanalizei este mai frecvent ca cealaltă perspectiv㠖 cea de victim㠖 să stea pe prim plan. Dar în cele din urmă devine, sau ar trebui sa devină evident că, totuși, ambele perspective își au rolul lor. Spre exemplu, practicile spirituale orientale subliniază legătura între cele două aspecte ca fiind sursa destinului, „karma”.

Atunci cänd este vorba de depășirea efectelor unei zile grele, o serie de metode descoperite de R. Steiner pot fi folositoare: o privire retrospectivă asupra zilei, pornind de la evenimentele serii înapoi spre dimineața. După această trecere în revistă a celor întâmplate va fi cu atât mai usor să revenim în prezent.

O altă posibilitate existentă este aceea de a ne face o „oglindă a sufletului”, care nu este altceva decât o listă de calități dezirabile, care fac din noi oameni mai buni. Să parcurgem această listă cât mai des e o practică verificată din sfera mistică.

Progresele realizate în sfera spirituală au ca efect, de exemplu, îmbunătățirea comunicării între oameni. Prin aceste progrese se reduc, în general, multe prejudecăți și judecățile pripite, prin aceea că fiecare devine mai transparent pentru sine și scapă de mult balast sufletesc. Iisus acordă mare importanță preceptului „nu judeca pe alții”, și „cuvântului ce iese pe gur㔠– acestea nefiind pretenții morale imposibil de realizat, ci o condiție pentru a începe acest proces de învățare. (Aceasta presupune adesea ca, în loc de a continua disputa, să ne retragem în tăcere pentru a discuta apoi în liniște unul cu celălalt. Vezi și capitolul „Liniștea din pustie“).

În acest context trebuie să menționăm acele căi spre cunoaștere, practicate de anumite școli europene, care introduc, sub alte denumiri, elemente preluate din yoga cum ar fi chakra, centre ale nervilor și conștiinței (Antroposofia, Viața universală ș.a.). Astfel de eforturi nu sunt neapărat „ne-creștinești”, cum afirmă bisericile, ci aceste centre ale ființei umane erau cunoscute încă de teosofii creștini din Evul Mediu (J. G. Gichtel), și pot fi recunoscute ca existente în toate structurile energetice cunoscute; după cum cunoșterea punctelor de acupunctură, provenită din China, nu sunt în mod automat „tao-iste” – deoarece existența în corpul omenesc a acestor puncte a fost de mult demonstrată cu ajutorul aparatelor de măsură, și mai recent și cu ajutorul histologiei.

**) Aici trebuie făcută distincția între adevăratul înțeles al "râvnei" și râvna pentru Dumnezeu, dar "fără pricepere" (Romani 10,1-3).

Tot la această temă vezi pagina extra „Bazele valorilor morale": Pentru Partea a treia.

Întrebare:
Pot eu oare, cu ajutorul lui Dumnezeu să îmi prelucrez mai bine trăirile?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Despre Predica de pe Munte (cu puncte de vedere referitoare la rațiune/ întelegere).

Despre răsturnarea vechilor (și prezentelor) valori ale societății prin Predica de pe Muntele Tabor s-a scris extrem de mult. Cf. Matei 5, 7:29). Unii autori le consideră salutare în contextul activităților sociale. Alții le minimalizează, considerându-le o „etică a caracterului” și prefer㠄etica responsabilității” cu acele amenințări cu represalii (militare sau de alt fel) care își au rădăcinile în vechiul Testament. Unii încearcă pur și simplu să traiască conform acestei etici. Dar Predica de pe Munte a fost apreciată și în afara sferei creștine (de ex. de catre Gandhi).

Și din punctul de vedere al analizei conștinței se poate recunoaște că Predica de pe Munte se adresează mai ales acelor oameni pentru care conștiința poate însemna mai mult decât analiza rațiunii umane, și care înteleg că viața nu se reduce numai la sfera personală. Cei „săraci în Duh”, deci cei care „știu că nu știu nimic (sau știu foarte puțin)” și sunt receptivi la relativizarea permanentă conform căreia Dumnezeu știe mai multe decât ei îi poate învăța multe, aceia, deci, sunt „fericiți”, „a lor este Împărăția Cerurilor”. Această atitudine se poate dovedi a fi un permanent impuls de dezvoltare, mai mult decât orice atitudine considerat㠄inteligent㔠de oameni.

„Cei ce plâng" poartă adesea nu doar povara propriului destin, ci își asumă destinul întregii comunități în loc de a trece peste toate cu indiferență. Unii poartă poveri grele, care includ destinele întregii comunități în mijlocul căreia trăiesc, și în cele din urmă destinul unor popoare întregi, a întregii omeniri. Adesea e vorba aici nu de oameni de stat, ci de membri de rând ai unor mișcări reformatoare - și cine oare le arată compasiune, cine se roagă pentru ei, în loc de a se ruga întotdeauna numai pentru cei puternici, cei faimoși, cei cu influență economică?

„Cei blânzi" sunt în modul cel mai evident cei care aleg de bună voie să fie blânzi (deci nu lașii). „Ei vor moșteni Pământul” și, într-adevăr, numai sub stăpânirea lor acesta nu este în pericol de distrugere și se poate dezvolta.

„Cei flămânzi și însetați după neprihănire” – nu invidia ci căutarea dreptății pentru sine și pentru ceilalți deschide drumul oamenilor „în sus”/spre ceea ce este „deasupra” lor, ei vor primi mai devreme sau mai târziu un răspuns, chiar dacă acesta nu este întotdeauna cel așteptat. „Cei milostivi” îi susțin de bună voie pe semenii lor pe drumul în sus și vor fi astfel, la rândul lor, ajutați de Dumnezeu.

„Cei cu inima curată”, adică aceia care și-au dat seama de „ochelarii de cal” ai propriului sufletului, adică de propriile prejudecăți, și au renunțat la ele, „îl vor vedea pe Dumnezeu!” Aceasta este semnificația mai profundă a cuvintelor: „Nu judecați pe alții!”

„Cei împăciuitori” – cei care aduc pace, în sensul rugăciunilor pentru pace ale Sfântului Francisc din Assisi, evidențiază pentru ceilalți jur faptul că aici intervine cu siguranță o forță superioară, alta decât acele forțe care afectează de obicei viața. Ei „vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu”.

„Cei prigoniți din pricina neprihănirii” și cei care vor fi „ocărâți și prigoniți” din „pricina Mea”, adică din pricina lui Iisus, vor fi mult lăudați și va fi „ferice de ei” căci „răsplata le va fi mare în ceruri” – și într-adevăr, de multe ori acei creștini care au fost prigoniți de societate au simțit această fericire și răsplată sufletească în timp ce erau trupul lor era chinuit. Asta nu înseamnă însă că suferința trebuie să devină un scop în sine.

Cei cărora li se adresează aceste cuvinte ale lui Iisus trebuie să își împlinească rolul de „sare a pământului” și de „lumină a lumii”. Tocmai în acest capitol se referă Iisus la „Legile” și Proorocii Vechiului Testament. El preia ceea ce a fost bun înaintea venirii Lui pe pământ și fructifică aceste lucruri într-un mod nou, pentru timpuri noi, în care nu legile în sine, ci izvoarele lor ar putea sta în prim plan, și în care fiecare om poate să își stabilească propriile legi fundamentale sufletești.

Cel care „râvnește împărăția cerurilor”, aceluia tot restul „i se va da”. Și aici se poate observa că nivelul gândirii raționale nu trebuie distrus, ci deschis pentru a putea absorbi și cea ce își are originile în logica sublimă (divină), spirituală. Cu toate acestea, nu este vorba aici de refuzarea necesităților inerente lumești de dragul de a ne izola într-o stare spirituală a conștiintei. Intuiția trebuie pusă față în față cu conștiința și viața reală, până când lumea va fi transformată.

Limpezimea conștiinței se păstrează vie, sau apare abia atunci când omul – în relație cu anumite întrebări – traversează toate etapele: de la ne-cunoaștere, prin speculație, presupunere, teorie, convingere și până la cunoștere. Aceasta constituie una din fundamentele dezvoltării și este, deci, una din deosebirile față de, spre exemplu, aspirația pură spre extaz prezentă în anumite orientări spirituale mai vechi.

Această gândire divină din Predica de pe Munte (vezi și capitolul următorul) se adresează prin conținut în primul rând acelor oameni care nu doresc să o folosească numai pentru re-organizarea activităților lor spirituale individuale. Calea aceasta (deschisă de Iisus) se referă în primul rând la viața personală, în care se poate apoi căuta un partener, sau un „semen”, asa cum este descris acest aspect în capitolele referitoare la „Botez” și la „Liniștea din pustie”. Apoi se face referire în special la nivelul relațiilor între bărbați si femei, pentru a continua prin tentative de analiză a interacțiunilor sufletești între mai mulți oameni. Aceste aspecte au fost descrise deja în capitolele „Nunta din Canaa” și „ ... dragostea”. În capitolul de fața, despre Predica de pe Munte, se face din nou referire la aspectul sufletesc și etic, oferindu-i o deschidere intelectuală care face posibilă împlinirea acelor scopuri care ar putea contribui la crearea unei comunități bazate pe relațiile dintre oameni. Această structură corespunde simbolic raportului între părți: sunet, interval, acorduri și gam㠖 și întreg.

În cadrul teologiei a fost analizată corelația cu enunțurile din Vechiul Testament : de ex. Psalmi 1 și Ieremia 17:7f. Conform 4. Exod 12:3, în combinație cu Matei11:20 Iisus este văzut ca noul Moise. În baza profeției din Zaharia9:9f. "va stăpâni de la o mare la cealaltă" a fost abordată semnificația universală a Împărăției anunțate a lui Dumnezeu. Era imposibil să nu se observe cum, în Predica de pe munte, El transformă legile din Vechiul Testament, nu o dată, în ceva nou: "...eu însă vă spun vouă...". Adică el vorbește nu ca un rabin care explică sau interpretează Scriptura, ci grăiește din conștiința unei misiuni divine. Și tocmai această calitate profetică și mesianică a fost contestată de aceia care se bazează pe Vechiul Testament.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Schimbarea la față a lui Iisus pe Muntele Tabor (Matei 17).

Multe fapte ale lui Iisus, de la discuția cu Nicodim – Ioan 3 – prin Predica de pe Munte și pâna la vindecarea orbului și hrănirea a peste 5000 de oameni pe munte, reprezintă în simbolistica lor, mediul exterior a ceea ce este exprimat lăuntric prin „Schimbarea la față”. Această schimbare la față este înrudită cu noțiunea estică de iluminare. Spiritul va fi iluminat. Totuși, la Iisus, precum și la oamenii care sunt conștienți de această posibilitate, această schimbare la față se referă la o altfel de relație cu Dumnezeu, care nu este văzut doar ca divinitatea absolută abstractă, ci și ca ființă reală. „Gândirea pozitiv㔠în sine, atunci când nu este egocentrică și megalomană, și este practicată fără manipulare tehnică, ar putea, ce-i drept transpune gândurile într-o stare mai apropiată de cea care ar putea proveni de la Dumnezeu; ar putea, deci, deschide spiritul. Însă în literatura acestei orientări lipsește în mare parte atenția pentru acest aspect, de aceea efectul obținut poate fi adesea auto-mistificarea.

Dar aceasta nu este înc㠄schimbare la față”. În cazul unei adevărate „schimbări la faț㔠nu este vorba doar de a adăuga la și așa complicata complexitate de „programe” mentale proprii fiecărui om un surplus de programe pozitive ca să rezulte un excedent de programe pozitive – ceea ce, în sine, ar fi un exercițiu absolut realizabil. O adevărat㠄schimbare la faț㔠eliberează spiritul prin aceea că îi învață pe oameni să vadă sursele gândurilor. Spiritul este curățat de distorsiuni și de lucrurile neimportante, care induc în eroare. Astfel devine evidentă o ordine divină, sublimă, în tot ce ne înconjoară. Dacă urmărim cum maturizarea oamenilor poate lua și aceasta direcție, vom observa că ea nu este altceva decât aprofundarea proceselor de purificare spirituală descrise în capitolul „Mânia divină”. Totul va fi iluminat prin prisma unui strat mai profund de înțelegere. Revelațiile nu sunt același lucru cu gândirea. Ele pot apărea asociate cu gândirea (sau în lipsa acesteia), nu pot fi forțate să apară, și au o putere eliberatoare. Dar, spre deosebire de alte căi, această cale nu presupune suprimarea gândirii. Gändirea va fi eliberată de tiparele instinctive de reacție, iar gândirea analitică și cea sintetică, ușor de controlat, vor deveni mai repede instrumentul conșttinței raționale superioare ei. Diferențierea în gândire merge înainte – fără să devină prin aceasta mai indecisă. Astfel oamenii vor putea întelege de exemplu, ce este potrivit în diferite situații.

În cazul lui Iisus însuși trebuie să pornim de la premisa că El nu a trebuit să înfrunte toată acea lipsă de intuiție care desparte oamenii obișnuiți de sfera divină. Cu toate acestea a existat și pentru El o claritate tot mai mare. În rugăciunea arhierească (rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și pentru credincioși), El cere acea „slav㔠pe care a avut-o la Dumnezeu înainte de a fi lumea. (Ioan 17).

Unii teologi interpretează Schimbarea la față și mărturisirea lui Petru pe fundalul sărbătorii evreiești simultane a Zilei Ispășirii, respectiv a consecutivei Sărbători a Corturilor. (Ziua Ispășirii - Yom Kippur, era singura zi a anului în care marele preot rostea numele lui Dumnezeu în sanctuarul templului). Alții au văzut aici o legătură cu urcarea lui Moise pe muntele Sinai (2. Exod 24:16).

Întrebare:
Pot eu oare, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îmi reordonez gândurile în spiritul rațiunii?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Misterul „semnelor/ minunilor".

Faptele lui Iisus nu provin din dorința de a satisface setea de senzație a multora, și cu atât mai puțin din aceea de a atrage oamenii la credință prin gesturi concrete. Întregul Său destin este traversat de conștiința clară a ceea ce avea de făcut în orice situație – deci el nu a acționat „din pricina uneia sau altei împrejurări, sau pentru a atinge un anumit scop".

Vindecările/Tămăduirile erau adesea „semne”, gesturi la nivel mai mic care simbolizau ceva mai profund, mai important. Când l-a vindecat pe orbul din naștere Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Vezi Ioan 5, 6:9, Ioan 6, Ioan 3 ș.a. vezi și în partea a treia capitolul „Iisus și tămăduirea”.

În același timp zdruncinarea vechilor tipare de gândire și o reflectare asupra semnificației mai profunde a acestor fapte este în acest caz un efect secundar de dorit. Iisus recunonoaște ca există oameni care pentru a crede au nevoie de dovezi concrete: să vadă cu ochii lor, să măsoare, să cântăreasc㠖 exemplul clasic ffiind cel al lui Toma, care poate fi considerat „tipul omului de științ㔠între ucenici (...) (vezi capitolul „Științele naturii și credința în Dumnezeu”. Iisus nu a dorit nici să oblige pe nimeni să creadă, ceea ce ar fi avut caracterul unei judecăți, și nici nu găsim nicăieri la El intenția de provoca la refuz pe cineva care nu era încă destul de matur pentru a lua o decizie. Evanghelia lui Toma,o culegere apocrifă, foarte completă a vorbelor lui Iisus, merită și ea a fi citită, fie că a fost sau nu scrisă de Toma însuși. Autenticitatea acestui text a fost recunoscută și de creștinii spirituali din Egiptul antic, și nu numai de aceștia.

Prin urmare, nu „minunile" constituie esența faptelor lui Iisus. Adesea el înfăptuia aceste minuni pentru a ajuta atunci când era rugat, fără a face asta în fața mulțimii adunate, și de multe ori El chiar îi „amenința” pe oameni să nu povestească nimic de cele întâmplate.

Când însă azi anumiți teologi – printre alți cei aparținând curentului „teologiei demitologizante” a lui Bultmann – continuă să pornească de la premisa că pot desființa aceste minuni interpretându-le ca simbolice, ar trebui sa li se spună că nu fac altceva decât se conformează concepțiilor mecanistice despre lume și om din secolul al XIX-lea, și că nu au reușit să accepte descoperirile curentelor științifice moderne. Căci aceste tendințe mai noi din fizica cuantică, din biologie și biofizică, din cercetarea în domeniul medicinii naturiste și a parapsihologiei, din astrofizică ș.a.m.d., au ajuns deja la un nivel la care putem găsi în ele măcar mijloace de vizualizare care renunță la convingerea „imposibilității” faptelor biblice. Aceasta nu înseamnă, desigur, căutarea unei „dovezi a existenței lui Dumnezeu”. Această căutare are loc la alt nivel decât cel al științelor naturii.

Singurul aspect corect al acestui curent teologic este acela că nu consideră necesară obiectivizarea științifică ca o condiție necesară a credinței.

Timpul interpretărilor unilaterale ale vechiului Iluminism a trecut. Credința a devenit acceptabilă și pentru spiritele științifice, fără ca ea să fie considerată schizofrenie. Într-o perioadă în care oamenii cred fără ezitare în fenomenele cunoscute din parapsihologie, cum ar fi de exemplu capacitatea unora de a îndoi lingurițe de la distanț㠖 în ciuda anumitor șarlatani rămân multe lucruri credibile – , ar fi pur și simplu absurd să negăm aceste posibilități în cazul lui Iisus. Desigur, Iisus a acționat dintr-un impuls superior simplei plăceri în a îndoi lingurițe, dar, din diversele experiențe devine azi evident că El a putut stăpâni realmente toate puterile naturii, și tocmai în zilele noastre este deosebit de important să ne confruntăm cu acest fenomen, fundamental pentru concepția modernă despre om, pentru o tămăduire completă, respectiv creștină, ș.a.m.d. O astfel de perspectivă spirituală asupra lui Iisus nu contrazice perceperea Lui ca „Fiu al Omului”, care a dorit să fie un exemplu pentru omul ca individ și pentru societate. Acceptarea însăși a unei astfel de contradicții aparente duce mai degrabă la refuzul „minunilor”, fiindcă cei care gândesc astfel consideră, animați desigur de cele mai bune intenții, că trebuie să se apere de tendințele negative care i-ar abate de la un creștinism uman și social. În realitate însă unificarea acestor două concepții ar putea să dea o imagine apropiată de realitate a radicalității lui Iisus, a legăturii Sale profunde cu voința și prin aceasta și cu puterea Creatorului.

(...) energia nu este în acest caz o forță abstractă; ea este un efect al ființei lui Hristos. De exemplu în yoga orientală este adesea contemplată energia izolată. Azi există exemple de vindecări prin rugăciune (înțeleasă în sensul ei original), care ia în considerare acea latură a ființei umane aflată în legătură cu Hristos, și care tinde spre perfecționarea ființei umane. Așa cum spune și Iisus, ea (rugăciunea) „face și lucrări mai mari decât acestea” (Ioan 14, 12:13). Vindecarea spirituală în sine precum și progresul spiritual și mental legat de ea, rămân cu toate acestea un har care nu poate fi indus cu forța, orice ar face omul pentru a se pregăti pentru el.

Pentru „Harurile Duhului Sfânt", cum este cel al vindecării, al „vorbirii mai multor limbi” și al proorocirii vezi și Corinteni 12, 7:11, Faptele Aposatolilor 2, 17:20 și capitolul „Rusalii” în această lucrare.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Învierea lui Lazăr.

Până în prezent, toate nivelele ființei umane, la care s-au străduit să ajungă timp de secole vechile orientări mistice, au fost re-modelate de Hristos. Astfel eu-l „supra-conștient” interior al omului se poate manifesta punând stăpânire pe aspectul fizic al vieții, pe cel intelectual și pe cel sufletesc. În acest context se va dezvolta capacitatea de explica în mod conștient straturile mai vechi și mai profunde ale subconștientului, de a le integra și extinde.

În misterele vechi egiptene, de exemplu, calea ducea de la nivelul mental-spiritual în jos spre puterile instinctului de supraviețuire.

În învierea lui Lazăr - Ioan 10:39-11* - se observă o profunzime mai mare. Inițial, detaliile aparent nesemnificative seamănă extraordinar de mult cu amintitele descoperiri din vechiul Egipt. Ea se referă la o experiență în decursul căreia omul petrecea trei zile într-o stare denumită de parapsihologia modern㠄Out-Of-Body-Experience”, adică o experiență extra-corporală, asemănătoare zborului în vis, cu diferența că este conștientă. Corpul era în aparență mort. După această experiență omul avea convingerea că va continua să existe și dincolo de moarte ca ființă spirituală și mentală. Hierofanții (preoții inițiatori în vechiul Egipt) trebuiau să aibă grijă ca inițiatul să-și recapete după maximum trei zile conștiința terestră, altfel o revenire la realitate nu ar mai fi fost posibilă, iar corpul ar fi început să se descompună. Însă tocmai aceasta este ceea ce ni se spune despre Lazăr: „miroase greu, căci este mort de patru zile” . Acea putere care l-a „readus la viaț㔠trebuie să fi acționat, deci, mai profund, până în adăncul substanței fizice/materiale. Întâmplarea biblică este traversată de o tendință care dorește să demonstreze că, atât la nivel material cât și în cel al faptelor concrete, este vizibilă un mod de gândire creștinesc. Această concepție poate fi asumată abia astăzi, după ce misticismul secolelor anterioare a încercat să explice doar nivelul mental și spiritual.

Ar fi mai potrivit dacă învățăturile tuturor religiilor privind viața de dincolo de moarte s-ar baza pe acest tip de experiență, a perceperii propriei ființe din exteriorul corpului, decât să pornească de la speculații filosofice care nu corespundeau în mod deosebit nivelului conștiinței oamenilor din epocile pre-istorice și antice. O reprezentare mai potrivită găsim în cartea lui Jean Gebser „Origini și prezent”. El face diferențierea între o treaptă arhaică, una magică și una mistică a conștiinței anterioare nivelului gândirii abstracte și aceluia al unei conștiințe integratoare. Dacă este într-adevăr nevoie ca între aceste nivele să existe breșe, este o altă problemă; în orice caz azi ele pot fi depășite. Și R. Steiner subliniază faptul că nivelele mai vechi ale conștiintei nu pot fi comparate. Tot ceea ce rămâne din ele sunt ecouri vizibile în diversele etape din viețile indivizilor.

Comparația cu riturile de inițiere antice nu vrea să însemne că învierea lui Lazăr din morți ar fi fost un act ritual dinainte prestabilit de către cei implicați, asemănător celor din Egiptul antic. Iisus a detașat în mare parte faptele Sale de preceptele cultice de natură temporală (de ex. Sabbatul), spațială (de exemplu Templul) sau situațională. Pe baza acestei libertăți El a folosit totuși, uneori, aceste premise într-un mod pozitiv, de ex. Sărbătoarea de Pessah (Paștele evreilor), Templul... E motivul pentru care Iisus ar trebui să constituie azi un model pentru relația cu astfel de trenduri, de ex. asimilarea punctelor de vedere ale astrologiei, „puncte energetice", diferite ritualuri. (Vezi cărțile lui Marko Pogacnik: ”Căile geomanției” „Sisteme terestre și energia creștină”)

În contextul învierii lui Lazăr, Iisus și cercul său de ucenici pot fi mai ușor văzuți ca un întreg. În aceasta ni se arată și un alt aspect al conștintei lui Iisus, care cuprinde și cercul ucenicilor, și care, în același fel, poate azi influența pozitiv întreaga societate. O extindere a conștinței, înrudită cu aceasta poate avea loc atunci când activitățile unor grupuri de oameni care urmează calea lui Hristos radiază spre exterior.

Urmează acum calea Patimilor Mântuitorului. Prin vorbele sale, marele preot (Caiafa), stabilește o relație între soarta lui Iisus și destinul poporului (Ioan 11). În viziunea sa profetică el își dă seama cu adevărat că Iisus va muri pentru toți. Dar interpretarea lui, cum că Iisus ar face rău poporului dacă ar fi lasat în viață, este greșită. Pentru asta este nevoie de o conștiință care poate percepe simultan procesele și conexiunile care stau în spatele gândurilor, iar aceasta este o capacitate care trebuie mai întâi deprinsă. Conștiința nu este același lucru cu asocierile instinctive. Prin ea se pot releva, destrăma și crea cauzele cele mai profunde. Gândurile negative nu vor mai încărca conștiința, și astfel nu pot deveni structuri negative care să influențeze și nivelele mai profunde, chiar și cele fizice. Problema poate fi rezolvată și retroactiv, în situația în care omul descoperă sursa inițială a acestor legi. Astfel, calea către un viitor liber, plin de energie creatoare devine liberă.

Clement Alexandrinul, unul din Părinții Bisericii, deținea o ediție lărgit㠄secret㔠a Evangheliei lui Marcu. Aceasta era, după părerea lui, „o Evanghelie spirituală pentru uzul acelora care se găseau pe calea perfecțiunii”, slujind „progresul cunoașterii”. Aici erau păstrate fragmente din descrierile lui Marcu și ale lui Petru referitoare la învierea lui Lazăr care au fost omise în edițiile Evangheliilor destinate uzului general. Doar Ioan, respectiv discipolii lui, a(u) redat în mod deschis asfel de întâmplări într-o Evanghelie. Clement îl numește pe Hristos „mistagog”, respectiv „hierofant” – adică acel cineva care, spre deosebire de vechile „culte mistice” iniția noile Mistere / misterele sacre ale credinței (Cf Prof. Morton Smith, „Evanghelia secretă...”; care a tras însă și concluzii dubitabile).

Întrebare:
Pot eu oare să realizez cu adevărat faptul că Dumnezeu ne ajută să trecem peste limitele impuse de viață și de moarte, precum și de conștiința diurnă și somn?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„Oile".

Cu cätva timp înainte de „spălarea picioarelor” cei din anturajul lui Iisus erau numiți „oi” – Ioan 10, 11:18 – după cum, într-un alt fragment, Iisus însuși este numit „Miel”. Prin aceasta se accentuează candoarea înnăscută sau dobândită a ucenicilor – mai ales pentru ceea ce vine de la Iisus – precum și relația de aceeași natură dintre Hristos și Dumnezeu. Chiar ajuns la maturitate omul se poate simți, la un anumit nivel, din nou ca o pagină nescrisă, ca un copil. Evoluția reală duce – chiar dacă pe parcurs trebuie înlăturat orgoliul – la modestie, la convingerea că toți oamenii au un rol important ce-i drept, dar în fond mărunt față de Dumnezeu. Se poate vorbi aici și de „umilinț㔠, dar într-un sens liber și spiritual, nu în acela al unei atitudini servile față de autorități lumești – confuzie des întâlnită. Nu întâmplător spune Iisus în același capitol: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sînt ușa oilor“. Pentru cel care își deschide sufletul respectiv inima pentru Hristos, pentru acela El este ca o ușă deschisă care duce spre Dumnezeu, condiția esențială pentru tot restul.

"Oile" sunt opuse „caprelor" (de ex. Matei 25:32-33).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Hristos și „spălarea picioarelor”, și ungerea cu mir în Betania.

Restul relatărilor din Evanghelii prezintă tot mai mult întâmplări simbolice, acolo unde lipsesc învățăturile însoțitoare mai aprofundate. Cel târziu aici se găsește punctul în care putem lăsa deoparte liniștiți poveștile comerciale, „care dezvăluie totul despre Iisus”, distorsionate după bunul plac al autorilor lor, după lectura cărora tot nu aflăm nimic. Chiar dacă și aici anumite dezvăluiri legate de realitatea exterioară pot fi utile, totuși numai contemplarea meditativă poate duce la rezultate decisive. Pentru alții acestea pot fi doar un stimul pentru eforturile proprii de cunoaștere, și nici un preot sau istoric nu ne pot scuti de acest efort.

În textul biblic - Ioan 13, 1:20 – spălarea picioarelor este descrisă ca purificare. Dat fiind că astfel de pasaje „esoterice” mai târziu nu au fost înțelese aproape deloc, ele au fost cel puțin lăsate necenzurate. Cel vizat este „curat de tot”, deci nu este vorba doar de picioare, ci de sensul lor simbolic în întreaga ființă umană. În cele mai diverse culturi era raspândită gândirea în analogii: aceleași funcții se regăsesc în organismul uman, adică în micro- și mezocosmos, și în natură, adică macrocosmos. Picioarele sunt asociate terestrului, mișcarea lor se supune voinței. Dacă în plan real omul „merge” pe una sau cealaltă din căi, pentru aceasta este nevoie de o decizie conștientă a voinței. O purificare a acestei voințe și a capriciilor sale contradictorii constituie esența „spălării picioarelor”. Cf. și că,în Matei 25, de la 31, Iisusa acordă faptei bune o valoare mai mare decât devotamentului creștin nesincer.

Cu toate acestea, acest gest nu reprezintă, la fel ca toate întâmplările care-i urmează, o simplă reluare a imboldurilor date cu ani în urmă spre purificare a diferitelor nivele ale ființei omenești. Totul stă sub semnul noii prevestiri că Iisus știe „că i-a sosit ceasul” și că ucenicii săi trebuie să fie pregătiți să ducă singuri mai departe în lume „acel Ceva”. De acum nu doar calitățile lor personale – aici buna lor credință sub oblăduirea eu-lui lor interior – constituie țelul cum a fost cazul până acum, ci acest Eu mai profund, ne-egoist, reunit cu „persoana" proprie, poate deveni el însuși într-un grad tot mai mare una cu acel „Hristos care s-a întrupat în noi”, ca un ”Eu al eului”.

Această experiență ar putea fi descrisă pentru început ca înțelegere interioară a gestului din care poate rezulta o puritate atât de intensă, încât totul poate fi controlat mult mai direct din însăși sursa cea mai profundă prin cele mai diverse nivele ale ființei. La început este vorba de voință. Simțirea și cunoașterea se dezvoltă abia mai târziu, în așa fel încât omul poate explica mai exact cauza impulsurilor care îl conduc. Și Dumnezeu urmează în noi etapele, pe care la un alt nivel le reprezintă creșterea unui copil. Asta nu înseamnă că această secvență în evoluție s-ar derula „fără cap”. Dezvoltarea la om a sensului moral și al cunoașterii exacte a fost și înainte puternic impulsionată. Ce mai rămâne de realizat este o perfecționare a acesteia în același spirit al lui Hristos care deja este prezent la nivelul voinței.

O altă modalitate de a trece prin experiența acestor etape greu de descris ar putea fi aceea de a deveni conștienți de propria conștiință, respectiv de acea perspectivă prin care „îngerii”, respectiv acel Eu superior puteau privi viața. Eul superior (angelic) se poate simți mai puternic legat de Hristos, și trece astfel printr-o transformare. Experiențele angelice sunt astăzi un lucru obișnuit în cadrul anumitor mișcări spirituale, in vreme ce mulți creștini, în ciuda Bibliei, au îndoieli cu privire la existența îngerilor, nemaivorbind de întrebarea dacă există un înger „personal”, respectiv „înger de pază”, și cum ar putea arăta o astfel de relație. Totuși Hristos reprezintă ființa intimă, formată a omului, și, totodată, păstrarea realizărilor vieții omenești prin deschiderea sufletului către lumea de energii impersonale a „îngerilor”. De asemenea, nu înseamnă că un om care a avut o astfel de experiență este desăvărșit pentru Hristos. Hristos a lăsat să se înțeleagă acest lucru încă de la început, după cum este menționat și în Ioan 1. Unii oameni cu o orientare spirituală sunt de părere că esențială este experiența angelică, și că după o astfel de trăire se pot retrage din cele lumești; în realitate însă cercetarea în acest domeniu presupune stăpânirea unei stabilități, dacă nu dorim să ne pierdem într-un labirint al iluziilor. Odată cu această fază se conturează, cu siguranță, posibilitatea înțelegerii profunde a vieții pământești prin spirit. Ca reper vom menționa aici că, de exemplu R. Steiner, ca cercetător al spiritului, precum și alte câteva orientări spirituale, prevăd o viață lungă evoluției oamenilor pe pământ. Faptul că alte practici, ca de exemplu necromanția hipnotică și spiritistă nu au nimic de-a face cu experiența arhetipală fundamentală descrisă aici nici nu mai trebuie subliniat. În același timp, însă, există mulți oameni care fac eforturi ce pot fi luate în serios de a intra în contact cu îngerii în viața de zi cu zi. Foarte puțini până acum cunosc faptul că între fragmentul referitor la spălarea picioarelor – de ex. Ioan 12 –și cel care descrie cum Maria din Betania îl unge pe Iisus cu mir și Îi sterge picioarele cu părul ei. Este, oare, aici vorba numai de ea ca om, sau ea simbolizează aspectele feminine ale lui Dumnezeu, care pot fi asociate, în alte pasaje, Fecioarei Maria, Mama lui Iisus, și Mariei Magdalena – probabil nu aceeași cu Maria din Betania? De ce aceasta precede scena cunoscută a spălării picioarelor? Pentru abordările – contradictorii totuși – ale teologiei experimentale feministe se găsesc aici resurse neexplorate încă sau doar parțial explorate. ”Taina sfântului maslu” (ultima miruire) în religia catolică poate fi interpretată ca un o reflectare a acestei întâmplâri.

Un alt aspect remarcabil este acela că spălarea picioarelor nu a rămas un gest izolat, făcut doar de Iisus, ci El îi îndeamnă și pe ucenici să spele picioarele unii altora „și voi sînteți datori să vă spălați picioarele unii altora”(Ioan 13), la fel cum și împărtășania este transmisă comunității abia înfiripate – în sensul unui apostolat al a tuturor. Voința, respectiv dorința de viaț㠖 perfecționată prin spălarea picioarelor, se va extinde dincolo de propria persoană asupra mediului său, mai întâi asupra celui care spală picioarele, apoi și asupra responsabilității pentru semeni, și asupra ucenicilor în general.

Spălarea picioarelor poate fi interpretată și ca un serviciu făcut altora. Doar că, în cazul acestei spălări a picioarelor, ei „au parte cu Mine”, cum spune Iisus. Aceasta subliniază sensurile complexe ale gestului. În primul rând ne referim la acel aspect pentru care tinerii folosesc expresia el/ea „umblă cu mine”. Totuși, după aceea nu mai este vorba pur și simplu de a „avea o relație”, ci „a fi într-o relație (plină de viață)”. Spălarea picioarelor are sens numai ca „pas înainte”. Nu detaliile exterioare ale acestui gest contează. Dar, în sensul practicii alchimiste de a utiliza mijloace de vizualizare și pentru atitudini și procese interioare, un astfel de gest își are totuși rostul, desigur numai în prezența unei stări sufletești corespunzătoare. Nici atitudinea probabil potrivită a unui preot nu este de ajuns singură, aici e vorba de atitudionea celui vizat, căci. Aceleși lucru este valabil și pentru împărtășanie – diferitele aspecte ale acesteia constituie un subiect de dispută între teologi; s-ar putea chiar ca fiecare să aibă dreptate în felul lui, însă nici biserica catolică, nici cea evanghelică nu au apreciat îndeajuns acest aspect al transformării conștiente a celui implicat, ceea ce constituie de fapt aspectul cel mai important.

Dacă la început au fost 5000 de oameni care au înțeles pildele mai simple ale lui Iisus, pe urmă 500 sau 70, la spălarea picioarelor au participat inițial doar cei unsprezece ucenici, care învățaseră multe de la Iisus și care erau astfel pregătiți să înțeleagă gestul. Poate singurul care nu a putut înțelege încă a fost Iuda. Nici Iisus nu dă toate pildele la fel pentru toți, ci doar pas cu pas. Este posibil însă ca unii să progreseze mai repede, în măsura în care cugetarea lor mai profundă se bazează din start pe evenimentele ce au dus la răstignire. Asta au încercat și cavalerii rosicrucieni creștini. Spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini, răstignirea și punerea în mormânt, învierea și înălțarea la cer au fost numite „inițieri creștine”. Transpuse în profunzimile unei epoci noi, ele au rezultat în viziunile onirice ale celor șapte zile ale „căsătoriei chimice a lui Christian Rosenkreutz”, publicată sub masca unei satire de teologul luteran J.V. Andreae în 1616. Cu siguranță un astfel de pas de cele mai multe ori nu este inclus în prima experiență de acest fel, în realitate, în timpul meditației sau în vis. In cazul multor orientări Eul uman, cu toate calitățile sale, se poate dezvolta, pot urma mereu noi trepte, care se pot suprapune unora din cele anterioare, dar noile calități vor fi în felul lor perfecte în sine abia când bazele de la care se pornește sunt și ele perfecționate.

După ungerea cu mir în Betania, urmează în Ioan 12 intrarea triumfală a lui Iisus ca Messia în Ierusalim. După spălarea picioarelor sunt descrise, de ex în Ioan 13-17, anunțarea trădării de catrea Iuda Iscarioteanul, cuvintele de despărțire și rugăciunea arhiereasca a lui Iisus.

Teologii au văzut adesea în spălarea picioarelor un gest simbolic care indică răstignirea ce urmează; ori un exemplu de smerenie prin dragostea purificatoare a lui Dumnezeu. Aceasta însă este anunțată și ca gest cu efecte imediate.

(...)

Întrebare:
Vreau eu oare să îl rog* pe Dumnezeu - în măsura în care nu am făcut-o deja - ca bunăvoința și mărinimia față de semenii mei să devină parte a ființei mele, chiar dacă acest lucru cere efort ?
* Mai târziu: în loc de a cere (a se ruga) – a crede, adică a avea credință. Și mai târziu: trăirea lucrării lui Dumnezeu (grația divină).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cina cea de Taină, intrarea lui Iisus în Ierusalim, prinderea și biciuirea.

Iisus a intrat în Ierusalim și a fost primit și sărbătorit ca Messia a cărui venire fusese proorocit㠖 Ioan 12, 12:19. Casta preoțească a știut să influențeze masele, acționând asupra psihicului lor, și transformând astfel parțial dispoziția populației într-una negativă. Aceia care care observă în sufletul lor trăsături negative și indiferență, și știu să le controleze, vor atinge mai repede acea stabilitate și acea legătură cu Dumnezeu prin care devin mai greu de manipulat prin sugestie în mas㠖 și forțe negative exterioare, a căror existență s-a încercat a fi demonstrată și în fenomene ale secolului XX.

Când Iisus este prins (Ioan 18), – la început ostașii cad realmente la pământ – El le arată că ei nu au putere asupra Lui. Cu toate acestea, pe urmă El lasă supus să I se întâmple orice.

„Biciuirea" lui Iisus – Ioan 19, 1 – loviturile de bici Îl ating pe Iisus pe spate. Partea de mijloc al omului, simțurile sale, puterea lui de a înfrunta durerea în plan emoțional, toate acestea sunt calități care pot apărea în timpul retrăirii prin meditație, și nu doar suferință îndurată pasiv. Cu toate acestea toți misticii creștini care au re-trăit această experiență în plan spiritual, voluntar sau involuntar, relatează despre durerea simțită. Deci nici Hristos nu se sustrage acestei dureri, după cum - la fel ca unui Yogin hindus care stăpânește Pratjahara, adică retragerea simțirilor – i-ar fi fost cu siguranță posibil. Și aici se poate simți o extinderea a conștiinței asupra suferinței altora.

Trebuie subliniat faptul că interpretarea biciuirii lui Iisus ca simbol al unei anumite „trepte de inițiere”, o etapa a dezvoltării omului contemporan pe calea către perfecțiune, așa cum am menționat anterior, nu constituie întregul adevăr. Pasul în sine este făcut de Iisus deja în timpul împărtășaniei, care urmează după ungerea cu mir în Betania (Matei 26, 26:29). Această împărtășanie este cel mai bun simbol pentru ceea ce oferă Iisus omenirii suferinde. Pâinea simbolizează în primul rând substanța (respectiv sufletul) lui Hristos, a „Cuvântului". Vinul simbolizează spiritul divin care dă viață cuvântului pentru înfăptuirea operelor altruiste. Biserica catolică a pus accentul pe transformarea materiei pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos; bisericile evanghelice au pus accentul pe celebrarea memoriei lui Hristos. În acest sens au amândoua dreptate – cercetările științificechiar au descoperit și la apa sfințită obișnuită schimbări ale unghiurilor moleculelor de apă. Dar punctul cu adevărat esențial ar fi transformarea participanților înșiși, în sensul că fiecare s-ar pregăti prin concentrare pentru a fi transformat cu ajutorul acelui mister transformator ce emană din „trupul și sângele lui Hristos” transformate în pâine și vin. Pâinea si vinul sunt, în aceeași măsură mijloacele de vizualizare ale acestui mister. Unii au încercat să se concentreze – în plan pur spiritual, fără a gusta din pâine și vin – asupra „trupului și sângelui lui Hristos”, și au simțit efectul transformator. Totuși acest lucru este ceva mai dificil. Atunci când se încearcă practicarea unui ospăț binecuvântat, fără intervenția unui „sacrament” bisericesc – se poate vorbi mai degraba de „Agape” (dragoste de Dumnezeu) – numită și „ospățul iubirii”. Biciuirea poate fi văzută ca o reacție exterioară, caricaturală chiar, a unor forțe ignorante, la ceea ce se petrecea de fapt, și de aceea nu trebuie să stea atât de mult în centrul meditației. Același lucru este valabil și în cazul încoronării lui Hristos cu o cunună de spini. Accentuarea suferinței suferinței de către vechea esoterică creștină se raportează la aceste noi dezvăluiri cam în același fel în care se raportează pildele ceva mai vechi ale lui Ioan Botezătorul la învățăturile lui Iisus și ale ucenicilor Săi. Fiecare om este liber să aleagă care dintre aceste căi dorește să le urmeze.

Există o dezbatere teologică privind întrebarea dacă oare Cina cea de taină reprezenta o formă individuală a mesei de Pesach (Paștele evreiesc) sau dacă Iisus prezentându-se ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu care aduce sacrificiul suprem, a înlocuit vechea sărbătoare. Noul Legământ al lui Dumnezeu cu omenirea (Noul Testament) prin Iisus (Luca 22:20) a fost văzut ca aflându-se în legătură cu 2.Exod 24:8; Ieremia 31:31-33; Isaia 53:12. Pâinea a fost văzută ca fiind mai degrabă persoana lui Iisus, iar sângele ca fiind dăruirea completă, aducătoare de mântuire. Alții au pus la îndoială autenticitatea celor transmise prin tradiție (așa-numitele cuvinte ale Euharistiei) - lucru care nu este tocmai evident, dată fiind apartenența lor la scrierile cele mai timpurii.

Întrebare:
Aș vrea eu oare - în cazul în care aceasta nu este încă parte a experienței mele - să îl rog* pe Dumnezeu să îmi dăruiască abilitatea de a conviețui cu alții, având sufletul plin de dragoste - chiar dacă aceasta implică o schimbare sufletească fundamentală?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Cununa de spini și cuvintele de rămas-bun.

Dat fiind că biciuirea era o măsura punitivă minimă obișnuită la romani, interpretarea acestei noțiuni în spiritul cultelor mistice pre-creștine trece în plan secund. În schimb cununa de spini – Ioan 19, 2:3 –, următoarea noțiune care apare în aceste mistere, nu era o componentă obișnuită a repertoriului de pedepse la romani**. Cu siguranță gestul poate fi recunoscut ca ironic: spini în loc de aur. Cu toate acestea întrebarea rămâne cum au reușit niște simpli soldați să facă niște conexiuni atât de precise cu misterele tradiționale, chiar dacă, probabil, nu erau conștienți de această legătură. Chiar dacă ar fi fost conștienți de analogia exterioară (mulți soldați romani erau membri ai unor astfel de culte mistice), tot nu ar fi putut să-L reducă pe Hristos la nivelul modelului de experiență familiar lor.

În timp ce o coroană de aur ar fi fost simbolul unei domnii reale – nu neapărat interpretată negativ –, cununa de spini pusă pe fruntea lui Iisus a fost simbolul unei supremații care nu se raporta la nimic concret în această lume. Iar spinii Îi înțepau fruntea. Nici aici nu trebuie căutată doar durerea, ci o putere care depășeste întreaga disperare de care Hristos nu dă aici, de fapt, nici un semn. Durerea și deznădejdea se regăsesc numai în acel moment în care El se hotărește definitiv să nu lase „Cupa” să treacă pe la el. Prin biciuire și cununa de spini se sugerează ceva, care în această privință urmeaza spălării picioarelor – și anume că atât simțurile cât și perceperea – în ciuda oricărei opoziții – sunt oarecum „sfințite”.

Tendința permanentă de depășire a propriei condiții spirituale, tendință abordată deja, prezentă în aceste fapte (spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini), este, ca energie, legată de noile mișcări, cum sunt mișcarea pentru pace, mișcarea ecologistă, eforturile spirituale de „vindecare ale planetei". La fel ca în cazul „biciuirii", și la „cununa de spini” este vorba de o reacție, o reflectare slabă a celor deja întâmplate. Tocmai acest moment, în care este exprimată acea receptivitate spirituală la depășirea proprei condiții, receptivitate izvorâtă din ceea ce este pozitiv în suflet, îl gasim în „cuvintele de rămas bun” ale lui Iisus, vezi de ex. Ioan 13, 31:17, precum si în confruntările cu Pilat, de ex. Ioan 19, 5* (*"Ecce homo"/"Iată omul”, cuvinte care pot sugera recunoasterea lui Iisus Hristos ca arhetip al omului mântuit). Nu doar spălarea picioarelor și Cina cea de Taină în sine, ci și cuvintele lui Iisus au fost în același timp fapte.

Azi, când se vorbește atât de mult despre „inițieri creștine sau pași în dezvoltarea spirituală”, ar fi oportun, în spiritul acestor dezvăluiri, ca fundamentelor pozitive să li se acorde o mai mare importanță.

**) Cu toate acestea, în istoria religiilor a apărut o figură de batjocură sau un împărat în batjocură asupra căruia se revărsa, indirect, furia maselor. În Vechiul Testament exista țapul ispășitor care trebuia să plătească pentru păcatele poporului (Levitic 16:15). În ambele cazuri este vorba mai degrabă un ritual simbolic. De aceea, teologia tradițională s-a ostenit să arate că abia Iisus a putut aduce o jertfă cu adevărat valoroasă pentru toți. Anumiți teologi critici au considerat că acest ecou al vechilor culte sacrificiale justifică punerea sub semnul întrebării a ideii de sacrificiu suprem. Această idee poate părea superficială, chiar frivolă, dar - așa cum am arătat mai sus - în această întâmplare se ascunde mai mult decât ideea sacrificiului de sine. Este vorba, în același timp, și de scopul acestui sacrificiu.

Întrebare:
Aș vreau eu oare - dacă încă nu sunt conștient de acest lucru - să îl rog* pe Dumnezeu să îmi dăruiască un comportament plin de înțelepciune în cadrul grupurilor cărora le aparțin - chiar dacă aceasta implică un efort conștient pentru a-mi modifica tiparele de gândire ?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Răstignirea și punerea în mormânt.

Punctele de vedere privind răstignirea și moartea lui Iisus sunt chiar mai diverse decât cele privitoare la alte etape ale existenței Sale. Acest fapt își are explicația pe de o parte în importanța deosebită pe care le-o acordă Biserica, iar pe de altă parte în faptul că exegeții au dorit să le integreze fiecare în sistemele ideologice proprii. (Vezi, de ex, Ioan 19, 12:37).

Astfel încercările gnosticismului apărute în preajma creștinismul timpuriu, erau dispuse să se ocupe de Hristos. Totuși, pe fundalul originii lor în antichitatea greacă, gnosticii nu își puteau imagina că o ființă de strălucirea sublimă a lui Iisus ar putut fi născut de o femeie și ar fi putut murit. Deci trebuie ca El să se fi întrupat ca înger, respectiv într-un trup aparent, asemenănător celui atribuit mai tărziu unor învățați orientali, trup care la rândul lui nu era muritor, ci s-a destrămat pur și simplu. Dat fiind că, în concepția acestora, lumea pământească și materia era considerată etern damnată, nu le era posibil să creadă că o astfel de ființă ideală ar fi putut traversa toate etapele vieții pământești, sau ar fi putut măcar să o pătrundă cu lumina sa. Termenul „gnosticist” este folosit aici în sens diferit de gnoza (cunoșterea) apostolică, diferență validată și de criticul sectelor F.W. Haack. Totuși, în cadrul acestor orientări au existat cele mai diverse tranziții: spre exemplu mișcarea gnostic㠄Adevărata Evanghelie” admite că Iisus a fost crucificat. Oamenii cu înclinații materiale sau negative nu fac decăt să răspândească povești cum că Iisus ar fi fost fiul nelegitim al unui soldat roman, ceea ce, luând în considerare principiile morale ale acelor vremuri, era ceva absolut condamnabil. S-au mai făcut și speculații cum că Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci a fost îngrijit și s-a însănătoșit. Pâna în ziua de azi există astfel de încercări, un exemplu fiind acela de a aduce în relație cu Iisus mormântul unui bărbat în vârstă, pe nume Iisus, mormânt descoperit în Cashmir. În literatura modernă apare cel puțin încă un mormânt european nedescoperit al lui Iisus. La aceasta trebuie spus că numele Iisus, numit și Jehoschua, Jeschua, Jesat, nu era un nume rar. Chiar și în scrierile apocrife (nu în cele preluate de „canonul” biblic) apar mulți alți Iisuși: Iisus fiul lui Sirach, Iisus fiul panterei; nemaivorbind de faptul că, după interpretarea dată de R.Steiner faptului că informațiile legate de descendența lui Iisus nu coincid în Evangheliile lui Luca și cea a lui Matei, chiar și despre Iisus însuși s-a crezut că era vorba de fapt de doi prunci Iisus. Parțial legat de astfel de teorii, au apărut și dezvăluirile contradictorii despre Giulgiul din Torino. S-a afirmat uneori că pe giulgiu s-a găsit polen din vremurile și din locurile natale ale lui Iisus, alteori s-a susținut ca acesta provenea „din Evul Mediu”. Unele teorii afirmau că imaginea de pe giulgiu ar fi putut să apară doar ca urmare a unei iradieri foarte puternice de energie, de exemplu prin descompunerea bruscă a corpului lui Iisus, alții în schimb susțin că urmele de sânge de pe giulgiu sugerează că Iisus ar fi fost încă viu în momentul când a fost dat jos de pe cruce și acoperit cu giulgiul. O evaluare a celor mai recente rezultate ale cercetării stiințifice sprijină din nou autenticitatea giulgiului, și o cauză neobișnuită a apariției chipului de pe el. Aceste dezvăluiri pot pot fi de ajutor oamenilor în perceperea și înțelegerea veridicității lui Hristos și a vieții Sale (Cf. observațiile făcute despre calea apostolului/discipolului Toma, în partea a treia, capitolul „Științele naturii și credința în Dumnezeu"). Lorber consideră doar „Mantia din Trier” ca ne-autentică, și aceasta însă cu scopul precis de a a-i determina pe oameni să caute credința în suflet, nu să o facă dependentă de un flux continuu de relicve și teorii despre artefacte.

Astfel de cercetări pot însă inspira analiza meditativă. Prin meditație se poate descoperi că există ceva care nu se potrivește în nici una din tiparele cunoscute – Cf. și Grönbold „Iisus în India – sfârșitul unei legende” (în german㠄Jesus in Indien- das Ende einer Legende" ). După cum s-a stabilit deja, mărturiile misticilor sunt adesea mult mai utile în descoperirea caracterului întâmplărilor trecute, precum și a semnificației acestora pentru dezvoltarea prezentă a oamenilor. Cu cineva are o experiență spirituală mai mare, cu atât va înțelege mai mult. Percepțiile misticilor creștini și a stigmatizaților – cei care poartă pe corp urmele rănilor lui Hristos – deși nu au legătură unele cu altele, sunt asemănătoare în sensul că ele conțin amănunte despre trăirile lui Iisus care nu sunt menționate în Biblie, de la Francisc din Assisi până la părintele Pio și Sfânta Tereza Neumann, fecioara din Konnersreuth. Cu toții sunt de acord că răstignirea și moartea lui Hristos s-au întipărit adânc în realitatea și conștiința acestei lumi care ne lasă să simțim o legătură spirituală nesperată, sau poate chiar conștient indusă, cu această suferință inimaginabilă, dar în același timp și o putere care înălțătoare. Viața unor astfel de oameni deosebiți este cu siguranță mult mai profund legată de caracterul existențial legat de întreaga ființă a ideii de crucificare, decât ar fi o abordare pur intelectuală. În ceea ce privește tema viață și moarte este vorba aici de mult mai mult decât de laturile izolate ale ființei, legate prin viață și moarte, și chiar de mai mult decât de nivelul „cauzal” al generării principiilor și destinului. Și oamenii care nu au o legătură mistică atât de puternică cu Dumnezeu pot utiliza aceste evenimente (răstignirea și moartea lui Iisus) în meditație ca punți spre realitate, oricât de imperfectă ar fi aceasta. Prin cuvintele adresate celor doi răufăcători „adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” , Hristos vrea să ne spună că și în ultima clipă putem apuca pe calea deschisă de El.

Analizarea conștientă a acestor momente profunde ale existenței umane, care sunt asociate cu deprimarea, suferința și dezintegrarea, poate fi o posibilitate reală prezentă, indiferent în ce măsură s-ar face ea. Deși posibilitatea de a medita la aceste lucruri nu este limitată de spațiul geografic sau de anotimp, de cele mai multe ori Paștele pare să ofere momentul cel mai prielnic pentru această experiență spirituală. Este ca și cum am îmbogăți cu încă o „octav㔠ritmul impus de tradiție și anotimp al trecerii și înnoirii prin Hristos.

Încă din învierea lui Lazăr se poate observa că Iisus nu se supune convenției conform căreia materia ar constitui o piedică de netrecut în calea spiritului. În concepția Lui nimic, oricât de inert sau de negativ ar fi, nu este etern, totul este în fond supus transformării, totul în afară de Dumnezeu. Cu cät mai profund zace în noi ceea ce trebuie transformat, și cu cät suntem mai puțin conștienți de acel lucru, cu atât mai greu putem fi influențați.

Atât în cazul răstignirii cât și în acela al evenimentelor care o preced se poate observa, pe lângă puterea de a învinge suferința, și o conștiință universală, manifestă de exemplu în cuvintele rostite de Iisus pe cruce, cuvinte care culminează în propoziția: ”S-a isprăvit!” „Dragostea care se jertfește”, acea dragoste universală, generoasă pe care o simțim în aceste cuvinte, nu este însă destul de sugestiv exprimată în formularea veche, cu rezonanță vag juridică, a „răscumpărării păcatelor omenirii prin sacrificiul lui Iisus”. Aceasta poate fi considerată azi o încercare de a o face mai ușor accesibilă și conștiinței raționale; inițial se poate însă să fi fost o adaptare la percepția israeliților acelor vremuri depre lume, în care esențială era împăciuirea divinității prin ofrande rituale (animale, ș.a.m.d.) - lucru pe care Iisus nu l-a propovăduit niciodată.

Și acele teologii în care accentul este pus pe faptul că Iisus a rămas consecvent fidel principiilor sale până la moarte, reușesc la fel de puțin să ofere o explicație satisfăcătoare pentru experiențele mistice, nici măcar pentru fenomenele fizice care însoțesc aceste trăiri cum sunt stigmatele, postul negru etc. F. de ex, Thurston „fenomenele corporale/ fizice care însotesc misticismul" și Höcht „de la Francisc la Pater Pio și Tereza Neumann”, precum și capitolul care urmează.

Rupert Sheldrake, un biolog cunoscut între altele și în mișcările spirituale pentru abordările sale integrative, a dezvoltat teoria unui „câmp morfogenetic”. Dacă niște maimuțe care trăiesc pe o insulă (își) dezoltă o nouă abilitate, maimuțele aparținând aceleiași specii de maimuțe, aflate departe de primele, vor dezvolta cât de curând aceeași abilitate. Trebuie să fi existat o influență ce „plutea în aer” , transmisă printr-un câmp energie (rezonanță psiho-mentală) care leagă animalele aparținând aceleiași specii. Când autorul prezentului text l-a întrebat pe Rupert Sheldrake dacă își poate imagina că de exemplu evoluția lui Iisus până în momentul răstignirii, respectic al învierii ar fi putut influența întreaga omenire prin internediul unui astfel de câmp de energie, acesta a răspuns, după un moment de reflectare uimită: ”Da, însă pentru aceasta ar trebui să admitem existența nu a câmpului morfogenetic, ci a unui câmp de energie spirituală”.

Desigur nici acest fapt nu constituie o dovadă a existenței lui Dumnezeu, dar realitatea este că anumite orientări științifice au furnizat deja posibilități mai eficiente de abordare a acestor conexiuni complicate, decât teologiile care, fie se cramponează dogmatic de vechile învățături, fie găsesc explicații simpliste lucrurilor profunde.

Și în cazul răstignirii putem găsi ecouri – dar nici într-un caz o identitate absolută cu – vechile rituri de inițiere. Crucea, respectiv copacul pe care era legat omul, se regăsește, între altele, și în mitologia nordic㠖 cf. mitul lui Odin care a petrecut nouă zile legat de un copac și a avut în acest răstimp trăiri profunde. Motivul mormântului ca loc de inițiere era deosebit de răspândit în perioada megalitică chiar și în perioada celtică, și deosebit de pregnant în cultura piramidelor din Egipt. Piramidele, chiar dacă erau în realitate morminte sau nu – ceea ce nu s-a demonstrat pe deplin, căci un nume săpat în piatră dovedește prea puțin –, au fost folosite, la fel ca și mormintele celtice, în scopuri cultice. Nu vom intra aici în detalii deoarece a contesta aceste lucruri ar însemna să trecem cu vederea prea multe fapte. R. Steiner a sesizat că ambele curente de dezvoltare spiritual㠖 motivul crucii și cel al mormântului – se reîntâlnesc la Iisus.

Re-trăirea răstignirii, respectiv a „Nopții negre a sufletului”, a „morții mistice”, a trecerii printr-o pustietate absolută în care omul nu se poate agăța de nimic – experiență trăită într-o formă sau alta de toți misticii creștini cunoscuți – este într-o oarecare măsură înrudită cu starea supremă a yoginilor: Nirvikalpa Samadhi, respectiv revelația vidului în „Nirvana”. Misticismul creștin a furnizat totuși experiența faptului că dincolo de acest vid exist㠄ceva”, și anume Hristos, respectiv Dumnezeu. Sri Aurobindo (filosof și maestru yoga) a dovedit că și în practica hindusă este posibilă o transcedere a acestei Nirvana și trecerea în ceea ce există dincolo de ea. Pe calea creștină însă poate fi simțit încă de la începutul drumului credinței ceva din această desăvârșire aflată dincolo de toate, deoarece ființa lui Iisus care a trăit pe pământ reprezintă o punte către divinitate. Când cineva ca Aurobindo este confruntat cu puteri care par a avea legătură cu evoluția lui Hristos, fără însă ca persoana respectivă să aibă și fondul creștin necesar, această experiență lasă impresia unei încercări dificile, dacă nu chiar imposibile. Dar imposibilă nu este nici într-un caz; trebuie doar să amintim cazul lui Sadhu Sundar Singh, tânărul hindus care nu știa nimic despre creștinism, dar, în urma căutării intense a lui Dumnezeu, a avut o experiență creștină, pe care apoi a și dezvoltat-o sub forma unei cărți. Și în timpul unor exerciții hinduiste, tantrice, oamenii, care se așteptau mai degrabă la apariția unei zeități hinduse, au avut viziunea lui Hristos. „Duhul zboară încotro dorește”.

Mai puțin valoroasă pentru teologia fixată pe creștinism ca și comunitate religioasă, dar cu atât mai interesantă pentru alte culturi, ar putea fi sugestia lui R.Steiner de a vedea în Hristos a ființă solară, probabil cunoscută unor mari înțelepți din perioada pre-creștină; vezi capitolul „La început a fost Cuvântul..." în acest text, și în partea a treia capitolul „Vechiul Testament și religiile pre-creștine”.

Mai târziu, acum 2000 de ani, întruparea lui Hristos pe pământ ca măsură a lucrurilor într-un moment de răscruce al evoluției lumii, absorbind lumea și omenirea în Sine, retrăind-o în viața Sa. Vechile religii sunt azi parțial degenerate, după cum și creștinismul a devenit mai târziu superficial, însă o cercetare în această direcție are azi sens. Hristos ni s-ar putea revela ca cineva care nu intră în rolul atribuit uneori Lui, acela de garant al puterii unei anume comunități religioase, o ființă care întruchipează tocmai ceea ce este universal omenesc, „noul Adam” de pe Golgotha.

Teologia vorbește despre iertarea păcatelor (Ioan 1:29). Ceea ce poate fi însă trăit în realitate, este „mântuirea” ca posibilitate incipientă , care cere „experiența retrăirii” (Căii lui Hristos) pentru a se împlini. Ceea ce poate fi simțit cu adevărat este faptul că o viață trăită în spiritul credinței în Dumnezeu poate fi mai deplină decât una dominată de un destin mecanicist sau de legile echilibrului în karma. Și Hristos vorbește de „re-procesarea” spirituală până în cele mai mici amănunte, dar nu spune nicăieri că aceasta trebuie făcut ca înainte, după principiul „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. În prim plan stă noua misiune a omului – omul trebuie să folosească din plin posibilitățile în privința a ceea este bun și util pentru el și pentru mediul său, și să le transpună în fapte. Nu mai este deloc oportună înfruntarea trecutului ca scop în sine sau ca motiv de evoluție. Se poate observa azi un ajutor „de sus” în interacțiunea diverselor posibilități deschise oamenilor.

Dacă lectura lui R. Steiner despre această temă ar putea crea impresia că Hristos ar fi fost preocupat doar de soarta omenirii în general, iar individul era lăsat să-și făurească singur destinul, trebuie spus că mulți creștini au avut experiența lipsită de ambiguitate și repetabilă a ajutorului nemijlocit al lui Hristos la făurirea propriului destin. El poate transforma destinul, în loc de a lăsa oamenii să trăiască tot ce „le este scris” – desigur luând în considerare și binele celor din jur, și al omenirii. Și puterea de a ierta este o experiență reală a oamenilor, careține de specificul creștin. Prin această putere ciclurile eterne de ex. de violență și represalii violente ar fi eradicate pentru totdeauna. Învățătura creștină nu înseamnă doar eliberarea de problemele lumești, respectiv refuzul identificării cu acestea – în acest sens se pot constata asemănări cu învățăturile lui Budha. La o meditație mai profundă vom descoperi că este vorba de o putere care face posibilă rezolvarea problemelor dinspre interior, fără a ne sustrage lor, cum ar fi cel mai simplu, ci având puterea de a „rămâne în lume” ca „lucrători în vie”.

Chiar și la acest nivel înalt, pretențios, omul nu se destramă ca o picătură în ocean. Descrierea „răstignirii” în sfera teosofiei ca părăsirea subită a propriei ființe destrămată în mii de particule, inclusiv a părților fizice și mentale, precum nici descrierea lui Castaneda a unor experiențe similare din sfera șamanismului (fără utilizarea termenului de „răstignire” nu redau suficient de sugestiv această experiență.

Un singur atom în întreg care păstrează responsabilitatea față de tot ce ține de ansamblul ființei sale, este chiar și în acest stadiu o descriere mai potrivită a unui om „care își poartă crucea”, și ale carui eforturi anterioare se aprofundează în stăpânirea esenței vieții.

În toate eforturile de a reda exhaustiv realitatea și simbolistica răstignirii pentru a sluji țelurile spirituale ale acestor vremuri, nu trebuie totuși uitat că aici este vorba de împletirea strânsă a mai multor factori:

- Iisus a trebuit să treacă prin toate etapele vieții pământești, de la naștere până la moarte, Dându-le un nou înțeles prin atitudinea nouă față de ele;

- răstignirea care – indiferent de toate celelalte semnificații ale crucii – poate fi recunoscută și pur si simplu ca un act de condamnare lumească din acele vremuri, înfăptuită în acest caz prin practici evident înșelătoare, ilegale și materialiste de către dusmanii Lui. Așa a fost să fie, si nu s-a putut să se întâmple altfel, și aceasta nu înseamnă că o fetișizare a simbolului crucii ar fi oportună. Răstignirea nu a fost decât ultima reacție, reacția culminantă a puterilor inconștiente, rigide, devenite negative, ale acelor vremuri, în fapt o caricatură a conștiinței transformatoare a lui Iisus.
Efectul în cele din urmă benefic al acestui fapt nu a depins de actul de cruzime săvârșit împotriva lui Isus, ci trebuie văzut și în corelație cu Învierea. Este lucrarea lui Dumnezeu.

- crucea ca simbol include contextul de atunci, chiar dacă mai târziu s-a generalizat ca simbol al iubirii capabile de cel mai mare sacrificiu – sens în care ea poate fi folosită și azi ca un contrast la indiferență, ură etc.

- o imagine mai neutră a ceea ce se petrecea în sufletul lui Iisus, dincolo de contextul momentului, ar putea să ne-o ofere ultimele Lui cuvinte pe cruce: „în mîinile Tale Îmi încredințez duhul!"; precum și mormântul, care spre deosebire de vechile interpretări nu reprezintă o „treapt㔠separată, ci se află în strânsă legătură cu răstignirea. Iar sensul morții lui Iisus nu stă în moartea însăși, ci în transcederea „programelor” morții în oameni.

Faptul că ne-am ocupat în această lucrare atât de amănunțit de „ultimele lucruri din viața lui Iisus” se datorează faptului că ele au fost chiar mai puțin analizate decât evenimentele mai ușor de înțeles ce le-au precedat; iar din această cauză în legătură cu ele au apărut cu atât mai multe teorii deconcertante, care au nevoie de un efort pe măsură pentru a fi descâlcite, pentru a se putea străbate până în miezul acestei experiențe. De asemenea, nu trebuie să facem greșeala de a percepe moartea ca element fundamental al existenței lui Iisus, cum a fost ea considerată de anumite orientări teologice pentru care crucea pare să stea în centrul tuturor lucrurilor.

Teologia tradițională a recunoscut, la fel cum au făcut-o și primii discipoli ai lui Iisus după Răstignire și Înviere, faptul că mai multe texte ale Vechiului Testament, până în detaliu, pot fi interpretate ca aluzii la Patimile (Calvarul) lui Hristos de mai târziu, precum și la valoarea mântuitoare a acestora (Luca 24:27; Psalmi 22; Psalmi 40:7ff.; Psalmi 69:22; Isaia 52:13-14 und 53; Zaharia 12:10 și 13:1; Proverbe 2:10-20; u.a.) Și în povestirile despre anii de ucenicie ai lui Iisus au fost găsite mai multe prevestiri ale evenimentelor ulterioare ale Răstignirii și Învierii - care sunt, parțial, greu de identificat și care, tocmai de aceea nu pot fi dezavuate pur și simplu ca fiind inserții ulterioare. În afară de aceasta, chiar și filosoful grec pre-creștin, Platon, a intuit că omul perfect drept în această lume va sfârși crucificat (în Republica II). Este evident faptul că această întâmplare trebuie să îi fi impresionat din cale afară și pe romani (de ex. Marcu 15:38). În ciuda semnificației evident extraordinare a acestui sacrificiu de sine în contextul biblic, anumiți teologi critici nu au reușit să o pătrundă cu adevărat. Încă din perioada timpurie a creștinismului, diferitele grupări urmau căile indicate de experiențele și trăirile oamenilor din rândurile lor, sau acele căi pe care ei le puteau înțelege - ceea ce a dus la apariția mai multor orientări.

Întrebare:
Aș vrea eu oare să îl rog* pe Dumnezeu, să mă ajute în căutarea de a depăși conceptele spirituale învechite privind bătrânețea, boala și moartea?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini Misterul mormântului gol, al „pogorârii în Iad" și al „urcării în Paradis”.

Ar fi posibil să analizăm mai în detaliu și alte aspecte legate de răstignire. În Primul astfel de aspect ar fi misterul mormântului gol – Ioan 19, 38-Ioan 20,10. Am menționat deja că nu este posibil să fi fost vorba doar de îngrijirea obișnuită, cu ajutorul plantelor medicinale, acordată unui om viu. Nicodim a folosit în mod clar substanțe utilizate pentru îmbălsămare și mumificare. În capitolul care urmează vom arăta, cu ajutorul descoperirilor care dovedesc autenticitatea „învierii”, că pentru oamenii cu o mentalitate liberă de limitări materialiste posibilitatea „furtului” corpului neînsuflețit al lui Iisus, și înmormântarea lui altundeva, nici nu intră în discuție. Alte detalii pot fi deduse prin analizarea unor întrebări mai puțin obișnuite:

Astfel, se poate pune întrebarea ce se întâmplă de fapt cu oamenii în momentul morții, și după moarte, și dacă există diferențe de la om la om. Această problemă a fost ridicată adesea în legătură cu revelațiile și tradițiile religioase, precum și cu speculațiile filozofice, dar și cu ajutorul cercetărilor parapsihologice, ale psihologiei umaniste și transpersonale, și ale experiențelor clinice și individuale (de ex.Elisabeth Kübler-Ross, ...)

Practic toate religiile pornesc în fond de la premisa că omul nu „trăiește mai departe” numai prin urmași sau prin contribuția sa la cultura societății, ci el continuă să existe inmental și spiritual ca individ. Nici cultul strămoșilor la popoarele „primitive” nu se concentrează doar asupra „vieții duse mai departe” în urmași, ci se bazează pe existența spirituală concretă a strămoșilor și chiar de pe posibilitatea de a simți prezența acestora în ritualurile cultice, sau chiar și în viața de zi cu zi a urmașilor. Și acolo unde au apărut reprezentări ale posibilității trecerii omului în alte forme ale existenței, pietre chiar, sau alte forme de viață, viața după moarte este recunoscută ca existență spirituală. Metareligiile mai noi subliniază și ele existența după moarte; acestea o văd și mai explicit la un nivel al ființei superior celui fizic ba chiar admit parțial posibilitatea unor contacte între aceste nivele de existență, dar în același timp recunosc și problematica acestora. Pentru ascenderea în sfere superioare au fost create ceremonii sofisticate – cf. „Cartea tibetană a morților”, care l-a preocupat de ex. și pe C.G.Jung. Până acum s-au relatat experiențe și reprezentări foarte diverse legate de reincarnare.
Religia creștină este de acord cu alte religii măcar în ceea ce privește existența vieții după moarte. Dar amănuntele – de exemplu problema „pre-existenței” sufletului înaintea concepției, respectiv a reincarnării – au fost interpretate în mod diferit încă de pe vremea creștinismului timpuriu. Există astăzi teologi care nu mai cred nici în vița după moarte, respectiv în „viața veșnic㔠posibilă prin Hristos*. Aceștia par a se fi adaptat unui nivel de progres al cercetărilor științifice tipic secolului al XIX-lea, nivel de mult depășit. Experiențele practice sunt mai degrabă rezultatul întrebării perpetue a oamenilor „ce se ascunde dincolo de (suprafața tangibilă a existenței)?"
*Viața veșnică în sens creștin, ca o promisiune făcută celor „neprihăniți“ (de ex. Matei 25:46), respectiv celor care Îl urmează pe Isus (de ex. Luca 18: 29-30) și celor care cred în Hristos (de ex. Ioan 3), nu trebuie înțeleasă neapărat ca viața de „dincolo". Pornind de la ceea ce în sufletul nostru a devenit datorită lui Hristos asemănător „raiului“, se modifică și viața în „lumea ce va veni“, lume menționată în pasajele corespunzătoare din Biblie.

În domeniul medicinii există nu numai relatările celor aflați sub narcoză, sau în moarte aparentă care și-au revenit și și-au relatat experiențele din alte sfere ale conștiinței. Există și cercetări științifice specifice care descriu cum în momentul morții s-a constatat nu o dată, o pierdere a greutății de 21de grame.

Antroposofia și teosofia au susținut ideea despărțirii Eu-lui, respectiv a „ființei” spirituale de „trupul astral, respectiv emoțional” cu tot cu „corpul energetic, respectiv eteric”, și a corpului fantomă de corpul fizic, fenomen care este urmat de o retragere a sinelui în sfera emoțională, apoi în sfera Eului în sine, respectiv cea mentală, și apoi în sfera cauzalității – cu păstrarea Sinelui superior.

Mai ales în cazul sinucigașilor au fost descrise experiențe de domeniul științelor paranormale și mediale care relatează cum aceștia au rămas legați mult timp de mediul lor pământesc. Amintirile lor neplăcute nu au dispărut așa cum si-ar fi dorit.

Nivelul de azi al cunoștințelor ar putea să ne ajute enorm să fim preocupți în timpul vieții de valorile perene din noi, ceea ce a sugerat dintotdeauna și Biblia. Cei care au dus o viață predominant distructivă, egoistă și posesivă, vor avea din această cauză probleme și regrete pentru cele pierdute. Cei care însă și-au respectat semenii și au învățat să considere creația ca parte integrantă a ființei lor, precum și să fie generoși, vor avea experiențe bune.

Se mai poate pune și întrebarea mai profundă cum se comportă ființa umană în momentul morții cu diferitele nivele ale ființei sale, inclusiv cu capacitățile, experiențele și substanța dobândită de corpul său în timpul vieții, și dacă există în această privință deosebiri între oameni. Și referitor la această întrebare există relatări în literatură, de ex. cea a Pastorului Roesermüller. Acestea descriu o mai mult sau mai puțin accentuat㠄luare cu sine” a lucrurilor esențiale, precum și avantajele unei înmormântări față de o incinerare. Mai este vorba în această scriere și despre o descompunere subită a materiei în mormânt.

Au existat de-a lungul secolelor și până în prezent relatări verificate de biserică despre „cadavre care nu se descompun”, de exemplu cel al Bernadettei Soubirius din Lourdes. De asemenea există multe relatări referitoare la „morminte goale”. În foarte multe din aceste cazuri s-a constatat că era vorba de oameni care au dus o viață deosebit de pioasă.

La început nu s-a făcut legătura cu mormântul gol al lui Iisus, această idee a apărut abia mai târziu, în scrierile esoterice. Există o serie întreagă de alte evenimente neobișnuite, care nu pot fi verificate, dar care totuși nu trebuie tratate în totalitate ca nefondate. Sigur este în orice caz că materia ascunde încă multe mistere. Cercetările din domeniul chimiei și al fizicii au zdruncinat și ele imaginea atomilor din corpul omenesc despre care s-a presupus că ar fi relativ netransformabili – dar acesta este un lucru menționat doar marginal aici, deoarece el în sine ar umple un capitol întreg.

În afară de acestea ar trebui luate în considerare și scrierile din perioada creștinismului timpuriu, numite și „apocrife”, care nu au fost incluse în Biblie, deoarece - deși nu sunt considerate „eretice” – Biserica nu recunoaște autenticitatea lor. Un fragment al așa-numitei „Evanghelii a lui Nicodim” descrie „pogorârea în iad a lui Iisus" după moarte și influența Lui asupra ființelor de acolo care treceau printr-o purificare probabil spirituală. În continuare este descrisă întâlnirea Lui cu personaje din Vechiul Testament care trăiesc într-un Paradis – imaginat ca un tărâm spiritual aflat deasupra pământului. Pe de o parte astfel de reprezentări par a fi cel mai la îndemână, dar pe de altă parte se poate ca ele să reprezinte trăiri reale, care la rândul lor pot fi parțial directe, parțial simbolice.

Imaginea mormântului ca stadiu al căii lui Iisus simbolizează, pe de o parte, o ultimă transformare a trupului neînsuflețit – spiritualizat încă din timpul vieții – al lui Iisus, iar pe de altă parte trăirile corespunzătoare ale ființei spirituale desprinse de conștiința trupească. Se profilează aici nașterea/apariția ființei integrale a „noului Adam". Încărcat de simboluri este și faptul că tradițiile susțin cum c㠄Adam și Eva” ar fi înmormântați pe meleagurile acelea, în apropire de Golgotha („Locul căpățânii”).

Un alt aspect, care nici el nu a fost cercetat exhaustiv, este semnificația relatării în Ioan 20, 11:18, în care Maria din Magdala, numită și Maria Magdalena descoperă prima mormântul și îl găsește pe Hristos într-o „stare de trecere” * [„a văzut pe Isus stînd acolo în picioare; dar nu știa că este Isus.”]. În context spiritual ea pare să simbolizeze aici rolul Evei - * „Nu mă ținea", i-a zis Isus; căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu." Aici se observă o diferență față de aparația lui Iisus mai târziu, ca înviat din morți, când nu numai că îi permite lui Toma, de exemplu, să-L atingă, ci chiar îl îndeamnă. Corpul neînsuflețit părea să fi prins o nouă viață prin Duh. Tradițiile nu susțin prin nimic speculațiile care afirmă că Iisus a fost doar rănit și a fost îngrijit până s-a însănătoșit. Înfățișarea Sa era foarte schimbată, iar reacția Mariei Magdalena la vederea Lui nu indică prin nimic că aceste schimbări s-ar fi datorat rănilor care ar fi sărit în ochi. Și amestecurile de plante - „o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe“ – folosite de Nicodim erau destinate fără echivoc îmbălsămării morților. Ceea ce s-a intämplat aici nu intră în tiparele clasice ale vieții și morții în înțelesul lor obișnuit, precum nici în tiparele cunoscute deja ale experiențelor extreme între viață și moarte. Toate acestea au un înțeles și pentru viitor, cf. „Apocalipsa după Ioan”.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Învierea.

Mormântul gol și învierea lui Hristos reprezintă pentru conștiința multor oameni o provocare maxim㠖 de ex. Ioan 20, 11 – Ioan 21. Unele din cauzele principale pentru aceasta sunt: experiența de fundamentală conform căreia oamenii trebuie să moară, precum și tendința ușor de înțeles de a suprima lucrurile care depășesc înțelegerea noastră, dar și concepțiile despre viață, rigide și unilateral materialiste, care încă se învață în școli.

Cu toate acestea există voci, provenind chiar din rândurile exegeților dialectici, cu o gândire uneori de-a dreptul materialistă, care constată că relatările despre înviere sunt cel mai bine susținute prin mărturii dintre toate relatările pre-creștine, mai bine documentate decât alte povestiri despre viața lui Iisus. Este vorba deci de relatări care dovedesc apariția lui Hristos în diferite locuri, sub un chip nou, nu întotdeauna ușor de recunoscut imediat și fără echivoc, prezentând unele însușiri noi, dar totuși vizibil pentru ochiul muritorilor.

De fapt ar trebui să rezulte de aici să ne conformăm prezentării biblice care presupune procese de transformare reale în corpul neînsuflețit –spiritualizat încă din timpul vieții – al lui Iisus și/sau în „trupul” Lui de după moarte (așa-numitele „duhuri” sunt în mod normal invizibile. Stările de conștiință dezintegrate în procesul evoluției umane și-ar putea pierde individualitatea: ruperea este înțelesul literal al cuvântului „păcat”. Aceasta era și o rupere a omului de Dumnezeu Tatăl. Astfel corpul, partea cea mai neînsemnată a omului, a putut fi acceptată între celelalte domenii ale ființei lui Hristos. Cf. în capitolul precedent „și mormântul era gol”.

„’Eu voi strica Templul acesta, făcut de mîni omenești, și în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mîni omenești.’, dar el vorbea de templul trupului Său.": După înălțarea ființei (înălțare presupusă a avea loc la toți cei care mor) spre alte sfere, respectiv în sferele cele mai profunde ale ființei (vezi și ultimul capitol) ar putea urma – dat fiind că în lipsa însușirilor individualizante totul este supus sufletului – o „re-creere” a tuturor nivelelor/laturilor unei persoane, inclusiv a unui trup concret – fără aspecte „inconștiente”.

Și conform concepției antroposofice (R. Steiner) trupul înviat al lui Hristos este re-creat ca „nou Adam" - 1. Corinteni. 15:45-47 – și există de atunci în toți oamenii ca posibilitate de dezvoltare (așa-numitul „corp-fantomă“). Învierea este considerată si în cercurile teosofice (A. Bailey) a adevărata re-creere. Oricât de inexactă ar fi uneori concepția teosofică în unele dintre detalii, teologii creștini ar trebui să răspundă la întrebarea de ce atunci nu produc ei înșiși reprezentări de acest fel – sau eventual chiar mai corecte? – care să corespundă nevoilor unei culturi generale cuprinzătoare. Ezitarea unor teologi de a aborda serios sub orice formă subiectul învierii, nu satisface nici măcar acest criteriu al unei culturi generale solide.

Ar mai fi de menționat aici c㠄trupul înviat”, ca parte reală/concretă a ființei nu poate fi considerat identic cu corpul aparent (Mayavirupa) cunoscut din literatura esoterică, prin care unii maeștrii yoga susțin că se pot face vizibili ca printr-o haină. În orice caz ele au în comun faptul că ambele arată supremația spiritului asupra materiei.
În același context pot fi văzute și teoriile, formulate destul de nebulos de unii, despre „corpurile de luminoase”. În acestea este vorba între altele despre ceea ce ia naștere atunci când nivelele superioare ale ființei umane se oglindesc în cele psihice. Aceasta formează o poartă prin care omul poate pătrunde în realitățile aflate deasupra psihicului, numite în ebraică și „Merkabah” fără a-și părăsi corpul. O contribuție importantă la aceste teorii a adus-o
Prof. J. J. Hurtak/ USA: „Cheile lui Enoch" și „Evangheliile sinoptice” de la Zentrum d. Einheit (Centrul pentru Unitate) Schweibenalb, CH-3855 Brienz. A apărut o mișcare, liberă de limite organizatorice și care nu aparține vreunei secte, care urmărește un sprijin pentru oameni în această perioadă de trecere, prin folosirea unor energii spirituale, numită de ei „energie luminoasă. Desigur, tentația e mare să credem că una sau alta din technicile noi va aduce, ea singură, în sfârșit rezultatul mult dorit – „înălțarea”. În realitate pentru un progres spiritual este întotdeauna nevoie de o dezvoltare integrală, de o maturizare a caracterului. Vezi și capitolul următor.

Reprezentările despre reincarnare întâlnite în cele mai diverse religii, precum și în alte tipuri de formulări , văzută ca re-întruparea sufletului într-un corp nou ar fi o „octav㔠mai profundă si mai imperfectă a noii Învieri, și deci nu identice cu aceasta. Teoriile/ Învățăturile despre o pre-existență a sufletului înainte de concepție, precum și teoriile despre re-întrupare erau foarte răspândite, după părerea lui Rufinus chiar generalizate, în perioada creștinismului timpuriu. Este totuși interesant că nu s-a pus în continuare foarte mare accent pe acest aspect. Acest lucru nu se datorează numai faptului că oamenii ar trebui să se concentreze o vreme mai mult asupra vieții pe pământ – cum susține R.Steiner în scrierile sale –, după cum nici doar unor eventuale eforturilor ale unor papi avizi de putere de a-i face pe oameni și mai dependenți de Biserică prin convingerea că au o singură viată, după cum presupun alți autori mistici. Putem găsi și alte fenomene relevante în legătură cu acest lucru. Cel mai important este înrădăcinarea motivului învierii în oameni. Chiar dacă în practică această idee pare a fi „muzică a viitorului”, prin ea reincarnarea ar primi caracterul unui fenomen pe care Iisus l-a înfruntat. Hristos cel înviat nu a trebuit să se întrupeze din nou pentru a se putea arăta oamenilor. În ceea ce privește critica multor – nu a tuturor – grupări creștine la adresa învățăturilor despre înviere trebuie admis că presupunerea existenței unor legi rigide „spiritual-mecanice” care guvernează destinul, moartea și reincarnarea, cel puțin în măsura în care sunt considerate un scop în sine, nu corespunde celor trăite de Hristos. Însă aceasta nu vrea să însemne că nu ar fi existat, sau nu ar exista încă posibilitatea reincarnării. Multe așa-numite „experiențe ale reincarnării” trecute sau prezente nu trebuie minimalizate – chiar dacă nu toate aceste experiențe se bazează neapărat pe o reincarnare reală, ci adesea pe anumite alte elemente. Atâta doar că, în mediul creștin, atunci când ele apar, o fac sub forma unor cazuri izolate/speciale, cum ar fi de exemplu cel al Sfântului Ioan Botezătorul. În loc (ca El) să fi preluat rolul lui Ilie – cum s-a interpretat de cele mai multe ori – Iisus a spus că El este „cine este”. Acesta ar fi însă rolul unei ființe trimise din nou pe pământ pentru a înfăptui o misiune deosebită, pentru a-i ajuta pe oameni, și nu cercul vicios al celor prinși în ciclul nașterii și vieții. De asemenea, în domeniul misticii creștine - chiar și acolo unde reincarnarea este acceptată ca fapt real (de ex la Lorber) -, este subliniată adesea însemnătatea mai mare a noilor căi de învățare alternative. Într-o viață de om se poate învăța extrem de mult. Reincarnarea în scopul purificării(catharsis) sau al progresului ființei, eventual cu asumarea unor noi misiuni în societate, ar trebui – după experiențe corespunzătoare – să-și piardă vechiul caracter automatizat – acolo unde ea apare. Astfel de reprezentări perimate trebuie să fi fost motivul pentru care învățăturile despre reincarnare erau deosebit de suspecte și condamnabile în ochii creștinilor. La aceasta se adaugă și faptul că Dumnezeu și Hristos prezenți în învățăturile de altă origine despre reincarnare, nu erau luați în considerare. Aceasta însă nu înseamnă că ar fi în mod obiectiv admisibil ca toate fenomenele care provin azi în majoritate din alte religii să fie considerate de la bun ca nerelevante pentru creștini. În primul rând natura fizică, spirituală și mentală a oamenilor este peste tot aceeași, iar de aici se poate – prin comparații – învăța ceva, făra însă a cădea în greșeala egalitarianismului.

Despre efectele concepțiilor rigide despre Karma și reincarnare am scris în capitolul precedent, „Răstignirea”.

Astăzi se poate observa în multe cazuri cum oameni cu personalități marcante ajunși la maturitate nu seamănă deloc fizic cu părinții lor. Uneori aceștia par a fi imprimat - într-un grad mai mare decât se întâmplă de obicei - corpului lor din prezent aspectul avut într-o viață anterioară, chiar într-o altă cultură. Acest fapt ar putea fi legat de o intensificare a importanței acordate ființei spiritual-mentale în comparație cu importanța legăturilor de familie și genetice. În aceasta R. Steiner vede o posibilă conexiune cu opera/ influența lui Hristos.

În ciuda acestui fenomen nu există nici un motiv să vedem în influența lui Hristos o accentuare unilaterală a aspectului spiritual-mental, ci pe termen lung mai degrabă un impuls de a rafina ambele aspecte și a reface armonia între ele. Intelectul/Spiritul, sufletul și corpul trebuie să se armonizeze (ceea ce azi cu siguranța nu este cazul întotdeauna). Tocmai drumul spre Înviere nu trebuie interpretat ori asumat doar prin muncă spirituală așa-zis㠄necorporală“, ci prin acceptarea ideii de transformare a corporalului în spiritual și a spiritualului în corporal – drumul începe abia dincolo de interpretările intelectuale unilaterale. Cf., de ex. Luca 24:36-43.
O ideologie a anihilării individualității popoarelor înt-o omenire uniformă este tot atât de străină de acest impuls, pe cât de străină este și ideologia unei rase superioare discriminatoare. Există părți și există întregul. Desigur asta poate suna ca ceva de la sine înțeles, dar din păcate azi nimic nu mai este de la sine înțeles, totul trebuie conștient prelucrat.

Motto-ul lui Hristos este: "Iată, Eu fac toate lucrurile noi". Chiar dacă în fond el se adresează miezului individualității, unde omul nu este „nici evreu, nici grec...”, ci om, prin aceasta nu se face referire la vreo supra-conștiință umană generală, ci la ideea că Dumnezeu gândește, respectiv acționează prin om ca individ. Pornind de la ceea ce este individual în fiecare, omul poate construi/crea noi comunități, care nu își au bazele în vechile legături de familie, de clasă socială, castă etc. Între aceste noi relații bazate pe spirit pot desigur să se păstreze și cele „vechi”, eliberate însă de vechile constângeri și devenite astfel relații liber alese.

În legătură cu observațiile legate de acționarea asupra întregii omeniri prin câmpuri de energie, făcute în capitolul despre răstignire, trebuie subliniat aici că după ce Hristos a trecut deja prin toate aceste stadii, ele sunt toate „prezente" simultan. Chiar dacă pașii lui Hristos, și succesiunea lor sunt păstrate, o „re-trăire a răstignirii” este ceva diferit, după ce se prefigurează în ea impulsul învierii. Nu este de la sine înțeles faptul că, inclusiv în cazul unei imitări serioase, trebuie să intervină moartea fizică înainte ca „energia/puterea de înviere” să poată acționa. Experiențele mistice confirmă acest fapt, puterea de înviere poate fi resimțită ca o forță de atracție aflată in spatele tuturor gesturior, chiar a celor mai simple.

Pe alt plan R. Steiner a considerat că tradiția Paștelui funcționează azi unitar; la aceasta s-au adăugat și alte dezvăluiri, cum ar fi o „eterizare a sângelui”.
Și ceea ce a fost elaborat de „Discipolii lui Iisus Hristos“ împreună cu el, are astăzi relevanță.

În acest context este interesant că există noi tendințe care nu mai împărtășesc presupunerea universală a iminenței morții corpului.

Filosoful și maestrul yoga Aurobindo,după trecerea prin experiența Nirvanei, a depus eforturi/ într-o direcție asemănatoare, și a căutat „să aducă în viața pământească energii supramentale”. Tovarășa sa spiritual㠄Mama” Mira Alfassa reușea prin această energie să străpungă acele straturi ale corpului/materiei fizice care încarcă gândirea și care sunt legate de programele morții. În același timp ea a trăit aceasta ca pe „acționare asupra unui corp al omenirii”.  

R. Steiner a vorbit în alt fel despre verigi, respectiv „corpuri/întrupări” superioare, nou apărute ale ființei, aflate deasupra rațiunii și care ar face posibilă apoi re-formarea conștientă a vechilor nivele emoționale, a energiilor vitale eterice și a nivelelor fizice ale ființei. El numește aceste verigi superioare ale ființei „Eu spiritual, spirit vital, om spiritual”. S-ar putea crea impresia că aceasta profeție s-ar putea împlini abia într-un viitor îndepărtat. Dar o comparație cu dezvoltările contemporane arată că aceasta poate fi deja măcar și parțial relevantă.

Și în Budhismul esoteric aceste ”întrupări” superioare erau indicate cel puțin ca posibilități pentru Budha - „Dharmakaya, Sambhogyakaya, Nirmanakaya".

E drept că în cadrul acestor orientări diverse nu se cristalizează scopuri, metode sau rezultate propriu-zise. Ceea ce devine însă clar este că diferiți oameni, independent unii de ceilalți, abordează aceleași domenii, astfel că ele pot fi considerate reale.

Descriem aici si o altă experiență din secolul nostru:Carl Welkisch, „Im Geistfeuer Gottes".(„În focul/flacăra spiritului lui Dumnezeu”). Acesta a fost un mistic creștin, care, fiind fizic extraordinar de sensibil, a simțit că are misiunea, confirmată prin viziuni, de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a transforma corpul omenesc. Dat fiind că adesea oamenii cu „misiuni” neobișnuite „divine” își închipuie că ei sunt singurii aleși, pe când de fapt aceast㠄împărțire a misiunilor” de către Dumnezeu este mult mai complicată, ei vor fi ușor calificați drept „nebuni”. Dar cine este familiarizat cu natura experiențelor mistice, poate totuși să își dea seama că aceste trăiri sunt de o reală importanță, în ciuda posibilelor accente subiective, iar acest lucru este valabil și în cazul lui Welkisch.

„Immortality", imortalitatea, este predicată mai ales în SUA de grupări speciale numite „cercuri vindecarea spirituală”. Se încearcă o terapie care să ne vindece de „închipuirile despre mortalitate”. De asemenea aceste grupări încearcă să contribuie la prelungirea reală a vieții, o viață radiind de pozitivitate. Pentru aceasta se recurge la tehnici respiratorii numite „Rebirthing” (eng. „naștere din nou”) menite să contracareze trauma avută la naștere, precum și la o alimentație sănătoasă.bbb

Chiar dacă în cazul acestor grupări Hristos este mai mult o noțiune marginală, și pentru ei numele unor creștini sunt adevărate definiții, cum ar fi de exemplu cel mormonei Annalee Skarin care a scris despre propriile experiențe privind de- și rematerializarea corpului în contextul relației ei spirituale cu Dumnezeu.

Alții, în domeniul medicinei, cercetează metode hormonale care pot avea ca efect o anume întinerire. Și în acestea se găsesc motive rezonabile, nu toate pot fi puse în seama megalomaniei.

Cu toate acestea trebuie ținut seama de faptul că, în spiritul lui Hristos, ar fi vorba de ființa umană ca întreg, și nici într-un caz de un cult ar corporalului, care are în vedere doar viața trupului ca valoare unică și supremă. El (Hristos) nu urmărește nici simpla re-vitalizare a unor celule, ci o tămăduire integrală a corpului – incluzând celulele, organele etc – și a nivelelor spirituale ale omului. De asemenea ceeea ce e important pentru Hristos este libertatea de a trăi și nu o constrângere la viață. Nu trebuie să generalizăm astfel de intenții la toate orientările descrise mai sus, dar ele trebuie menționate ca posibile surse de pericol pe calea aceasta dificilă.

Puterea de a învia, trăită cu Hristos care a folosit această putere în mod vizibil și integral, pare a fi de fapt „fermentul” unei dezvoltări armonioase în această direcție. Multe lucruri pe care El ni le-a dăruit în germene, nu sunt împlinite încă. De aceea este oportun să ne raportăm în mod conștient la El in aceste încercări.

„Învierea" nu mai este între timp doar o experiență pur spirituală. Prin ea se poate reînnoi permanent totul în viață, idee pentru care o grupare neo-apocaliptică mai puțin cunoscută, și anume„Lichtzentrum Bethanien" (Betania Centrul Luminii) din Sigriswill, Elveția, în revista lor, „Lichtbote” („Solul Luminii”), au introdus termenul „Viață prin înviere”.

Dup㠄poarta îngust㔠a crucii, urmează abundența. Iisus a spus în repetate rânduri că abia prin faptă calea Lui va deveni limpede. Doar înaintarea pe calea individuală a „urmării lui Hristos” ne pot ajuta să înțelegem acest pas ce duce mai departe. După cum am văzut acest drum nu este uniform, nici nu progresează uniform pentru a culmina într-un singur punct, ci se arată celor care-l urmează asemenea unei construirii sub îndrumarea lui Dumnezeu a unei clădiri imense, în care fiecare nouă piatră este clădită pe cea dinainte. Pietrele simbolizează capacitățile/calitățile ființei umane care supraviețuiesc clădirii. După cum primul om, conform diverselor scrieri sfinte, a fost creat perfect, tot așa el poate prin trăirea comediilor respectiv a dramelor vieții să re-înnoiască această perfecțiune, să devin㠄desăvârșit precum Tatăl ceresc”, promite Hristos oamenilor. Acest lucru nu este valabil doar pentru pașii cei mai ușori pe această cale, ci și pentru pasul învierii – El nu a pus limite, și nici nu a declarat că puterea de înțelegere a oamenilor din acele vremuri ar fi măsura înțelegerii umane dintotdeauna. El însuși stabilește noi măsuri, cf. expresia „Eu sunt...” în Evanghelii: „Eu sunt pâinea vieții”, „Eu sunt Lumina lumii...”, „Eu sunt ușa”, „Eu sunt Păstorul cel bun” ba chiar „Eu sunt Învierea și Viața”; iar cei ce cred „vor trăi (veșnic), chiar dacă ar muri acum” și nu abia după Judecata de Apoi cum susțin anumite orientări religioase; „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, „Eu sunt adevărata viță, și Tatăl Meu este vierul...voi sunteți mlădițele” , „Eu Sunt Impărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit in lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. Hristos este acel EU SUNT în oameni, diferit de Eu-l egocentric obișnuit.

În credința iudaică exista o înviere sau o sculare din morți, însă aceasta numai la sfârșitul timpurilor. În teologia tradițională creștină învierea este considerată o nouă posibilitate prin credința în Hristos - fără însă a se prelucra și aprofunda această idee dincolo de Cina cea de Taină. În cadrul considerațiilor teologice moderne, critice se poate considera deja un progres faptul că miracolul Învierii - spre deosebire de o orientare teologică mai degrabă materialistă care dorea să dezavueze tot ceea ce este mai greu de imaginat - este reluat ca "metaforă"= în sens figurativ, alegoric. (Hans Kessler, antologia "Auferstehung der Toten"/"Învierea morților"). Este posibil ca unii să aibă nevoie de o astfel de abordare a lucrurilor greu de imaginat; dar nu neapărat aceia care sunt capabili să creadă în Înviere ca realitate interioară și exterioară. Această credință a creștinilor simpli corespunde în anumite aspecte în mai mare măsură stadiului cercetărilor și descoperirilor contemporane din multe domenii, așa cum acesta este abordat în lucrarea de față. Conform cecetărilor noastre, la aceia care care văd totul numai în sens "metaforic", efectul este mai degrabă acela al unei edificări sufletești; efectul mântuitor, lecuitor, care poate pătrunde chiar și în zilele noastre până în corpul fizic, va fi astfel întârziat, respectiv redus.

Întrebare:
Încerc eu oare să înțeleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum poate fi valorificată spiritual puterea Învierii în zilele noastre?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

„Înălțarea la cer”.

Mențiune: În limba engleză termenii „înălțare la cer” și „ascensiune” sunt identici: Acension. Termenul Ascensiune, în sensul dat lui de orientările spirituale moderne, indică mai degrabă relații cu capitolul anterior.

Dacă Iisus Hristos își începe activitatea de Învățător cu cele patruzeci de zile de retragere în pustie, tot așa încheie viața Sa concretă pe pământ la patruzeci de zile după Paște, perioadă în care se arată oamenilor în cele mai diverse și îndepărtate locuri.

După o ultima masă și discuție „El i-a dus afară pînă spre Betania. Și-a ridicat mînile, și i-a binecuvîntat. Pe cînd îi binecuvînta, S-a despărțit de ei, și a fost înălțat la cer” ,Luca 24, Marcu 16.. „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor.Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb, și au zis: ... Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-ați văzut mergând la cer."(Faptele Apostolilor 1). În mod evident ucenicii fac diferența clară între cele 40 de zile în care Hristos apărea pe neașteptate în mijlocul lor, și apoi dispărea din nou, și timpul care a urmat dupa aceea, când ei s-au simțit uniți în spiritul Lui, fără ca El să mai fie fizic prezent între ei.

Hristos a vestit că se va duce la Tatăl. Abia după Înălțarea la cer va spune că șede „la dreapta Tatălui”, adică împreună cu Dumnezeu la un nivel aflat deasupra chiar de acel „dincolo” al oamenilor. Aici se cristalizează un punct în care Hristos lucrează împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu este: "Eu sunt Cel care Sunt", El este atotputernic și în același timp generos; este originea vie a tuturor energiilor și ființelor și totuși în Sine și pentru Sine, El se află dincolo de spațiu, si totuși omniprezent; El este veșnic și mereu realitate ascunsă. Asta nu vrea să însemne că Hristos s-a destrămat în neant, ci El este acum pretutindeni. Chiar și acea punte între om si Dumnezeu prin raportarea la Hristos a continuat să fie simțită: „Rugați-vă Tatălui în numele Meu” (Ioan 15) și acest lucru este independent de reprezentările privind cele întâmplate acum 2000 de ani într-o realitate unică.

Ucenicii vor fi ridicați acum la rang de apostoli, care sunt în lume pentru Hristos. În ei și prin ei, Hristos este de acum mai ușor de văzut. Ar fi greșit să apreciem această stare doar din exterior ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât că Învățătorul nu mai era printre ei, și ei trebuiau să Îi continue lucrarea. Dacă luăm în considerare în analiza acestui aspect și Înălțarea la cer, atunci această stare poate fi descrisă ca universalizarea faptelor lui Hristos. O imagine potrivită ar fi o hologramă în care fiecare fragment conține și imaginea întreagă.

Menționăm că prin această comparație nu se face aluzie la acea concepție holografică în care omul este oricum identic lui Dumnezeu, deci nu trebuie să mai depună vreun efort pentru a-I semăna – concepție înrudită de altfel cu acea reprezentare a măntuirii care uită că măntuirea trebuie obținută prin decizie individuală și urmarea lui Hristos.

Între relațiile individuale ale omului se numără și relația cu Hristos. În fond, ceea ce s-a arătat ca posibilitate în timpul vieții lui Iisus – de exemplu în capitolul despre botezul în Iordan, posibilitatea întrupării lui Hristos în oameni – este pecetluit prin Înălțarea la cer ca impuls pentru ucenici, și în final pentru toți oamenii. Asta dorește să însemne că ceea ce Hristos ne-a dăruit, respectiv a înfăptuit, are un caracter și mai cuprinzător în ceea ce privește efectul asupra omenirii decât orice ar fi putut făptui un om, pentru că își are originea în Dumnezeu, nu în vreun „câmp morfogenetic” – vezi cap „Răstignirea”. O altă modalitate de a exprima acest fapt ar fi: ”prin aceasta Dumnezeu atrage totul la Sine".

Pavel este cunoscut astăzi mai mult datorită unor aspecte foarte controversate, rămase în tradiție. Trecând peste faptul că acestea au fost adesea supraapreciate de exegeze unilaterale, trăirile sale vizionare trebuie considerate autentice. El a putut recunoaște în felul lui ceea ce este exprimat și în Evanghelia după Ioan, și anume că semnificația lui Hristos este mai mare decât rolul său în sânul poporului evreu, și că mai degrabă evreii au fost aleși a fi punctul de pornire pentru contribuția adusă omenirii de Hristosul universal. Normal că acesta a fost motivul primei confruntări între discipoli.

Declarațiile bisericești tind să pună semnul egalității între biserică și „Trupul lui Hristos”, în vreme ce, în sens larg, întreaga omenire ar fi îndreptățită la asta. Declarațiile antroposofice văd omenirea mai fără echivoc ca trup al lui Hristos. Orientările teosofice, care nu au apărut pe baze exclusiv creștine, văd și ele în parte o semnificație universală a lui Hristos, chiar dacă de cele mai multe ori văd în El doar un Învățător.

Grupările neo-apocaliptice moderne, mai ales „Viața universală”, văd astăzi un rol al lui Hristos și în existența vietăților ne-umane, pănă la concluzia că destinul viitor al planetei este luat din mâna oamenilor. Dar aceia care nu sunt în primul rând parte a problemei, ci parte a soluției, își vor avea cu siguranță rolul, asa cum dezvăluie Predica de pe Munte. 

Dacă cineva ar face ceva „în numele lui Hristos”, acel lucru ar fi într-adevăr pentru Hristos și pentru lume.

Chiar cineva care s-ar putea lega cu Hristos și cu felul Său de a se manifesta, pe care oamenii nu-l pot schimba după bunul lor plac, nu ar fi în stare să conceapă atâtea teorii, moduri de exprimare și acțiuni pe care le-a conceput biserica în decursul atâtor veacuri. După concepția misticii Iisus nu este „influențabil”, nici conștient, și cu atât mai puțin inconștient, în sensul năzuințelor care-i sunt opuse.

In acest context se pune întrebarea de unde au avut religiile puterea de a porni războaie, prigoane și ur㠖 și încă cu precădere în slujba unor puteri lumești. La asta ar trebui să mediteze ele însele.

E adevărat că lumina poate „naște” și umbre, așa cum se știe și din experiența generală pe care au putut-o acumula cercurilor spiriuale. A se face însă unealta „umbrelor” – așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în trecut -, în loc de a se preocupa de luminarea acestor umbre împreună cu alții, e de-adreptul cinic.

Și totuși, e demn de amintit faptul că există preocupări mai noi în acest sens, cum ar fi Documentul Final al Adunării Ecumenice Europene din 1989, intitulat „Pace în dreptate pentru întreaga creație”. Traducerea acestui document poate fi obținută la Biserica Evanghelică a Germaniei cu sediul la Hanovra.

„Inălțarea la Cer” poate avea o importanță reală în sensul testamentului lui Hristos. Cavalerii Rosicrucieni, de exemplu, au trăit acea coborâre a norului de la cer peste ei în imagini și în vise. O asemenea experiență, fie ea unică sau multiplă, nu înseamnă însă, că acest om ar fi pus în practică visul respectiv vreodată în decursul vieții sale, ci înseamnă doar că această calitate a prins rădacini înlăuntrul său și începe să rodească.

„Inălțarea la Cer” pentru care, ca să te poți transpune în ea, ai nevoie de o dezvoltare spirituală mai amplă, nu trebuie confundată în nici un caz cu un „transport dincolo de limite cu ajutorul unor nave spațiale” (OZN-uri). De fapt, în scrierile mai vechi rămase nouă prin tradiție, acest lucru nu poate fi spus nici despre „dispariția” profeților biblici (vezi „Invierea”). Nu dorim aici să susținem cu tărie că n-ar exista acele OZN-uri ca mod de apariție al unor astronauți extrapământeni*, în condițiile în care există multe mijloace de vizualizare internaționale. Nu dorim să contrazicem nici ideea unor legende din trecut, care fac referire la fenomene înrudite, pozitive sau negative, și că acestea ar putea juca vreun rol în viitor. Insă încercarea unora de a identifica orice cerc făcut într-un desen spiritual pe piatră cu nave aeronautice, este cu totul exagerat și corespunde unei fantezii orientate spre civilizația noastră tehnico-materialistă.
* Notă: Din partea Bisericii, de ex. teologul Monsignore Corrado Balducci (Vatican) a exprimat în repetate rânduri opinia corespunzătoare în legătură cu acest subiect. În rest, reprezentanți ai bisericilor au presupus în aceasta adesea doar un fenomen psihic, respectiv sociologic. Cu toate acestea, în ziarul oficial al Vaticanului "Osservatore Romano" în mai 2008 scria: "Universul este alcătuit din miliarde de galaxii, fiecare dintre acestea compusă, la rândul ei, din sute de miliarde de stele. Cum am putea noi exclude posibilitatea ca viața să se fi dezvoltat și altundeva? Noi nu avem căderea de a stabili limitele libertății creatoare a lui Dumnezeu. Dacă, în spiritul Sfântului Francisc din Assisi, considerăm creaturile Pământului ca fiind frații și surorile noastre, de ce nu am putea vorbi și de un frate extraterestru? Este posibil ca alte ființe inteligente să trăiască încă în deplină armonie cu Creatorul lor."

Dacă umanitatea are nevoie de felurite ajutoare din partea lui Dumnezeu, ea trebuie să treacă singură la acțiuni salvatoare. Făcând progrese în felul de a fi, de a acționa și de a-și educa conștiința, oamenii pământului pot supraviețui și pot sa-și găsească rostul și menirea. Nimic, nici vreo cucerire exterioară de orice fel ar fi ea, nu pot suplini pătrunderea în alte domenii ale conștiinței. Acea năzuință în legătură ,de exemplu, cu naveta Challenger, care în final a dus la accidentul cu caracter de avertisment, este, într-o anumită măsură, o distragere nereușită a atenției de la ceea ce ar fi, de fapt, necesar.

Nu trecem cu vederea faptul că sunt necesare și cercetările din domeniul tehnicii, cum ar fi, de exemplu, cele de înlocuire a energiei atomice periculoase pentru umanitate, sau a radiațiilor electromagnetice, a tehnicii genetice și a altor asemenea tehnologii. Și în acest caz, însă, nevoie de un alt fel de spirit. Dacă are loc o transpunere într-o conștiința mai amplă în sensul lui Iisus, ar trebui să existe o creștere organică și nu o altă manipulare tehnică. Nu exist㠄tehnica” spirituală care să producă cu orice preț binele. Se poate renunța la exercițiile de tot felul, după ce acestea și-au îndeplinit rolul. Important e ceea ce și-a însușit fiecare. Este cu totul imposibil să-L „consumi” pe Dumnezeu într-un mod pasiv și, în parte inconștient, prin intermediul mijloacelor electronice – „Brain-Machines” -, care în realitate nu sunt altceva decât aparatură de manipulat creierele.

Hristos este, în primul rând, „lăsat” pe pământ în cadrul rolului Său aparte. Trebuie, însă, să ne gândim și la manifestări pe alte planuri și în alte domenii ale cosmosului, „The Urantia Book"/SUA. Rolul său inconfundabil pe pământul extrem de dens fizic nu este pus la îndoială. Mai departe vezi cărțile „Analekta” 1 și 2. „Analekta" poate fi obținută din ediții-rezervă la: Mag. Alois Thurner, Staudach 103, A-8230 Hartberg, Austria. 

Teologii au interpretat înălțarea la cer a lui Iisus într-un "nor" în corelație cu pasaje din Vechiul Testament (2.Exod 13:21 și 40:34). Unii dintre aceștia au interpretat bucuria discipolilor în momentul trăirii și percepției clare a prezenței lui Iisus într-o nouă formă ca pe ceva absolut real, iar alții ca pe ceva pur subiectiv.

Întrebare:
Semnificația prezentă sau viitoare a Înălțării la cer reprezintă oare pentru mine un aspect care mă afectează în relația cu Dumnezeu?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Praznicul Rusaliilor.

Inainte de crudificare Iisus a vestit că, prin înălțarea la Tatăl Său, Sfântul Duh, „Consolatorul”, „Spiritul Adevărului” va porni de la Tatăl Său – Ioan, 14, 15-16.

La aproximativ zece zile de la Inălțarea la Cer comunitatea originară este adunată pentru rugăciune. „Și s-a făcut deodată un vuiet din cer, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toata casa (…) Și li s-au aratat lor împărțite limbi ca de foc; și au șezut pe fiecare din ei și s-au umplut toți de Duhul Sfant și vorbeau în alte limbi…” (FA 2, 4). Nimeni nu descrie cu asemenea cuvinte o împlinire obișnuită dupa o rugăciune. In obiceiurile comunităților penticostale și la quaker-i găsim mai degrabă o acuzare. Primul eveniment al Rusaliilor se alătură ca fenomen perceptibil la ceea ce este descirs în acest capitol despre Inalțarea la Cer, la râspândirea influenței lui Iisus asupra ucenicilor și a celor din anturajul lor. Pe drumul "trimiterii" Spiritului Adevărului din nou se comunică ceva despre o lucrare comună între Dumnezeu și Iisus. Din orice punct de vedere primul praznic al Rusaliilor poate fi considerat ca primul semn al "revenirii lui Iisus", sau, cel puțin al unei apropieri. Este de așteptat ca “revenirea lui Hristos” de care se vorbește în proorociri să mai aibe și un alt înțeles, anume al unei a doua întrupări ca om.

Notă: „Consolatorul” respectiv „Spiritul Adevărului” nu trebuie considerat ca fiind același lucru cu „Sfântul Duh” respectiv cu „Sfânta Duh㔠sau (vezi mai jos) cu „Sophia”.

- „Spiritul Adevărului” apare ca o bucată din însuși Hristos, amintind de comuniunea cu El și de cuvintele sale, și ajutându-i pentru ucenici să-I continue creația pe pământ. De atunci nu mai poate fi considerat fundamentată ideea tratării unor întrebări religioase sau filosofice doar prin prisma unei recepții literare diacronice sau prin deducția mentală. S-a scris mult despre asta. Există însă și alți factori, inclusiv în interiorul omului, și a-i descoperi reprezintă problema principală a scrierii de față.

Moștenirea Dumnezeului Creator, a Tatălui din om, în măsura în care este „născut de Dumnezeu” – Ioan 1 – este oferită spre interiorizare conștientă în viața lui Iisus; iar acum, începând cu praznicul Rusaliilor, moștenirea lui Hristos este și mai puternică la cei rămași pe pământ care o preiau.

- Sfântul Duh, având calitatea dumnezeiască și energia spiritual-inteligent㠄feminină, maternă”, poate fi întâlnit în viața pământeană a lui Iisus pe diferite planuri și în diverse forme de manifestare, atât în afara omului, cât și în calitatea sa de izvor de inspirație.  
Există chiar referiri la „Manna cerească (Exodul, Deuteronomul, Numeri, Psalmii, Nehemia, Isaia, Ioan, Epistola către Evrei, Apocalipsa).

Nu este cu totul fals, dacă termenii de „Spirit al Adevărului” și „Duh Sfânt” se asociază experiențelor practice, așa cum se întâmplă adeseori. Tot mai des puterile lui Dumnezeu cooperează și devin o entitate. Asemenea omului, care inițial a fost creat „după chipul și înfățișarea” Domnului, poate fi trăită experiența despărțirii de conștiință și mai apoi a reintegrării ei în ființă.

Prin aceasta viața oamenilor în comuniune cu pământul va putea prinde contur doar într-o formă pe care in zilele noastre de-abia ne-o putem închipui – cum va fi discutat mai jos în legătură cu Apocalipsa după Ioan -, fără să ne referim prin asta la faptul că viitorul ar putea fi adaptat la stilurile de imaginație de azi.

„Sfântul Duh" nu este pur și simplu Duh, suflu al vieții sau putere vitală. Ar fi necesar să urmărim apariția sa treptată pe parcursul căii lui Hristos. I se pomenește numele în legătură cu zămislirea imaculată, deci în sensul unei contribuții cel puțin într-un singur caz.

El poate fi găsit în descrierea suflării peste ucenici de către Iisus, in care le spune „Veniți de luați duh sfânt” (Ioan 20,22) – aici el acționând prin intermediul Său. O purificare a forței lor de percepție respectiv în sensul aprofundat al conștiinței lor poate fi considerat drept condiție a responsabilității care le-a fost transmisă și conștientizată: „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți tine vor fi ținute”. Această conștiință, considerată și de mistici precum J. Lorber ca lucrare a Sfântului Duh, nu este un amestec imprimat de temeri biografice, adesea confundat în mod greșit cu conștiița, în spatele căreia însă s-ar putea să se afle un fragment autentic de conștiință.

Acest tip de conștiință, recunoscută și de mistici precum J. Lorber ca fiind o lucrare a Sfântului Duh, nu este amestecul de temeri biografice adeseori confundat în mod greșit cu conștiința în sine. In spatele lui însă, s-ar putea afla uneori o frântură a conștiinței adevărate. Conștiința în sensul pur al cuvântului este reprezentată și de o conduită conștientă a fiecărui om în parte.

In primul praznic al Rusaliilor, Sfântul Duh acționează deja impersonal, chiar „cosmic”, însă în feluri diferite, fie conform multiplelor posibilități de înfățișare și felului celor în care se transpune, fie în funcție de premisele celor cărora li se adresează, respectiv ale lumii întregi. Nimerirea exactă a punctelor vulnerabile, vindecarea lor prin acea obligație de a le analiza, recunoașterea tot mai bună a deosebirilor și adevărurilor esențiale - iată caracteristicile unei conștiințe impulsionate parcă de Sfântul Duh. Acolo unde e mai puțin vorba de dezlegarea unor confuzii, această putere se dovedește a fi mai mult decât creatoare, conferă un spirit comunitar și împlinește conducând la Dumnezeu .

La fel ca în secolul al 19-lea cu diversele sale mișcări de iluminare și de redeșteptare, și în secolul al 20-lea pot fi regăsite, la o analiză mai atentă, impulsuri, cu tot cu urmările lor, venite de la Sfântul Duh. Se conturează, mai ales, faptul că impulsurile creștine și Sfântul Duh sunt punți de trecere la acel domeniu de care se ocupă Apocalipsa după Ioan care se dedică dezvoltării pe larg.

In fragmentele din Faptele Apostolilor apar mereu Maria și celelalte femei, respectiv uncenice, unite împreună cu ucenicii „în rugăciune și implorare”. Rolul femeilor – care fie vorbesc, fie se afl㠔în tăcere” ca la Paul - trebuie să fi fost, din multiple motive, de neînlocuit. Din punct de vedere sentimental, de exemplu, ele erau mai receptive la influențe sensibile, și aveau capacitatea de a le transmite – verbal sau nonverbal – mediului lor.

Și astăzi se poate observa în cadrul diferitor adunări, inclusiv celor de gen spiritual, o diferență atunci când între participanți sunt si femei. Când la mijloc nu e vreun comportament afectiv tipic masculin, întrunirea devine mai agreabilă și o sursă de inspirație, cu condiția ca ele să se identifice cu tema ei.

In cercurile antropozofice și ale ordinului rosicrucienilor, Maria - Mama lui Iisus - este considerată chiar ca fiind izvorul prin intermediul căruia Sfântul Duh putea exercita vreo influență asupra ucenicilor.

Aici dăm de secretul „Sophiei", al acelei „înțelepciuni” din Vechiul Testament – o expresie feminină a puterii dumnezeiești. In domeniul bisericii ortodoxe esteuropene, Maria a fost adesea identificată cu Sophia. Sophistul și vizionarul Solowjoff a cunoscut-o ca o prezență mai apropiată nouă în dimensiunile ei cosmice abia in zilele noastre (așa cum se presupune și despre Hristos, vezi Steiner „Eterica revenire a lui Iisus” din 1909 ș. a. m. d.). Ca și Iisus și Maria la o scară redusă, așa se presupune c㠄Cosmicul Hristos” și Sophia ca mamă a cerurilor pot fi mistic simțiți pe scară largă (vezi Hildegunde Wöller „Un vis de la Hristos"). Această legătură poate fi exprimată astfel: caracteristica “matern㔠a lui Dumnezeu contribuie la faptul că, la fel cum și Dumnezeu iese în întâmpinarea Creației sale, aceasta poate “crește” spre Dumnezeu.

Femei-teologi cu înclinații feministe au arătat că Duhul Sfânt, la origine, însemna, de fapt, „Duhul Sfânt de sex feminin”. Pentru o mai mare precizie ar trebui folosite eventual numele de Maria, respectiv Sophia, cu care se contepește Sfântul Duh și ale căror înfățișări le ia, asemeni simbolului porumbelului.

Elemente „sophiste" pot fi întâlnite și la diferite mișcări feministe din Apus și din est (vezi Dr. Susanne Schaup în procesul verbal al simpozionului „New Age 3: Sophia" ținut la Academa evanghelică Bad Toll. Putem găsi, la fel, elemente în spiritul lui Hristos, nu doar în năzuințele creștine mondiale în cadrul unor proiecte ca „viața universal㔠sau în tendințele de înnoire ale religiilor, ci și în alte mișcări laice. Comentariul Noului Testament: „Vantul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul." (Ioan 3).

Ce urmează are, în orice caz, caracter deopotrivă masculin și feminin, nu mai este partriarhal, dar nici matriarhal.

In timp ce în fiecare om zace ceva din opera lui Hristos, așa cum am explicat în capitolele anterioare, acest lucru poate fi accentuat acum prin Hristos cel exterior și prin Duhul Sfânt, prin vorbele Sale și nu numai.

Cavalerii Sfântului Gral abordau în alt fel ideea conform căreia din opera lui Hristos de 2000 de ani a rămas ceva pe pământ: anume că această operă poate fi căutată și găsită de om. E vorba de „gral".

Legenda povestește că o parte din sângele lui Iisus ce s-a prelins pe cruce și a pătruns în pământ, a fost recuperat într-un vas. Iosif din Arimatheea și însoțitorii săi l-au salvat atunci, ducându-l în Franța sau în Anglia, unde se adunau in preajma acestui „miraculos gral” în timp ce se rugau și își primeau inspirația.

Vezi, de exemplu, R. De Boron „Istoria Sfântului Gral", scrisă în preajma anului 1200.

Deși la originea legendei se poate afla o realitate exterioară, sare în ochi faptul că vasul din aur al gralului, cu potirul său în partea de sus, rotunjit la mijloc și lățit respectiv deschis înspre partea de jos simbolizează, de fapt, omul,* un om care din mijlocul său, adică de la inimă, e deschis înspre partea de sus pentru Sfântul Duh, înspre partea de jos pentru mântuirea pământului – e un „om mântuit” pe care-l „așteaptă creatura” (Epistola către romani 8, 18-28). In mare poate fi privit și ca un simbol al pământului deschis spre Dumnezeu. In jurul acestei idei s-au grupat catharienii, citește ereticii, albigenzii, Minnesänger-ii și trubadurii. Mai multe milioane de asemenea creștini esoterici au fost exterminați de papalitate, acuzați fiind de eretism. Adevărata importanță a gralului nu a fost îndeajuns studiată încă.

Ioan 4: „(...) femeie, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. (...) Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr." Instituțiile ar face față unei asemenea ținute sigure de sine și libere a creștinismului spiritual doar dacă ar avea curajul să se reînoiască cu ajutorul unor creștini liberi. Decimând asemenea orientări creștine spirituale într-un asemenea hal încât până și conținuturile lor sunt azi greu de reconstruit, biserica și-a îngropat singură, în fond, acea substanță a propriei tradiții spirituale, iar azi se vede nevoită să recunoască vacuumul. După ce au existat oferte din partea altor culturi, în parte chiar dubioase, de a umple acest vacuum, religiile caută acum și ele practica spirituală creștină.

Renumitul abate Giopacchino da Fiore (aprox. 1100) vorbea de timpul Tatălui – vremea legii religioase a Vechiului Testament -, cât și de timpul Fiului prin mijlocirea bisericii, și prevestea o „a treia eră a Sfântului Duh” -, unde în interiorul omului se dezvoltă legătura sa individuală cu Dumnezeu.

Și din această prevestire, a cărei importanță o putem recunoaște dacă ne ocupăm mai amănunțit de ea, au pătruns elemente – direct sau indirect – în diversele aspirații de la Luther peste Marx și până la Hitler, unde au fost greșit înțelese sau s-a abuzat de ele. De multe ori însă, pe lângă asemenea torsiuni există și un câte un arhetip mai util.

E momentul să facem și o observație în privința deosebirii între o spiritualitate a Sfântului Duh și practicile spiritiste.

A fi copleșit de Sfântul Duh, în caz ideal a-l accepta în mod conștient, depășește cel mai lăuntric domeniu al omului. Hipnoza, respectiv stările de transă și obsesia de duhuri ale celor decedați nu-și au locul aici, și cu atât mai puțin invocarea lor.

Această experiență nu sleiește de puteri nici pe cei în cauză, nici pe alții din anturajul lor, așa cum se întâmplă într-o ședință spiritistă. Nimeni nu strâmtorează conștiința, ci, dimpotriva, o lărgește. Așa s-ar putea să aibe loc percepții excepționale, dar în condițiile unei stări de conștiență și fără pierderea memoriei. Modul de acțiune al Sfântului Duh s-ar potrivi atât cu liniștea meditativ㠖 o lipsă aproape totală în religiile apusene –, cât și cu încercările de a comunica mai intens, așa cum s-a întâmplat în America respectiv în Apus.

Dacă s-ar lega liniștea și comunicarea, respectiv conținuturile – șansă a mentalității central-europene -, atunci s-ar putea desluși cu claritate voința lui Hristos respectiv a Sfântului Duh. Și dincolo de extremele estice și vestice El întruchipează trinitatea, cu condiția ca năzuința să nu fie egoistă, adica ne-etică. Hristos este imaginabil doar cu ajutorul unei modestii înțelese corect, al unei etici și al unui sens, pe care le-a dat lumii în contextul unei istorii tămăduitoare.

Sfântul Duh nu poate fi privit cu totul aparte de Hristos, respectiv de neliniștea Sa. Hristos i-a atribuit Sfântului Duh sarcina „de a le aminti” ucenicilor „ce v-am spus.” A mai zis: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.”

Orice vine în întâmpinarea adevărului, s-ar putea contopi cu Sfântul Duh într-o entitate a acelor puteri care pot să salveze lumea.

Intr-adevăr în Pildele lui Iisus există omul cu subiectivitatea sa. Dar nu există acea relativare nelimitată propagată de unele concepții filosofice moderne, care nu mai acceptă nici un fel de adevăruri obiective.

*) Schiță: Noile noastre pagini in germana / engleza.

Întrebare:
Ce s-a dezvoltat deja în mine cu ajutorul lui Dumnezeu, și ce vine către mine azi din partea lui Dumnezeu?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Un chip al lui Iisus.*

Celui care își dorește o imagine mai aprofundată a chipului lui Iisus aș dori să-i recomand acum, la sfârșitul Evangheliilor, acea sursă, care constituie probabil și cea mai veridică, deși nu există una general recunoscută: singura așa-zis veritabil㠄Imagine a Mântuitorului” o puteți obține de la editura Lorber.

Conform scrierilor păstrate, chipul a fost executat din ordinul împăratului Tiberius pe un smaragd, luat din vistieria de la Constantinopole de către Sultanul turc și predat Papei Inocentiu al Viii-lea în schimbul răscumpărării fratelui său. De acest fapt este legată descrierea făpturii lui Hristos de către Publius Lentulus, la acea vreme guvernator în Iudeea, descriere făcută pentru senat și pentru poporul roman: „Zilele acestea a apărut un bărbat virtuos, pe numele său Iisus Hristos, care mai viețuiește printre noi, și care e socotit de păgâni drept profet al adevărului. Ucenicii săi însă îl numesc fiu al Lui Dumnezeu. El învie pe morți și vindecă toate felurile de boli. Un bărbat de statură mijlocie și cu o înfățișare onorabilă, așa încât cei care îl văd, îl iubesc dar se și tem de el. Culoarea părului său e cea a unei alune coapte, până la urechi aproape neted, de aici in jos puțin ondulat, cu plete ce i se revarsă peste umeri într-un fel mai mult oriental, și după tradiția nazarenilor cu cărare pe mijloc. Fruntea sa este înaltă și netedă, fața-i e fără de pete și riduri, frumoasă, de un roșu plăcut. Nasul și gura au o formă de care nu se poate spune nimic rău. Barba îi e puțin tare, de o culoare ce se potrivește cu părul, nu prea lungă. Are ochii de culoare albastru-închis, cu privirea limpede și vioaie. Corpul său e bine făcut și încordat, cu mâini și brațe bine proporționate. La dojană e nemilos, când avertizează e prietenos și îngăduitor, când vorbește e ponderat, înțelept și modest, dar demn. Nimeni nu-și poate aminti să-l fi văzut râzând, dar mulți își amintesc că l-au vâzut plângând. Un bărbat ce prin frumusețea sa misterioasă o întrece pe aceea a copiilor.”

*Varianta tipărita în limba germană/ carte.
Referitor la amprentele lăsate de corpul lui Isus pe Giulgiul din Torino consultați și capitolul “Răstignirea și punerea în mormânt”. În afară de acesta mai există și giulgiul din Manopello („Sfânta Față”), relicvă cercetată încă din 1979 de către P. Prof. Dr. Heinrich Pfeiffer și sora Blandina Paschalis Schlömer Spre deosebire de giulgiul din Torino, pe acest văl se vede doar chipul lui Isus, de data aceasta însă cu ochii deschiși: http://voltosanto.com . Și în cazul acestei relicve cauza și modul imprimării chipului pe material sunt științific greu sau imposibil de explicat: mătasea specială din care este țesut vălul nu poate fi vopsită. Între chipurile de pe cele două giulgiuri suprapunerea este perfectă. Cf. Ioan 20:5-7. Aceste imagini au marcat în mod decisiv, încă din primele secole reprezentarea artistică a chipului lui Isus. Pe voalul care fusese făcut sul se vede chipul lui Isus din față. Chipul este prelung, încadrat de păr lung; există asemănări și cu imaginea menționată mai sus, care îl reprezintă pe Isus viu, văzut însă din profil.

 

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Spre partea a doua: Apocalipsa după Ioan (12 capitole) și capitol de încheiere.   /   Spre Partea a treia : 11 capitole despre diverse teme și întrebări vitale.   /   Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii.

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieți pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menționați în ce limbă ați scris.

spre Homepage.

 

Observații privind ediția în alte limbi și drepturile de autor.

Celelalte pagini web se găsesc la adresa: http://www.Christuswege.net  (germană) și http://www.ways-of-christ.net (engleză). Pentru alte limbi vezi Homepage. Paginile web în limbile germană și engleză sunt permanent actualizate și cuprind o pagină cu „Modificări”, precum și pagini extra. Sunteți liberi să listați și să puneți în circulație aceste pagini, făra însă a le modifica conținutul. Traducerile în alte limbi nu sunt întotdeauna verificate.

Citatele din Biblie și mențiunile folosite – pe baza diferitelor traduceri nou prelucrate – reprezintă completări la capitolele textului principal. Acestea nu constituie un substitut al studiului sau al meditației asupra unor capitole întregi din Evanghelii sau din Apocalipsă. Pentru aceasta vă sfătuim să recurgeți la Biblie sau la Noul Testament.