Căile lui Hristos

O pagină de informații independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare științifică și experimentale.

   spre Homepage: oferte suplimentare în mai multe limbi.

 

Căile lui Hristos în conștiința umană și pe pământ.

Cuprinsul tuturor părților.

Spre Partea întâi : Capitole(le) despre pașii Evangheliilor – click aici.

Spre Partea a doua: Pașii Apocalipsei după Ioan – click aici.

Spre Partea a 3-a: Capitole despre diverse aspecte și probleme de viață.

Aici: Partea a 4-a: Vechiul Testament, și contributii la dialogul cu alte religii:.

Pentru capitolele următoare trebuie să asteptați ca pagina să se încarce complet
1.  Despre Vechiul Testament și religia evreilor (Iudaismul)
1b.Zarathustra
3.  Iisus Hristos și Islamul,
variantă corectată.
4.  Iisus Hristos și Buddhismul
4b.Iisus Hristos și Hinduism
--   Informații:  Iiisus Hristosși taoismul & confucianismul
14.
Puncte de vedere generale referitoare la religiile naturale
--   Religia ca "reînnodare a legăturii" oamenilor cu Dumnezeu – urmând căile lui Iisus Hristos
13.Noile noastre pagini tematice in germana / engleza (ne-traduse inca in limba romana)

Trimiteri la alte ediții, drepturi de autor.
e-mail.

 

Despre Vechiul Testament și religia evreilor (Iudaismul).

Această pagină suplimentară este o contribuție la o mai bună înțelegere a Vechiului Testament, precum și la un mai bun dialog interreligios. Nu avem pretenția în cadrul acestui proiect să analizăm textele Vechiului Testament la fel de detaliat cum am procedat cu Evangheliile și Viețile Apostolilor (praznicul Rusaliilor).

Iisus Hristos și ucenicii Săi au făcut adesea referiri la Sfintele Scripturi, familiare ascultătorilor lor. Este vorba în primul rând aici de Vechiul Testament. Acesta conține o povestire a Genezei, Cărți despre istoria evreilor, texte de legi, texte profetice, psalmi, scrieri apocrife etc. Iisus și ucenicii au arătat că faptele lor nu anulează, ce-i drept, revelațiile din vechile scrieri, dar că ei nu intenționau să fie în primul rând tălmăcitori ai Sfintei Scripturi, ci este vorba de viața trăită în contact nemijlocit cu Dumnezeu și Hristos. (Vezi și „Principiile valorilor morale” precum și textul principal). Prin aceasta rezultă noi orizonturi în comparație cu Vechiul Testament.

Cu toate acestea în Noul Testament se găsesc și numeroase referiri la alte orientări religioase ale acelor vremuri. Spre exemplu, Evanghelia după Ioan se adresează adeseori în mod evident acelora care erau familiarizați cu învățăturile gnostice, cu scopul de a le clarifica – pornind de la propriile lor cunoștințe - tocmai ceea ce era diferit în Creștinism și specific lui. Un exemplu la îndemână este expresia „El este lumina cea adevărată" în Ioan 1. De asemenea, unele dintre Epistolele pauline precum și alte scrieri de acest fel iau în considerare și nivelul de cunoștințe al adepților vechilor credințe mistice într-o mai mare măsură decât scrierile iudaice. Cineva nefamiliarizat cu aceste tradiții nu va observa acest fapt. În astfel de pasaje ale Noului Testament nu vom găsi sentințe care să condamne fără deosebire toate scrierile vechi ne-iudaice. Acest fel de condamnare poate fi regăsit numai în acele pasaje care menționează concret abuzurile unor anume culte degenerate, cu scopul de a avertiza oamenii asupra pericolelor ce le implică alegerea unor asemenea căi. Calea originară, genuină a Misiunii era aceea de a-i lua pe oameni de la nivelul la care se află, în loc de a le pretinde să își uite pur și simplu întregul trecut – ceea ce le-ar putea provoaca crize de conștiință suplimentare mai degrabă decât să le aducă mântuirea sufletului. Celor de altă origine nu li se pretindea să asimileze mai întâi întreaga tradiție iudaică. Din acest punct de vedere ei aveau aceleași drepturi ca și evreii. Totuși acest fapt a generat controverse, care mai apar și astăzi, între adepți.

Ce-i drept, în vremurile acelea lucrarea lui Iisus era posibilă sub această formă numai în contextul credinței în Dumnezeu și a speranței într-o schimbare fundamentală care să afecteze întreaga lume, așa cum a fost ea pre-conturată de profeți în Israel. Cu toate acestea, în vremurile noastre ar trebui să fie posibilă elaborarea creștinescului și în baza altor tradiții religioase, nu doar a Vechiului Testament. Este ceea ce a încercat Mani, părintele maniheiștilor prezenți la început în număr mare în Asia și mai apoi persecutați de biserică, în zilele noastre ei fiind practic exterminați. Punctul de la care a pornit Mani l-a constituit religia tot monoteistă a lui Zoroastru în Persia. În ce măsură a reușit el să evidențieze astfel rolul lui Iisus, și în ce măsură acest lucru eventual nu i-a reușit (de ex. datorită unilateralității escapismului prezent în învățăturile sale) – în ciuda nivelului lor înalt – este o problemă asupra căreia nu dorim să ne oprim aici.

După biblia ebraică, religia evreilor (Iudaismul) a generat alte câteva scrieri, cum ar fi codificarea legii (Mishna) sau comentariile (Gemara) la Talmud – edițiile din Babilon și Ierusalim -, precum și operele de bază ale anumitor orientări, cu precădere scrierile mistic-esoterice ale cabalisticii: Zohar-ul (Sohar) / Sepher Jezirah. Acestea din urmă sunt atribuite secolului al 13-lea, deși probabil sunt inspirate din scrieri mai vechi. Părți din ele amintesc chiar și de Egiptul antic. Și în zilele noastre există o mistică iudaică.

Despre conceptele și imaginile asociate lui Dumnezeu.

"Dumnezeul lui Avraam" era perceput atât ca divinitate personală a familiei, a seminției și a norodului, cât și, pe de altă parte, ca Dumnezeu al întregului univers. Această credință a luat abia în timp forma strict monoteistică la care chemau profeții .* Dumnezeu este numit în Vechiul Testament inițial „Elohim” – care înseamn㠄spirite (creatoare) divine” și nici într-un caz făpturi extraterestre care ar fi creat specia umană prin manipulare genetică, cum speculează mai nou anumiți autori - ; dacă au existat anumite influențe negative asupra dezvoltării planetei, acestea sunt ulterioare și fără legătură cu geneza. Cuvintele semitice „Elohim" și „Allah" (numele islamic al divinității) au cu siguranță aceeași origine, de asemenea și cuvântul "El" al canaaniților.

Numele Jahweh/ Iahve/Jehovah/ JWHW apare abia mai târziu în Vechiul Testament. Surse mistice și din sfera științelor sociale,cum sunt Lorber sau Steiner, susțin că odată cu apropierea de Dumnezeu a apărut între altele și perceperea Lui ca Iehova. Numai că, din păcate, traducerile folosesc mereu aceleași denumiri, chiar și acolo unde în original apar multe nume diferite ale lui Dumnezeu. Din această cauză se pierd trăirile și experiențele oamenilor, diferite de la o epocă la alta. Experiența, la origine veritabilă, a lui Dumnezeu ca Iehova a fost probabil abia mai târziu afectată negativ prin influențe umane. În acest context, ființe malefice au reușit chiar să inducă în eroare oamenii a caror credință și spiritualitate erau aplatizate, și care erau plini de ură. Astfel, nu toate textele din Vechiul Testament se referă neapărat la adevăratul „Jahwe”(”Iahve”) și la „JHWH" așa cum este descris și explicat de Prof. J. J. Hurtak/ SUA. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare fapt și întâmplare din Vechiul Testament poate fi evaluat pe baza normelor logicii umane a societății contemporane nouă. Dumnezeu știe mai bine decât noi motivele faptelor Sale, El știe ce cere oamenilor, și de ce.

Hristos și credința în Mesia.

Deja în Septuaginta, traducere a bibliei ebraice în limba greacă făcută de evrei pentru evrei și datând din sec. al 3-lea/al 2-lea înaintea lui Hristos, "Christos" este cuvântul folosit pentru „Meschiach", adică pentru Mesia cel proorocit. Rezultă de aici că el nu este o scornire a lui Paul, așa cum au crezut unii scriitori moderni. Manuscrisele descoperite în peșterile din apropierea Mării Moarte arată că evreii profund credincioși așteptau tocmai în deceniile/secolele precedente nașterii lui Hristos o împărăție a păcii mesianică, așa cum este descrisă în Isaia 11. Însă încă de pe atunci existau interpretări diferite în ce privește esența lui Mesia – la fel ca și în cazul ucenicilor lui Iisus, cărora nu le era ușor să interiorizeze faptul că prin noua "împărăție" proorocită nu se prevedea o revoltă națională împotriva romanilor, ci era vorba de o dezvoltare spirituală, atottransformatoare, o "împărăție a cerurilor".

Comunitatea de la Qumran este adesea considerată ca aparținând comunității extrem de credincioase, cu înclinații spirituale, a esenienilor, care, pe lângă farisei și saducei, constituiau cea de-a treia școală fundamentală a iudaismului din acele vremuri. La o privire mai atentă ne vom da seama că avem de a face cu o comunitate independentă, apropiată esenienilor, care păstra contacte bune cu diferitele orientări ale iudaismului acelor vremuri, nu numai cu esenienii pașnici, ci și cu "Zeloții" militanți și ei independenți, precum și cu fariseii din Ierusalim (aceștia din urmă, ajunși la strâmtoare, au încredințat celor din Qumran însemnările lor despre comorile din Templu, aceștia fiind evident considerați, în ciuda opiniilor divergente, ca fiind absolut demni de încredere). "Codurile de reguli interioare" 1QS conțin informații privitoare la așteptarea lui Mesia. Erau menționați chiar doi Mesia, respectiv două linii de descendență ale lui Mesia cel așteptat, descendență care, conform legislației de atunci, se poate referi la Iisus: prin Iosif din neamul lui David și prin Maria din linia preoților urmași ai lui Aaron (acest lucru fiind menționat, spre exemplu, și de către Carsten Peter Thiede care, din însărcinarea oficiului israelian pentru antichități, se ocupă de studiul manuscriselor de la Qumran).

Profeția din 5:1, conform cărei Mesia ar proveni din Bethlehem, nu părea să fi avut vreo semnificație în acele cercuri care cultivau ideea așteptării lui Mesia. Cu toate acestea, Evanghelistul Matei, de exemplu, face referire la această profeție. Unii o consideră de aceea, cu prea mare ușurință, o invenție a lui, dat fiind că Iisus este originar din Nazareth. *

Intr-un fragment din Profețiile lui Daniel 9:25 se face referire la Iisus: se spune că de la porunca de a înălța cel de-al doilea Ierusalim (vezi Neemia 2:18; cca. 445 înaintea lui Hristos) și până la moartea celui (de-al doilea) Uns vor trece în total 69 „de săptămâni“. Dacă prin aceasta ar trebui să se înțeleag㠄săptămâni-an“ compuse din câte 7 ani (vezi semnificația „anilor sabatici“ etc.), atunci într-adevăr se face referire la răstignire.

O teorie mai puțin utilă unei teologii bazate pe creștinism ca formă a comunității religioase, dar cu atât mai interesantă pentru alte sfere culturale, poate fi aceea a lui R. Steiner, care vedea în în Hristos o ființă care a fost cu siguranță cunoscută unora dintre marii înțelepți din erele pre-creștine, și care s-a afirmat și în Vishva Karman (Creatorul universului) la hinduși, în Ahura Mazda la parși, în făptura luminoasă a lui Osiris la vechii egipteni, și în Belemis=Baldur la celți, în Apollo. Vezi și capitolul „La început a fost Cuvântul...” în acest text.
De ex. pentru Cristologie vezi între altele
și culegerile de conferințe ale lui R. Steiner: „Die Geistigen Wesenheiten in den Himmelskörpern" („Făpturile spirituale în corpurile cerești”), 1912;"Vorstufen zum Mysterium von Golgatha" („Stadii preliminare ale misterului de pe Golgotha”), 1913, 1914;"Von Iisus zu Hristos" („De la Iisus la Hristos”);"Christologie" („Cristologie”).

Mai târziu, acum 2000 de ani, vedem întruparea lui Hristos pe pământ, ca măsură a lucrurilor într-un moment de răscruce al evoluției lumii, absorbind lumea și omenirea în Sine, retrăind-o în viața Sa. Vechile culte sunt azi parțial degenerate, după cum și creștinismul a devenit mai târziu superficial, însă o cercetare în această direcție are totuși azi sens. Hristos ni s-ar putea revela ca cineva care nu intră în rolul atribuit uneori Lui, acela de garant al puterii unei anume comunități religioase, ci este o ființă care întruchipează tocmai ceea ce este universal omenesc, „noul Adam" de pe Golgotha.

Se face referire la vremurile „de dinainte de Potop" și la cele cuprinse în Noul Testament, de exemplu în scrierile lui Jakob Lorber inspirate de „Cuvântul din interior“ [www.lorber-verlag.de], precum și ale lui Rudolf Steiner. Descoperirile misticismului susțin ideea că tezele unora, conform cărora Iisus nu ar fi existat niciodată ca persoană istorică, sau ar fi fost pur și simplu un predicator nomad, pot fi date cu totul uitării.

Update English/ Deutsch.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Zarathustra.

Învățăturile originare ale lui Zoroastru se regăsesc și în zilele noastre în credința parșilor precum și în cartea lor sfântă Zend Avesta. În India, cercetători aparținând acestei religii au descoperit că ea are origini mai îndepărtate decât presupun cercetătorii din Apus, așa încât se poate spune că istoricii din antichitate au avut dreptate. De asemenea a mai reieșit faptul că, în cazul acestei religii, nu era vorba la origine numai de luptele cosmice între întuneric și lumină care mai târziu au influențat învățăturile gnostice, ci de un zeu personificat numit Ahura Mazda. El era „Suprabinele“, mai presus de aceste forțe aflate în conflict. Termenul pentru latura impersonală a zeului era „Ahu”. (O adresă pentru cele mai bune tratate despre această religie: Mazdayasnie Monasterie, Mustafa Bldg., Sir Pherozeshah Mehta Rd., Bombay 400001, Indien). Pe de altă parte s-a descoperit că în tradițiile iraniene există mențiuni despre Noe/Nuakh, concordante cu relatările biblice. Impresia noastră este că cel puțin Zend Avesta are încă foarte multe în comun cu o anumită revelație primordială a omenirii, anterioară potopului din Asia de sud-est – e vorba aici de cea mai veche credință în Dumnezeu căreia Noe i-a rămas fidel chiar și în această cultură degenerată. Avraam nu a fost primul care a L-a adorat pe Dumnezeul unic. Există indicații conform cărora și varianta originală a acestei religii a existat în formă scrisă înainte de Potopul din cca. 3500 î. H., și este foarte mare probabilitatea ca scrieri din acele timpuri străvechi să fie cândva găsite. Lorber numește una din aceste scrieri dispărute "Seanthiast Elli"; se presupune că Dumnezeu s-a arătat oamenilor înainte de Potop ca „Abedam”, după cum mai tărziu a acționat prin personajul biblic Melchisedec.
De altfel parșii au fost considerați de către mulți preoți musulmani din Iran ca făcând parte dintre „Cei din Cartea” Coranului, la fel ca și creștinii și evreii, deci nu dintre necredincioși, ci dintre aceia care cred în unul si același Dumnezeu, și ai căror profeți le amintesc permanent de El. Desigur și în această religie, la fel ca și în toate celelalte religii, s-au pierdut multe din elementele originale profund spirituale care trebuie astăzi regăsite și revalorificate.

Mani (216 –276) a încercat să stabilească o legătură între învățăturile creștine și religia străveche a lui Zoroastru. (...) Nu vom încerca aici o evaluare a acestor străduințe; cf. textului mai detaliat în engleză sau germană).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informații despre:  Iisus Hristos și Islam.

Dialogul interreligios

Aceasta este o contribuție la o mai bună înțelegere între diversele religii, precum și la un „dialog interreligios" pașnic, așa cum acesta are deja loc de mulți ani. Aceste adnotări nu au pretenția de a caracteriza Islamul în profunzime; mai ales pentru că există și în cadrul Islamului diverse școli teologice.

Coranul*) și celelalte religii cuprinse în texte sacre

Islam înseamnă "supunere a se supune voinței lui Dumnezeu (Allah)", precum și "dăruire (lui Dumnezeu)".
Despre cartea sfântă a Islamului, Coranul, tradiția spune că aceasta a fost revelată prin inspirație divină Profetului Muhammad de către Arhanghelul
Gibril – care poate fi identificat cu Arhangelul Gabriel, cunoscut și în religia creștină. Ceea ce este sigur este că importanța centrală revine Coranului. În afară de aceasta, există și alte tradiții (Sunna, în traducere literal㠄cutumă“) transmise de pe timpurile Profetului (cuprinse în Hadith-uri) care au un rol în interpretare. Dar chiar și un profet este în comportamentul său personal un om, nu o divinitate. Trebuie de asemenea ținut cont de faptul că, la fel ca între creștini, și între musulmani există mulți care nu cunosc bine cartea sfântă a credinței lor.

Coranul li se adresează creștinilor, respectiv evreilor, uneori chiar direct cu „voi, oamenii Cărții“ (de ex. Sura 4:171*) și cu „voi, fii ai Israelului“. Astfel,aceștia se pot apleca și asupra scrierilor Coranului* - chiar dacă de cele mai multe ori nu o fac. Teologia, în orice caz, se ocupă de scrierile sacre ale tuturor religiilor și cercetează, între altele, evoluția istorică a interpretării acestora. Scrierile religiose trebuie însă studiate cu respect. O parte a exegeților musulmani ai Coranului susține că există o formă arhetipală a Coranului – păstrată în ceruri de Dumnezeu – care este accesibilă numai îngerilor puri și trimișilor imaculați ai oamenilor; conform interpretării unei alte părți a acestora, cititorul Coranului existent pe pământ trebuie să se afle într-o stare de curățenie.

Profetul este considerat a fi fost un Trimis pentru un "timp" (sau perioadă de trecere; altă traducere: după o perioadă intermediară, Sura 5, 19*) de lipsă a trimișilor. Coranul face distincție între credincioși în spiritul învățăturilor profetului Muhammad, „oameni ai Cărții" (oameni ai Scripturii), și „necredincioși”. Prin „oameni ai Cărții" se înțeleg, în afara musulmanilor, mai ales evreii și creștinii, a căror credință se bazează pe aceleași tradiții; și uneori chiar și zoroastrianii (Sura 22, 17*). Apoi Coranul mai recunoaște și o serie de profeți, care au dăruit popoarelor lor învățături identice despre un Dumnezeu unic, despre Judecata de Apoi și despre rugăciune (de ex. Sura 6, 83-92; Sura 7, Sura 4,136*). În măsura în care oamenii aparținând acestor religii cred în elementele fundamentale comune, ei nu vor fi socotiți drept necredincioși de către Coran (Sura 5, 48* ș.a.). în primele secole ale Islamului, asupra creștinilor și evreilor nu a fost exercitată nicio presiune pentru a se converti la Islam (conform învățăturii din Coran „Nu există forță în numele credinței”, v. Sura 2, 256*).
Avraam este considerat drept unul dintre „Hanefiți”, singurii car au găsit imediat calea sper adevărata credință într-un singur Dumnezeu.

Allah - în araba veche, pre-islamică, al-ilah – are, ca și cuvânt semitic, cu siguranță aceeași origine ca și „Elohim”, unul din numele lui Dumnezeu în cărțile ebraice ale lui Moise.

Pe vremea Profetului Muhammad, drept „necredincioși” în sensul strict al cuvântului - în traducere literală aproximativ „tăinuitori” - erau considerați politeiștii, respectiv închinatorii la idoli, împotriva cărora Profetul a luptat în Arabia și asupra cărora avertizase deja atât scrierea sacră a evreilor, cât și Biblia creștină. În zilele noastre, necredincioși, în sensul mai larg al cuvântului, sunt considerați aceia care nu cred într-un singur Dumnezeu și într-o zi a Judecății. În prezent, acest termen este aplicat uneori în mod fals, generalizant, asupra tuturor nemusulmanilor; iar câteodată chiar și musulmanilor aparținând unei alte orientări.

Iisus Hristos în Coran

În afară de Biblie, Iisus este menționat și în Coran (secolul al 7-lea după Hristos). Găsim aici atât similitudini, cât și deosebiri. Trebuie menționat că în mai multe locuri Coranul Îl recunoaște pe Iisus Hristos ca profet, ca trimis al lui Dumnezeu, precum și ca și „Cuvânt” al lui Dumnezeu, fără a explica însă însemnătatea Lui, dar și ca un spirit al lui Dumnezeu (Sura 4,171), creat „asemenea lui Adam" (Sura 2, 3, 5...). Într-un Islam înțeles în profunzime, Iisus reprezintă în orice caz mai mult decât în acele teologii creștine moderne în care nu a rămas din El altceva decât reformatorul social. Singura învățătură pe care Coranul nu o acceptă este aceea despre Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, dezvoltată mai târziu în credința în Sfânta Treime – învățătură interpretată foarte concret deja de către creștinii din timpurile lui Muhammad. Iar creștini care să fi putut explica într-un mod autentic ce se înțelegea inițial prin această învățătură, astfel încât ea să poată fi înțeleasă de oameni aparținând altor credințe, abia dacă mai existau. (de ex. Sura 6, 101*). În Scrisoarea către Romani 1.4 se spune că Iisus a fost „rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei” – deci nu a fost născut.
Credința musulmană în sine, conform căreia Dumnezeu este ne-născut, iar pe Iisus nu l-a născut, ci l-a creat ar putea găsi, de fapt, acceptare și la creștini. Termenul (grecesc) „logos“ – care în Biblie reprezintă tocmai originea divină a lui Iisus Hristos, respectiv faptul că El a fost trimis pe pământ – a fost tradus în Evanghelii și prin „Cuvântul“ (vezi mai sus), care în Coran este folosit pentru a-L numi pe Iisus. Există oare în sursele de inspirație ale Coranului – ca și ale Bibliei – mistere nedezvăluite, pe care până acum nici musulmanii, nici creștinii nu le-au pătruns pe deplin, astfel încât aceștia poartă dispute inutile asupra unor termeni? Chiar și acolo unde creștinii prezintă aceste învățături într-un mod care le face interpretabile ca „învățături politeiste“, acesta nu este modul în care Iisus i-a învățat pe oameni: „orice veți cere de la Tatăl (Dumnezeu), în numele Meu“ (adică într-o comuniune interioară cu Iisus) - Biblia, Evanghelia dup
ă Ioan 15:16. În viața lui Iisus totul are legătură cu Dumnezeul unic cu care Iisus era într-o strânsă comuniune, și la care tocmai El poate conduce omenirea.

În traducerea germană a Coranului făcută de R. Paret, termenul "Logos" (din greacă, în Evanghelia după Ioan 1 „Cuvântul lui Dumnezeu", o denumire care aici este pusă în relație cu Hristos) apare independent de Iisus, în alte ediții ale Coranului el fiind însă interpretat ca „preocupare”, respectiv „porunc㔠a lui Dumnezeu (Sura 13,2 și 13,11*).

Coranul îl vede pe Iisus "asemenea lui Adam", pe care Dumnezeu l-a plămădit din țărână (Sura 3,59) și vorbește despre un „trimis al lui Dumnezeu”, din spiritul lui Dumnezeu, care a intermediat nașterea neprihănită a lui Iisus din Miriam (fecioara Maria) (Sura 19,17-22*). În varianta creștină îngerul Domnului vestește nașterea lui Iisus din Duhul Sfânt. În Coran se mai spune și că Iisus este „întărit prin” Duhul Sfânt / „duhul sfințeniei” (Sura 5,110*).

Conform Coranului, tânărul Iisus și-a anunțat învierea (Sura 19,33), deși este posibil ca aici să se facă de fapt referire și la revenirea Sa în „Ziua Judecății de Apoi” (vezi mai jos), adesea menționată în Coran, vezi Sura 4,159*.Coranul menționează că Iisus a fost înălțat la cer în viață fiind (Sura 4,157 -159*, Sura 3,55*).
Musulmanii și creștinii nu împărtășesc aceleași convingeri în ceea ce privește câteva fapte: dacă Iisus, înainte de înălțarea Sa la cer, a fost crucificat, a murit și a învins moartea prin Dumnezeu – cum pretind creștinii - sau dacă a fost înălțat viu la cer, fără a fi crucificat – cum susține credința musulmană. Comună celor doua religii este însă credința că Iisus, atunci când a fost înălțat la cer, nu era nici într-un caz „mort“, ci era între cei vii, împărtășind învățături oamenilor.
Chiar în
Sura 3,55*, respectiv 5,48* se spune: „... îl voi purifica" și „... la Mine va fi întoarcerea voastră, și atunci iar eu (Dumnezeu) voi judeca asupra acelor lucruri asupra cărora voi (în viața pământească) vă învrăjbeați.“ Astfel, creștinii și musulmanii, în loc să se contrazică, ar trebui să aștepte în pace soluționarea unora din misterele rămase.

În același fel, Coranul menționează învierea credincioșilor în Ziua Judecății (Sura 36, 77-83, Sura 69, 13-37, Sura 75, 99* ș.a.). Atunci Iisus se va întoarce și va fi martor asupra credincioșilor dintre oamenii Cărții (Sura 4,159; cf. Sura 16,89*). Conform Coranului, aceia, chiar și nemusulmani, care cred în Dumnezeu și în Ziua Judecății de pe urmă, și fac ceea ce este bine, nu au a se teme de judecată (Sura 2, 62, Sura 4,123-124; Sura 7,170*). În Coran Judecata, la fel ca și în Biblie, este în mod explicit o faptă a lui Dumnezeu, și nu una a oamenilor, indiferent dacă sunt creștini, musulmani sau evrei.
(astfel de comparații între religii nu servesc aici scopului de a pune la îndoială independența Coranului.)

Despre principiile morale ale Islamului și Creștinismului

Și principiile morale fundamentale ale celor trei „religii avraamice" sunt strâns înrudite. Chiar dacă ele nu sunt adunate într-o listă, poruncile apar și în Islam, între altele în Sura 17,22-39; Sura 5,38-40; Sura 2,188; Sura 4,135; Sura 2,195; și Sura 17,70* (demnitatea umană). Spre exemplu Coranul interzice strict și fără excepție, uciderea nevinovaților(Sura 5,27-32*). Termenul „Jihad" (Dschihad), înseamnă numai „luptă"; sensul de „Război Sfânt” nu își are originea în Coran, ci în dictoane ale lui Muhammad și în orientările legislației islamice***): Procesul interior continuu, intelectual și moral, de controlare a propriilor dorințe și intenții rele, pentru atingerea perfecțiunii individuale este „Marele Jihad”, proces căruia i se acordă o importanță mult mai mare decât tuturor conflictelor exterioare. (Cf. mesajul lui Iisus, „a scoate întâi bârna din propriul ochi..." – multe conflicte exterioare și-ar pierde astfel bazele.) "Jihadul Cuvântului" este reprezentarea pașnică a credinței. "Jihadul cu mâna” este exemplul activ, edificator dat de credincioși. "Jihadul cu sabia" este numit și "Micul Jihad"; el este permis numai pentru apărarea credinței, și a credincioșilor atacați (cf. Coran Sura 2,190*). Coranul menționează îns㠄duritatea” relației cu credincioșii aparținând altor religii (Sura 48, 29*, Sura 47, 4*); astfel de pasaje "vehemente" pot fi comparate cu alte pasaje, în care își găsesc limita (cum ar fi "Nu este silire la credință!", sura 2,256).
Există în Islam numeroase legi tradiționale care reglementează relația între sexe, incluzând interdicția căsătoriei cu o persoană aparținând altei religii etc. 

Practicarea Islamului presupune: „Mărturisirea existenței unui singur Dumnezeu (Allah), și a faptului că Profetul Muhammad estre Trimisul lui Dumnezeu; 
împlinirea rugăciunilor zilnice
(Sura 2,177*);
respectarea postului anual
în luna Ramadan (Sura 2,185*);
împlinirea, dacă este posibil, cel puțin o dată
în viață a pelerinajului (Sura 2,196*);
plata Daniei [Az-Zakat] (contribuție
în scopuri de binefacere) (Sura 2,177*)"

În Islamul zilelor noastre nu există o autoritate centrală care decide asupra întrebărilor de natură etică-religioasă. Cu toate acestea, pozițiile împărtășite de o majoritate covârșitoare a prestigioșilor învățați ai legilor, vor fi probabil în mare măsură acceptate.

*) Surse: (pentru varianta originală, în limba germană): între altele „Coranul – în traducerea lui Rudi Paret", Editura Kohlhammer-Verlag, tălmăcire care satisface cerințele științifice și face diferențierea limpede între traducerile literale și inserțiile făcute în scopul unei mai bune înțelegeri. A fost utilizată varianta egipteană de numărare a versetelor Coranului, cea mai răspândită astăzi în spațiul islamic. Alte traduceri ale Coranului pot folosi una din celelalte două modalități de numerotare a versetelor (surelor); în acest cazul în care se întâmplă să nu găsiți în ediția dvs. ideea la care facem referire exact în locul menționat, o veți găsi, cu siguranță, în sura respectivă câteva versuri mai sus sau mai jos de numărul la care facem trimitere. Dificultatea traducerii Coranului nu se aplică într-o măsură chiar atât de mare în cazul fragmentelor menționate. Conformitatea semnificației citatelor din Coran a fost confirmată și prin comparația cu "Der Koran, übersetzt und kommentiert von Adel Theodor Khoury, 2007 (în germană)" [„Coranul, tradus și comentat” de Adel Theodor Khoury, 2007, în limba germană], tălmăcire care a fost recunoscută și de învățați musulmani (de ex. Dr. Inamullah Khan, fost secretar general al Congresului Mondial Musulman) și comentarii care țin seama de interpretarea tradițională a școlilor islamice.

***) Nici măcar „cruciadele creștine” nu au avut o justificare biblică, ci au fost fapte umane, iar în zilele noastre ele sunt dezavuate de mulți creștini europeni spre exemplu.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informații despre: Iisus Hristos și Buddhism.

În prezentul capitol se face analiza asemănărilor și deosebirilor între orientările buddhiste și un creștinism care (re-)conștientizează propriile profunzimi spirituale. Această analiză nu are pretenția de a fi o redare cuprinzătoare a vieții și învățăturilor lui Buddha (500 î.H.) *), ci se încearcă mai degrabă o abordare precisă și detaliată a aspectelor fundamentale a acestora.

"Nimicul" și "Eu-l"

Nucleul învățăturilor originale ale lui Buddha, care formează și fundamentul căii buddhiste a „Hinayana”, îl constituie eliberarea într-o măsură mereu mai mare a omului de tot ceea ce nu aparține miezului ființei sale. Este nevoie ca omul să recunoască acele dorințe ale simțurilor exterioare și interioare care conduc la suferință, și să conștientizeze faptul că acestea „nu aparțin Sinelui” (anatta), și – printr-un mod de viață și un proces de învățare corespunzător, care include între altele meditația – să le ajute să dispară în cele din urmă pentru ca sinele să poată intra în starea de Nirvana. Acesta aspect a fost de cele mai multe ori greșit interpretat, mai ales de către orientarea, apărută mai târziu, aceea a Buddhismului „Mahayana” care a adus de altfel și multe progrese, cum ar fi de ex., o mai profundă comuniune cu toate ființele vii, în locul refugiului de lume. Interpretarea pe care aceasta a dat-o noțiunii deja menționate, permanent prezente, de ne-sine a fost aceea că în realitate nu există un Eu care să rămână după purificarea de trăsăturile egoiste inferioare. În consecință această orientare a buddhismului are tendința de a vedea Nirvana ca „Nimic”. Însă Buddha însuși a spus în descrierea experiențelor sale celor mai profunde: "Iar eu... cu timpul mi-am dat seama (și) de neajunsurile dimensiunii ’în care nu există nici percepție, nici non-percepție’, și le-am înțeles pe deplin, și am pătruns în starea fericită în care și percepția și non-percepția sunt anulate, și am savurat această stare ... Astfel din acel moment eu am cucerit – după eliminarea totală atât a percepției cât și a non-percepției – anularea perceperii și a simțirii și zăbovesc în această stare, iar după ce plin de înțelepciune am recunoscut toate acestea, influențele dispar.” (Sutta Tapussa din Anguttara Nikaya IX, 41 ...) În această privință se poate observa că și Iisus Hristos îndeamnă la purificarea diverselor trăsături omenești, și îi îmboldește pe oameni ca în acest proces fiecare să înceapă cu propria persoană în loc de a critica imediat pe alții (în acest sens vezi textul pincipal din Căile-lui-Hristos). În afară de aceasta El nici nu se identifică pe sine și pe ucenicii lui cu lumea sau cu vreun fel de activități lumești, ci se descrie ca fiind nu din lume, îns㠖 mai pregnant decât în Buddhismul original – trăind și acționând în lume (Ioan 17), modelând-o ca o plămadă. 
În orice caz, în cuvintele lui Iisus și ale lui Buddha privind marile întrebări ale existenței se pot observa atât de multe concordanțe înât, acum câteva decenii unii au presupus că Iisus ar fi propovăduit buddhismul. Pentru explicarea acestor similarități nu avem nevoie de mărturii palpabile așa cum și le imaginează anumiți cercetători moderni, - chiar dacă este posibil să fi existat un contact de un fel sau altul.
Totuși, acest lucru nu este adevărat. La fel de bine s-ar putea afirma că El ar fi propovăduit oricare altă religie. În textul principal al acestui tratat este explicat între altele că astfel de elemente comune parțiale își au fundamentele în realități spirituale care, logic gândind, pot fi percepute în mod identic de toți cei care au acces la ele, făra a fi nevoie ca acetia să le copieze unii de la alții. Aceasta este în cele din urmă inspirație și, în măsura în care este autentică, provine din izvorul etern fără de care nu ar exista nici „ceva“, nici „nimic“, nici „ne-nimic” ș.a.m.d., sau eliberarea de acestea, mai ales că această eliberare însăși nu ar avea nici un sens fără aceasta. Izvorul este acel/acea ceva sau cineva care se află dincolo de toate, și este ascuns în toate, și în același timp se află cu totul în afara a tot; care este ne-manifestat, și totuși cuprinde dintotdeauna totul, și care cu toate acestea va fi, la sfârșitul Creației, mai mult decât la început – adică ceva care este în sens pamântesc cel puțin la fel de contradictoriu ca un koan (o expresie paradoxală pentru meditații în Buddhismul Zen). Ceva care nu poate fi înțeles pe cale teoretică, chiar dacă spiritul uman poate fi cu încetul făcut destul de flexibil pentru a putea face cel puțin încercări indirecte de apropiere sau pentru a putea prelucra lucrurile analizate în interiorul său.*****
Tocmai în aceasta stă puterea comună pe care o au religiile în fața unei societăți orientate materialist-egocentric – numai că ele nu o folosesc îndeajuns. Nici chiar asemănările și contactele între diferitele religii nu au schimbat cu nimic faptul că fiecare din ele a urmat calea aleasă, adeseori diferită de a altora.

Printre misticii creștini, Meister Ekkehard este cel mai aproape de modul de gândire impersonal, oriental. Între orientările buddhiste, învățăturile lui Nichiren s-ar putea revela ca o punte. Între filosofii indieni, Sri Aurobindo – împreună cu partenera sa, "Mama" – este cel mai apropiat de modul de gîndire personal sau imanent, european:el a trecut prin Nirvana și a recunoscut – aparent într-un mod similar unor misticicreștini – că dincolo de experiența Nirvana se află cu totul altceva decât "nimicul". El vorbește de lucrul "suprem" și dorește să aducă anumite aspecte ale acestui lucru "suprem" pe Pământ. Există oameni pentru care tocmai Sri Aurobindo a constituit puntea pentru regăsirea căii spre creștinism - însă spre esența acestuia, esență în care "discipolii adevărați ai lui Hristos" merg până la acea putere care a fost exprimată de Iisus prin Învierea Sa.

"Realitatea supremă" și căutarea lui Dumnezeu

Ce-i drept, trăsăturile umane care trebuie purificate sunt în plus asociate, în sfera iudaică, respectiv cea creștină, cu noțiunea de păcat față de Dumnezeu. Ar fi vorba aici în primul rând de respectarea unor norme morale bazate pe fundamente religioase; la o analiză mai atentă este vorba de eliberarea de toate acele trăsături care ne despart de Dumnezeu. De obicei predomină convingerea – chiar și la majoritatea buddhiștilor înșiși – că în Buddhism nu ar exista nici un Dumnezeu. Din acest motiv, în luările de poziție comune ale diverselor religii privind problemele etice se face referire la un „Adevăr Suprem” dincolo de existența materială, oricare ar fi acesta în cadrul fiecăreia dintre religii. Această presupunere nu este însă corectă, nu în intregime cel puțin. Buddha nu a afirrmat niciodată că nu ar exista un Dumnezeu, ci el s-a limitat pur și simplu în împrejurările date la transmiterea unor revelații privind existența umană. Întrebat fiind de preoți hinduiști despre Brahma, Buddha a răspuns: „Pe Brahma îl cunosc, desigur, la fel și lumea brahmană, și calea ce duce spre lumea brahmană, și știu și cum a ajuns Brahma în lumea brahmană”. (Digha Nikaya, 13. Discurs – referitor la experiențe spirituale, nu doar la cunoștințe de literatură hinduistă.) Brahma al hindușilor nu poate fi identificat fără rețineri cu „Dumnezeu Tatăl” al lui Iisus Hristos; este vorba aici mai degrabă de personificarea anumitor trăsături divine materializate cu timpul în cele mai diferite culturi. În orice caz, Brahma nu este o denumire pentru puteri negative.
Despre ce vorbește oare în cele din urmă acela care cu toate acestea vorbește de de o origine mai înaltă a zeilor adorați pe atunci, în loc de a-i adora el însuși ca pe ființe supreme? În mod evident pentru Buddha originea și țelul se regăseau în absolutul nemanisfestat. Această nemanifestat㠖 realitate absolut㠖 nu este îns㠄Nimic“. Ea se află pur și simplu în afara tuturor lucrurilor și fenomenelor despre care omul, cu ajutorul facultăților sale pământești, psihice sau mintale, își poate face o imagine. Și aici avem deodată o paralelă pe care Creștinismul, Mozaismul și Islamul nu au identificat-o în mod conștient. Căci în toate religiile există percepția că nu are nici un sens, sau este chiar interzis ca oamenii să își creeze o imagine despre Dumnezeu – chiar dacă motivul pentru acest lucru a fost uitat. În Mozaism era interzisă chiar și pronunțarea directă a numelui lui Dumnezeu.
În schimb
Evangheliile, respectiv Apocalipsa, îl descriu pe „Tatăl” ca fiind cel în care creația își are începutul, și în a cărui perfecțiune stă și sfârșitul ei (Alfa și Omega), cineva aflat, deci, mai presus de aceasta și de caracteristicile ei, perfecțiune care a fost imposibil de atins definitiv înaintea Lui. Mistici creștini ca Jakob Böhme au arătat clar, pe baza experiențelor și trăirilor lor autentice, că acest Dumnezeu este mai presus nu numai de creația pământească, ci și mai presus de lumile de dincolo și cele cerești.**) Compararea religiilor în literatura științifică nu poate fi relevantă fără includerea acelora care au experiențe religioase profunde. Fără aceasta nici nu este posibilă de fapt găsirea unui limbaj accesibil atât științei cât și religiei.***)

Calea buddhistă conduce la intrarea în „Nirvana”, acel dincolo de dincolo – ceva aflat, firește, pentru majoritatea buddhiștilor la fel de departe cum este pentru majoritatea creștinilor uniunea mistică cu Dumnezeu.****) Cu toate acestea Buddha a vorbit în învățăturile sale despre posibilitatea venirii de bună voie pe pământ a unui Bodhisattva „eliberat de reîncarnări” pentru a-i ajuta pe oameni.
Hristos s-a înălțat la Tatăl ceresc („și mormântul era gol”, Învierea și Înălțarea la cer), pentru a se întoarce apoi pe pământ. Hristos ne oferă azi posibilitatea de a pătrunde atât sferele divine cele mai înalte cât și de a coborî la cele pământești.

În acest context merită menționat Rudolf Steiner care a afirmat că Buddha a adus omenirii filosofia dragostei în vreme ce Hristos a adus lumii puterea dragostei care, în cele din urmă, aduce totul înapoi - sau mai bine zispropulsează totul -spre perfecțiunea divină. "Rugați-l pe Tatăl în numele meu" - ceea ce înseamnă că drumul creștin, în armonie cu învățăturile Lui, prin El, duce la Dumnezeu. Aici Budha este considerat într-un fel un deschizător de drumuri. 

Cei care doresc să descopere care este realitatea, trebuie să meargă înainte pe drumul lor și să se adreseze lui Hristos, respectiv lui Buddha!

Buddha în "Kalama Sutta": "Nu vă luați după vorbe, ... după legende,... după tradiții, ... după scripturi, ... după conexiunile logice, ... după deducție, ... după analogii, ... după înțelegerea apărută prin cântărirea vederilor, ... după probabilități sau după autoritatea unui învățător. Doar când știți prin voi înșivă, prin  proprie... (Cunoașterea și credința adevărată au în comun cu credința mult mai mult decât are convingerea pur intelectuală că "ceva este adevărat".)

*) Învățăturile rămase de la Buddha sunt de găsit în traducerile cuprinzătoare ale lui K.E. Neumann, "Die Reden des Buddha: mittlere Sammlung" (în lb. germană) [„Cuvintele lui Buddha: culegere prescurtată”, precum și în „colecția lărgită”].

**) Pentru aceia cărora le este familiar limbajul teosofic menționăm că în sens teosofic Nirvana, respectiv Atman se află la un nivel inferior nivelelor divine ale „paranirvanicului” și „logosului”.

***) În special misticul creștin Master Ekkehart și-a descris experiențele astfel, încât chiar fără utilizarea termenului de Nirvana, înrudirea cu experiența Nirvana poate fi recunoscută, dar în același timp sunt evidente și diferențele prin simplul fapt că pentru el această experiență este legată de o întâlnire cu Dumnezeu.

****) Reîntoarcerea la Dumnezeu, purtând cu sine esența experiențelor căpătate prin trecerea prin lume și viață este pe de o parte o întoarcere la origini, la ceea ce a existat dintotdeauna; dar, în același timp este și ceva în plus, ceva ce nu a mai existat, cum ar fi, spre exemplu, două triunghiuri care se acoperă perfect. Acest paradox poate fi înțeles doar prin adâncirea într-o experiență mistică.

*****) Există și aspecte filosofice. În cadrul budhismului Mahajana, Nagarjuna descrie în Comentarii generale privind Prajnaparamita, cum ceva poate fi considerat ca fiind adevărat, neadăvarat, adevărat și neadevărat, nici adevărat, nici neadevărat, fiind deci vorba de o posibilitate cuadruplă în locul unui fie / fie pur dual. Dat fiind că rațiunea, înțeleasă în sens clasic, nu este suficientă pentru a înțelege pe deplin acest lucru, consecința ar putea fi, la fel ca în cazul enunuțurilor paradoxale ale budhismului zen (vezi mai sus), ca omul să depășească acestă rațiune duală (o formă a "iluminării"), putând astfel obține o vedere de ansamblu de la un nivel de înțelegere mai înalt. În filosofia europeană există o altă cale spre extinderea granițelor gândirii dincolo de dualismul implicat de acel fie / fie depășit: Dialectica hegeliană a tezei și antitezei include noțiunea de sinteză câștigată din această dihotomie. Astfel, ea poate facilita minții posibilitatea atingerii unei viziuni aflate deasupra contrastelor sau a contrastelor aparente, pentru a se deschide către adevărul sublim al spiritului divin. Proiectul nostru creștin a dezvoltat, în mod independent de aceasta, o idee înrudită: din diversele puncte de vedere diferite se pot extrage acele elemente care sunt comprehensibile și compatibile dintr-o perspectivă holistică, (depășindu-se astfel contrastele aparente).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informații privitoare la:  Iisus Hristos și hinduism.

Paginile complementare ale proiectului online "Căile lui Hristos” referitor la diferitele religii constituie o încercare de a contribui, pe de o parte la o mai bună înțelegere a lor, pe de altă parte la instituirea unui dialog interreligios. Aici sunt prezentate asemănări și deosebiri între diferite orientări hinduiste și o creștinătate care este (din nou) conștientă de propriile sale slăbiciuni. Nu avem pretenția de a descrie religia hindusă în toate amănuntele ei, ci vrem doar să evidențiem aspectele ei principale.

Iisus Hristos.

În învățămintele de sorginte hindusă există termenul „avataruri“ ale diferitelor stadii. Prin acesta înțelegem oameni al căror țel pe pământ nu este auto-propășirea, ci care se dedică benevol propășirii unui popor sau a omenirii, asemeni unei picături din “perfecțiunea dumnezeiască”. Deosebirile dintre astfel de “avataruri” succesive și religii se dizolvă adesea în asemenea concepții, în timp ce concepțiile iudaice și creștine accentueaz㠓Dumnezeul istoriei”, aspectul dezvoltării în continuare și rolul deosebit al lui Mesia (Extras din capitolul "La început a fost cuvântul…" din textul principal* ).

Cu toate acestea, privită prin prisma gândirii indice, aceasta este o abordare acceptabilă a înțelegerii misiunii lui Iisus Hristos. De aceea, chiar și maeștrii Yoga hinduși îi atribuie lui Iisus un rol adesea mai important decât o fac acei teologi creștini moderni care văd în Iisus doar ființa umană obișnuită, respectiv reformatorul social. Există însă și hinduși care îl consideră pe Iisus un simplu maestru, respectiv învățător. Atunci când facem aceste considerații trebuie să ținem seama de faptul că profunzimile spirituale ale creștinismului au dispărut în mare parte, și ele trebuie înainte de toate redescoperite și explicate pentru a face cât de cât posibil un dialog rezonabil cu alte religii. (Aceasta constituie unul dintre țelurile principale ale acestei pagini web prin textele cuprinzătoare incluse * .)

Căile Yoga ** și Creștinismul.

Conform vorbelor lui Iisus "Voi fiți, deci, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit" (Matei.5:48), aspectul cel mai interesant al fiecărei religii este pentru noi discuția despre finalitatea căilor spirituale ale fiecăreia. În cazul hinduismului aceste căi spirituale sunt căile extrem de complexe ale Yoga. Ele încearcă să readucă 'spiritul la desăvârșirea sa divină prin înfrânarea pornirilor naturii interioare și exterioare a omului'.

În acest context există căi de învățare europene (…) care pot include, sub alte denumiri, elemente precum centri – Chakre – ai nervilor, ai conștiinței, cunoscute și utilizate în Yoga. Astfel de abordări nu sunt în mod automat „ne-creștinești", cum s-a presupus de către biserică, ci dimpotrivă, acești centri aflați în corpul omenesc erau cunoscuți deja de către teosofii creștini din Evul Mediu (Johann Georg Gichtel), iar de atunci existența lor ca structuri vitale reale, ce se regăsesc în fiecare ființă umană, a fost recunoscută și admis㠖 analog cunoștințelor privitoare la punctele de acupunctură,descoperite originar în China, dar care nu sunt din acest motiv automat „taoiste“ – existența acestor puncte fiind de multă vreme deja dovedită cu ajutorul instrumentelor de măsură, iar mai recent confirmată prin analiza histologică a țesuturilor umane. (Extras din „Zelul sfânt" din textul principal). Cf. și Albrecht Frenz "Christlicher Yoga - Christliche Begründung einer indischen Meditationsweise" [Yoga creștin㠖 Fundamentarea creștină a unui mod de meditație indică], lucrare în care se pornește de la premisa conform căreia creștinismul este compatibil cu metodele practice ale Yoga.

Decisivă pentru creștini, este însă ținuta spirituală, care se referă la o anumită atitudine față de exercițiile de meditație: sunt ele oare văzute ca o pregătire, o deschidere a propriei ființe pentru lucrarea lui Dumnezeu, sau se consideră în mod eronat că prin aplicarea unor tehnici (exerciții fizice și de respirație, incantații mantra, concentrare, meditație, contemplare...) se va obține în mod obligatoriu perfecțiunea divină?

O altă astfel de diferențiere pentru creștini: dacă, spre exemplu în sfera Yoga, descoperim noțiuni cum ar fi “energia Hristos”, vom observa oare faptul că puterea tămăduitoare a lui Hristos este o componentă a ființei Sale, care acționează asupra întregii ființe umane, sau o vom percepe doar ca energie cosmică izolată? Atunci când atenția nu este concentrată direct asupra lui Hristos, de unde putem ști că trăirile noastre au realmente legătură cu El? (parțial legat de capitolul „Misterul semnelor/minunilor” din textul principal) *

În orice caz, pe lângă astfel de metode provenite din alte surse și parțial adaptate creștinismului, există și căi creștine originare; atâta doar că acestea sunt abia pe punctul de a fi redescoperite și redate contemporaneității în deplina lor fertilitate. Un exemplu sugestiv este practica străveche a călugărilor de pe muntele Athos ("kyrie-eleison", “Doamne miluiește”), care, în terminologia indică ar fi un exercițiu creștin de respirație combinat cu recitarea unei Mantre. (Cf. cap. "Liniștea din pustie” din textul principal) *. În afară de aceasta există de exemplu și meditația evanghelică specifică creștinismului, care stă la baza textului principal și care este descrisă în pagina extra Meditația creștină *.

**Sensul literal al cuvântului hindus Yoga, este "conectare", sugerând și aspirația către o comuniune a omului cu originile sale, într-un mod similar sensului literal al cuvântului latinesc re-ligio (religie). Practici de sorginte hinduistă cuprinzând exerciții pentru corp, spirit și suflet.

Variante creștine și indice ale misticii.

Re-trăirea răstignirii, respectiv a „nopții sufletului“, a „morții mistice“, a trecerii printr-o pustietate absolută unde nu există nimic de care omul se poate agăța, experimentată într-un fel sau altul de către toți misticii creștini cunoscuți (de ex. Meister Ekkehart), este oarecum înrudită cu starea supremă a Yoga: Nirvikalpa Samadhi (conștiința fără îndoială), respectiv trăirea repaosului absolut, al neființei „Nirvanei“. Însă misticismul creștin a dezvăluit existența a “ceva” dincolo de aceast㠓neființ㔠– acest “ceva” fiind însuși Hristos, respectiv Dumnezeu. Cel care a demonstrat că transcenderea acestei Nirvana către ceva aflat dincolo de ea este posibilă inclusiv folosind căile și metodele indice a fost Aurobindo. În cazul căii creștine, însă, o parte din această profunzime aflată dincolo de tot ce există poate fi permanent prezentă și percepută, încă din primul moment în care pornim pe calea religiei, a credinței, deoarece ființa lui Hristos care a trecut pe acest pământ, constituie o punte spre divinitate.

Atunci când cineva cum a fost Aurobindo este confruntat cu forțe care sugerează conexiunea cu evoluția lui Hristos – dar îi lipsește substratul necesar -, impresia este aceea a cuiva care umblă pe marginea unei prăpăstii. Dar imposibil nu este nici într-un caz; trebuie doar să amintim cazul lui Sadhu Sundar Singh, tânărul hindus care nu știa nimic despre creștinism, însă, în urma căutării intense a lui Dumnezeu, a avut o experiență de natură creștină, pe care apoi a și dezvoltat-o sub forma unei cărți (ed. Friso Melzer, "Sadhu Sundar Singh"). Și în timpul unor exerciții hinduiste, tantrice, oamenii, care se așteptau mai degrabă la apariția unei zeități hinduse, au avut viziunea lui Hristos. „Duhul zboară încotro dorește”.

Mai puțin valoroasă pentru teologia fixată pe creștinism ca și comunitate religioasă, dar cu atât mai interesantă pentru alte culturi, ar putea fi sugestia lui R. Steiner de a vedea în Hristos o ființă solară, probabil cunoscută unor mari înțelepți din perioada pre-creștină.(Extras din capitolul „Răstignirea" al textului principal *) R. Steiner a făcut referire, în legătură cu India, la "Vishwas Karman", un „creator de lumi“, a cărui prezență putea fi percepută de vechii Rishi (înțelepți hinduși) dincolo de nivelele la care ei aveau acces direct.

Referitor la multitudinea de zeități hinduse nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acestea, conform recentelor descoperiri legate de divinitățile multor altor culturi – în măsura în care nu este vorba de pure zeități tribale, sau chiar de ființe umane divinizate – reprezentau aspecte ale divinității unice, ajunse mai târziu să fie adorate ca zeități independente. Termeni teoretici, izolați și scoși din context, cum ar fi politeismul, înseamnă foarte puțin. Și evreii au – în textul original în limba ebraic㠖 mai multe nume diferite pentru Dumnezeu și calitățile Lui. Însă ei nu au ales calea de a le adora ca divinități separate. Un alt exemplu este acela al zoroastrienilor (parși) care au rămas de asemenea la o credință monoteistă (într-un Dumnezeu unic). În cadrul hinduismului școala modernă a hinduismului lui Vishnu poate fi considerată ca fiind monoteistă.

În acest context este interesant faptul că există noi orientări care, asemenea lui Hristos prin actul Învierii, refuză să accepte ideea caracterului muritor al ființei ca fiind ceva necesar, de la sine înțeles: (...) de ex. filosoful și yoghinul indian Aurobindo, împreună cu urmașa sa spirituală Mira Alfassa numit㠄La Mérè", s-au orientat în această direcție. (...) (parțial extrase din capitolul „Învierea" din textul principal) *.

Învățături despre “Karma“ și Dumnezeu.

O mare parte din căile creștine ale acțiunilor filantropice și ale milosteniei ar corespunde în India conceptelor de “Karma Yoga” (Yoga Destinului) respectiv “Bhakti Yoga” (Yoga Dragostei), în vreme ce o cale cognitivă ar putea fi comparată cu „Inana-Yoga“.

Ceea ce poate fi trăit în plan real este faptul că, în cazul alegerii unei conduite de viață care să stea sub semnul credinței în Dumnezeul adus oamenilor aproape de către Hristos, această viață poate decurge mai organic decât în cazul unei supuneri fataliste față de un destin orb, similar legilor compensatoare ale Karma. Hristos însuși vorbește despre înfruntarea destinului până la ultima picătură, dar el nu spune că aceasta trebuie să ia forma „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi“ (Vechiul Testament). Noua menire a omului stă în prim-plan – ceea ce îi este folositor sieși și mediului propriu va fi preluat și transpus în faptă, după propriile posibilități. Nici o altă confruntare a trecutului ca scop în sine sau ca motiv de dezvoltare nu este mai actuală. In zilele noastre se poate constata un ajutor venit “de sus”, atunci când e vorba de armonizarea diverselor posibilități ale oamenilor. (Extras din capitolul "Răstignirea” al textului principal; există și o pagină separată despre Karma și reîncarnare.)*

Valori etice.

Etica este acel aspect al diferitelor religii care le este comun și în cadrul căruia dialogul este cel mai avansat. De exemplu, conform Patanjali, la începutul căii clasice Yoga, premisa unei reușite o constituie "Yama": nu nedreptăți nici o ființă vie prin gânduri, vorbe sau fapte; nu fi lacom; iubește adevărul și puritatea sexuală; nu accepta ușor cadouri (rămâi independent). Al doilea stadiu este “Niyama”: purificarea fizică și spirituală, modestia și asceza, generozitatea, sacrificiul, studierea și adorarea divinității, fervoarea și credința. Yoghinii ne învață că însuși “câmpul de lupt㔠în Bhagavadgita trebuie înțeles în sensul unui câmp de luptă interioară, menit să servească purificării. Este evident faptul că există aici paralele cu poruncile și învățămintele lui Iisus. Atât hindușii cât și creștinii, precum și multe alte religii, au adoptat proiectul “Ethosului Mondial".

Scrieri sfinte.

Cel mai vechi fundament religios îl constituie Vedele, care provin de la "rishi" din "era de aur". La aceasta s-a adăugat, mai târziu, epopeea Mahabharata, care a ilustrat evenimente de la începutul vremurilor, considerate adesea drept mituri, evenimente cum ar fi războaie – deci mai puțin aparținând unei astfel de ere “de aur”. A urmat literatura filosofică a Upanishadelor. Bhagavad Gita este unul dintre cele mai importante texte sacre ale hinduism ului care, combinând tradițiile și legendele transmise de Vedecu filosofia Upanishadelor și filosofia Yoga, se află în legătură și cu Mahabharata. Krishna, eroul acestui poem didactic, este considerat o formă de apariție umană - un avatar, vezi mai sus - al divinității supreme.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Informații:  Iiisus Hristosși taoismul & confucianismul

Paginile suplimentare ale proiectului nostru în Internet "Căile lui Hristos" referitoare la diverse alte religii se consideră o contribuție la mai buna înțelegere a acestora, precum și la dialogul interreligios. În această pagină suplimentară vom analiza similaritățile și deosebirile dintre taoism/confucianism și creștinism - un creștinism care a (re)devenit conștient de propriile profunzimi spirituale. Nu avem, desigur, pretenția de a reda în mod comprehensiv viața și patrimoniul spiritual al lui Lao-zi sau Kong-Fu-zi. Aici vor fi tratate punctele cheie.

Spiritualitatea tradițională chineză reprezintă o confluență a mai multor izvoare înrudite:

1. Învățătura originară a principiului suprem.
Învățătura originară a principiului suprem, Tao / Tai-ji, "despre care nimic nu poate fi spus", reprezintă și unitatea originară aflată la originea tuturor lucrurilor, înainte de scindarea în polaritățile Yin și Yang*) și apoi în cele "5 elemente"*. Această unitate originară stă în prezent în spatele formelor de manifestare aleuniversului.
Misionarii creștini, spre exemplu iezuiții, au găsit în acest principiu ceva care corespunde lui Dumnezeu; în timp ce călugării franciscani și benedictini, și în cele din urmă și Papaau refuzat această opinie. Pe de o parte "Tao" nu corespunde modului de percepție a lui Dumnezeu ca "Tată" căruia omul I se poate adresa personal, așa cum a predicat Iisus. Pe de altă parte nu este exclus că aici este vorba despre o modalitate de percepție străveche, respectiv o căutare a divinității așa cum era ea posibilă în China antică.

*) Yin este un principiu expansiv, "feminin" - de ex. în nervul simpatic; Yang un principiu constrictiv, "masculin" - de ex. în nervul parasimpatic, iar ambele interacționează. Cele "5 elemente:pământ, apă, lemn, focși metal" corespund împărțirii similare în cele 4 forme de manifestare, respectiv calități: "pământ", "apă", "aer", "foc" = "căldură", așa cum sunt ele considerate de vechea alchimie și hermetismul occidental, precum și în multe alte culturi (au existat și alchimiști creștini). Cel de-al 5-lea element chinezesc, așa-numitul "metal" a fost denumit în Europa uneori "prima Materia" ("materie originară", vezi și teoria modernă a particulelor elementare), sau "eter". Unele surse vechi indice și antropozofice atribuie acestui element, eterul, mai multe astfel de nivele, astfel că ar exista în total 7 astfel de stări de agregare. Astfel de descoperiri străvechi nu ar fi astăzi atribuite religiei în sens strict; ele nu constituie însă doar filosofie pur speculativă, ci reprezintă o cosmologie străveche - avansată în felul ei - cu un caracter științific, chiar dacă metodele de cercetare de atunci diferă de cele contemporane.

Acest aspect nu schimbă cu nimic faptul că practicile maeștrilor din China antică, iar mai târziu acelea ale maștrilor taoiștiau un caracter spiritual. Căci rezultatele studiilor din acele timpuri privind rolul "elementelor", respectiv al forțelor din oameni au fost luate în considerare pentru că imperfecțiunile pământești sunt greu de ignorat atunci când este vorba de perfecționarea spirituală / sufletească. Aceasta ar fi o spiritualitate care nu încearcă să evadeze din sfera terestrului, spre deosebire de alte tradiții spirituale.Aspirația spre perfecțiune în sine nu constituie o contradicție a învățăturii creștine despre mântuirea omului. Adesea este uitat faptul căIisus a spus "Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit" (Matei, 5,48). Metodele sunt însă diferite. Pentru creștinii timpurii era absolut limpede faptul că omul se poate pregăti activ și se poate deschide pentru lucrarea lui Dumnezeu; dar în creștinism a fost dintotdeauna limpede și faptul că nu este posibil să forțezi mila lui Dumnezeu prin astfel de activități. Și Dumnezeu e liber.

Între cer, în limba chineză "T'ien", Pământ și oameni - cu toții avându-și originea în aceeași unitate primordială - au fost în permamență văzute conexiuni (în mod similar cu cele "7 arte libere" ale universităților occidentale din Evul Mediu. Astfel, întreaga aspirație era îndreptată spre armonia vieții umane cu "Cerul"- ca putere supremă - și Pământul.Aceasta arată, pe lângă caracterul spiritual al aspirației, și caracterul religios al acesteia. Cuvântul religie (provenind din limba latină) înseamnă "reconectare", "legare din nou", și anume reconectarea cu cauza originară a tuturor lucrurilor. Din punct de vedere creștin, Dumnezeul creator, căruia omul I se poate adresa, este cauza originară a lucrurilor, începutul și sfârșitul; iar Iisus Hristos este ca un element de legătură care ne ajută să găsim legătura cu Dumnezeu.

În decursul timpurilor oamenii în China antică au venerat diferite zeități: zeități ale cerului, zeități ale pământului, spirite și sfinți locali. Termenul consacrat pentru acest fel de religii, "politeism", nu este aici de mare ajutor, deoarece la origine toți acești zei nu erau decât emanații, respectiv caracteristici ale aceluiași principiu, la fel ca și în anumite alte religii, (abstracție făcând de adorația sfinților, de ex. - care însă este familiară multor biserici creștine).

Pe această cale, divizarea tuturor manifestărilor terestre în Yin și Yang poate constrânge rațiunea umană în această polaritate; însă ea poate conduce și dincolo de această polaritate spre o stare mistică a conștiinței.

2. Taoism.
Cele descrise mai sus constituie baza comună a celor două școli apărute mai tîrziu: a lui Lao-zi și respectiv a lui Kong-Fu-zi (plasate de către istorici aproximativ în secolul 5 î.C.)
Taoismul
(Lao-zi: printre altele cartea "Tao-Te-Ching") se orienta spre acțiune izvorâtă din atitudinea meditativă a "nonacțiunii" (wu-wei). Acesta înseamnă că acțiunea nu își are originea în stratul superficial, egoist și intelectual al omului, ci în instinctele naturale aflate în miezul bun al ființei umane - care trăiește în armonie cu natura. Această atitudine ar avea drept rezultat un fel de etică naturală a altruismului și a modestiei.Miezul bun în acest sens nu este însă în mod automat identic cu Iisus care, așa cum spune profetul Ioan, se poate întrupa în om având o influență binefăcătoare ("Rămâneți in Mine, și Eu voi rămîne în voi"). Dar teologii de azi nu ar mai putea nega un miez de bunătate aflat în cei de altă religie - în special din cauza faptului că etica strâns înrudită a majorității religiilor arată că "binele" a prins rădăcini mai mult sau mai puțin peste tot. Însuși "Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul." (Ioan 3).

Taoiștii au fost dintotdeauna practici și nu teoreticieni. Taoismul se bazeză pe:
- asceză. Aceasta este prezentă în toate religiile. Există însă și practici pentru a atinge sublimarea, respectiv transformarea sexualității
(de ex.Mantak Chia, "Tao Yoga" și "Tao Yoga dragostei". Vechile căi orientale încep adesea "de jos în sus", în timp ce căile europene moderne au tendința de a începe "de sus în jos", adică pornind de la conștiință)
- exerciții pentru corp, respirație și concentrație cu scopul de a trezi și conduce energia vitală "qi". Existența acestei energii vitale se poate considera ca fiind dovedită prin cercetarea acupuncturii și a electro-acupuncturii, chiar dacă natura ei nu a fost definitiv clarificată științific. S-a dovedit că "meridianele" de acupunctură există, chiar în țesuturi, sub forma unor canale "goale". Această energie vitală nu este, deci, "taoistă" cum au crezut unii creștini, ci este ceva general uman. În antichitatea greacă / perioada creștinismului timpuriu ceasta a fost denumită "pneuma" - un cuvânt grecesc folosit pentru a semnifica atât respirația, cât și energia vitală - suflul vieții, însuflat de Dumnezeu și simbolizat prin Duhul Sfânt. Noțiunea de "Duh Sfânt" însă se află în relație cu Iisus Hristos. Deci, cum poate cineva care nu îl acceptă pe Iisus Hristos să știe că experiența pe care o trăiește este experiența Duhului Sfânt anunțată de Iisus?

- În afară de acestea, din repertoriul taoismului face parte, la fel ca în Yoga indiană, adâncirea în meditație pentru descoperirea cauzei originare a lucrurilor, pentru depășirea limitelor impuse vieții.În mod similar, căutarea nemuririi de către alchimiști a jucat un rol important.

3. Confucianism.
La fel și Kong-Fu-zi (Confucius) recomandă oamenilor să se ajusteze la "legea etică a universului". Dar, în loc să recurgă la calea mai degrabă individualistă a taoiștilor, el a căutat mai degrabă un sistem moral pentru educarea întregii societăți.Adepții confucianismului se străduiesc să cultive și să perfecționeze esența a ceea ce este bun în om, prin obișnuință și prin modele de comportament:
Dacă în familie este învățată dragostea și respectul și alte valori similare, rezultatul va fi o societate cu valori morale.
- Încă din cele mai vechi timpuri în China omorul, furtul, prostituția și adorarea imaginilor erau interzise.
- La fel ca în aproape toate religiile lumii, Kong-Fu-zi a propovăduit dragostea de aproape ("Ce ție nu-ți place, altuia nu face").

- Aici aparține controlul de sine, umanitatea, compasiunea și bunătatea;
- respectiv virtuțile morale: buna voință, simțul dreptății,comportamentul plin de respect (și față de strămoși), generozitatea, înțelepciunea, sinceritatea;
- virtuți duble conform cărții
Shi jing: amabil și demn, blând și ferm, corectși politicos, ordonat și respectuos, docil și îndrăzneț, onest și blajin, indulgent și moderat, puternicși demn de încredere, curajosși drept.
- Țelul este o atitudine de mulțumire, dincolo de mânie, durere sau veselie.
În vechile învățături sunt cuprinse atât valori eterne, cât și valori relevante pentru imperiul antic chinez.

4. Astfel, între aceste două școli au existat anumite puncte comune, dar și câteva dezacorduri. Cu toate acestea, încă de timpuriu ele au fost resimțite mai degrabă ca idei venind una în completarea celeilalte decât ca idei aflate în absolută opoziție. Acest lucru este valabil chiar și pentru Buddhismul apărut mai târziu în India, cu învățătura sa îndreptată spre depășirea patimilor pământești.
Templele chineze contemporane, de ex. în Hong Kong, dau adeseori impresia de a se afla în căutarea relativ simplă a unor oracole, respectiv ritualuri care să aducă noroc în viață.Mai mult sau mai puțin la fel cu toate religiile contemporane, profunzimea spirituală originară nu se mai regăsește peste tot. Dintre lucrurile transmise prin tradiția chineză merită menționate și anumite proceduri, nu direct religioase, cum ar fi Cartea de oracole I Ging, horoscopul chinezesc, varianta chinezească a geomanției, respectiv "Feng Shui", precum și medicina alternativă chineză tradițională.

O mărturie interesantă a unei întâlniri timpurii între creștini și taoiști o găsim în cartea lui Martin Palmer, "Die Jesus Sutras", Ansata: o biserică creștină în China, astăzi dispărută, a introdus într-un mediu taoist ideile și conținuturile principale ale creștinismului. (Atunci când aici sunt menționate cărți ale altor autori, aceasta nu înseamnă neapărat că toate ideile din ele ar fi susținute de noi.)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere generale referitoare la religiile naturale

Paginile suplimentare ale proiectului „Căile lui Hristos" referitoare la diverse alte religii sunt o contribuție la o mai bună înțelegere a acestora și la dialogul inter-religios. Din punct de vedere creștin, la baza acestor texte stau cercetări independente care re-dezvăluie profunziile spirituale ale creștinismului, precum și analiza modernă a conștiinței. În ceea privește religiile naturale nu vom oferi o descriere comprehensivă, ci doar anumite puncte de vedere relevante pentru acest proiect.

Și de ex. cultul Shinto japonez este la origini una dintre religiile naturale înrudite din lumea întreagă, care sunt mai vechi decât religiile mondiale cunoscute cum ar fi budhismul și creștinismul.
Religiile naturale își au originiile în vremuri în care conștiința umană era în mare măsură diferită de conștiința intelectuală predominantă în zilele noastre. Jean Gebser, autor al cărții "Ursprung und Gegenwart" („Origine și prezent") (germană) ar numi această treaptă a conștiinței "conștiința mitologică”. Cercetătorul Julian Jaynes, autor al cărții "Der Ursprung des Bewusstseins" „Originea conștiinței" (germană, engleză) ar numi aceasta o conștiință în care ambele emisfere cerebrale comunicau una cu cealaltă mai direct și mai intens decât în zilele noastre .*) Emisfera cerebrală dreaptă permitea perceperea tuturor aparițiilor, de ex. a celor din natură, în mod holistic ca „ființe", iar emisfera cerebrală stângă putea prelucra aceasta astfel încât omul auzea „voci". Aici își au sursa toate tradițiile orale, inclusiv cele europene, despre ființe elementare, creaturi de basm ș.a.m.d. – ele nu sunt, deci, un simplu produs al fanteziei. În corelație cu răspândirea tot mai puternică a scrisului și cititului în locul transmiterii doar pe cale orală, această modalitate de percepție a dispărut în cea mai mare parte ca fenomen cu relevanță socială în antichitatea europeană și a orientului apropiat până la cca. 500 înainte de Hristos. Dat fiind că în epoca mistică erau adorate în mare parte și ființe, strămoși sau divinități legate de un anumit loc sau trib, contopirea de culturi a contribuit și ea la faptul că mai vechea formă de conștiință nu mai funcționa ireproșabil. Lipsurile făceau utilitatea acestei percepții tot mai contestabilă și de aceea au accelerat procesul.
Nu ar fi ireproșabil să evaluăm aceste trepte în sensul că noua conștiință rațională ar fi mai valoroasă, iar produsele vechii forme de conștiință ar fi asztăzi lipsite de orice valoare. Conștiința rațională ne-a dăruit, e drept, aptitudini noi, dar în același timp s-au pierdut altele, pe care intelectul nu le poate înlocui. Este totuși posibil ca, odată cu păstrarea cuceririlor gândirii analitice, să re-dezvoltăm în mod conștient vechile abilități pierdute ale sinopsisului și sintezei simbolice; de ex. prin meditație. Astfel poate apărea o conștiință integrativă, care stimulează ambele emisfere ale creierului. Conștiința pur intelectuală a atins în zilele noastre în mare parte hotarele capacității sale. Evident este imposibil ca numai prin aceasta să recunoaștem din timp în întreaga lor complexitate și să soluționăm de ex. problemele ecologice: Dörner vorbea de o „conștiință multifactorială“, care este necesară pentru înțelegerea fenomenelor și proceselor ecologice, dar de care studenții săi, la o analiză adecvată, nu dispuneau aproape deloc. Omenirea din zilele noastre se poate lăsa stimulată și de tradiții provenite din percepții pre-raționale – fără a fi însă capabilă să își însușească pur și simplu forma timpurie a acestei conștiințe. Acesta este motivul pentru care basmele sunt chiar și în zilele noastre prețioase pentru copii. Acestea contribuie la păstrarea intactă o vreme mai îndelungată a emisferei drepte a creierului.

În creștinismul originar „darurile spirituale ale Sfântului Duh" au jucat un rol important (între altele Ioan: 16; Corinteni: 12, 7-11; Faptele Apostolilor: 2, 17-20). Vezi și capitolul nostru „Rusalii" din textul principal de pe website-ul nostru în limba engleză precum și în celelalte limbi. Duhul Sfânt este o forță Dumnezeiască ce lasă creativitatea omului să-și depășească propria condiție. Creativitatea nu este o simplă activitate a emisferei drepte a creierului, deși se folosește de aceasta. Dar: Sfântul Duh are legătură cu Iisus Hristos. Chiar dacă Iisus le-a spus discipolilor: „Duhul zboară încotro dorește" – cum poate cineva să-și dea seama că experiențele sale din prezent provin de la Sfântul Duh în sensul lui Hristos, dacă nu s-a sintonizat cu Hristos?

Spre deosebire de ceea ce am putut găsi la alte religii aparent politeiste – la baza cărora a stat o singură divinitate cu "virtuți" și care, ulterior, s-a transformat în mai mulți zei -, la o serie de religii naturale nu se poate întâlni un asemenea fenomen unitar. In timp ce miturile creației unor alte popoare încep cu crearea cerului și a pământului (și a Infernului), vechiul mit al creației japoneze pleacă de la premisa că cerul și pământul au existat deja. In această imagine zeii apar spontan și sălășluiesc în 3 lumi, în timp ce pe pământ locuiesc și oameni, în Infern și mulți morți și demoni. Chiar și înaintași demni de slavă au fost atribuiți panteonului zeilor.

Preaslăvirea are loc în feluri diferite, prin rugăciuni convenite (mulțumiri și rugăminți) și prin sacrificare de produse ale naturii sau simboluri. (...)

În timp ce în religiile naturale un rol central îl joacă șamanii – vraci cu cunoștințe deosebite și capacități mediale – cultul șintoismului este condus de către călugări.

Învățăminte etice: De ex. în șintoism există un registru al păcatelor; în contact cu alte religii au fost dezvoltate principii morale, așa cum pot fi întâlnite practic în toate religiile mari.

(...)

*) In engl. "Bicameral mind". Chiar și Jaynes a lăsat impresia că însăși aceste vechi moduri de funcționare a creierului ar constitui explicația experiențelor cu forțele divine și naturale. Conform rezultatelor cercetării noastre acest lucru este cu totul fals. Cercetările sale nu ne spun nimic despre ceea ce "sunt" aceste ființe. În creier nu pot fi găsiți nici „zei" și nici Dumnezeu. Aici e mai degrabă vorba de un nivel al realității aparte, iar creierul nu le poate interpreta decât într-un anume fel sau altul. Chiar forma descrisă mai veche a percepției nu este în măsură să producă asemenea "ființe" artificiale cu mare ușurință, așa cum ar putea-o face conștiința modernă. Intr-un mod asemănător visele spirituale sau experiențele meditațiilor oglindesc, parțial, ceva total diferit decât niște procese prelucrate ale experiențelor psihice din timpul unei zile.

**) In Europa, de ex. perioada creării epopeelor homerice aparținea încă vremii mitice, în timp ce perioada de mai târziu a filosofiei grecești vechi aparținea deja conștiinței raționale.

 

Noile noastre pagini tematice in germana / engleza:
Vechile religii americane: Calenadrul maiaș

Analiza religiei Greciei
Observații referitoare la religia Romei antice
Religia germanică veche
Religia celtică
Religia slavică timpurie
Religia baltică timpurie
Religia bască timpurie
Religiafineză timpurie

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Spre Partea întâi: Pașii Evangheliilor.    /    Spre Partea a doua: Pașii Apocalipsei.   /   Spre Partea a 3-a: alte teme.

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieți pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menționați în ce limbă ați scris.

Spre Homepage.

 

Observații privind ediția în alte limbi și drepturile de autor.

Celelalte pagini web se găsesc la adresa: http://www.Christuswege.net  (germană) și http://www.ways-of-christ.net (engleză). Pentru alte limbi vezi Homepage. Paginile web în limbile germană și engleză sunt permanent actualizate și cuprind o pagină cu „Modificări”, precum și pagini extra. Sunteți liberi să listați și să puneți în circulație aceste pagini, făra însă a le modifica conținutul. Traducerile în alte limbi nu sunt întotdeauna verificate.

Citatele din Biblie și mențiunile folosite – pe baza diferitelor traduceri nou prelucrate – reprezintă completări la capitolele textului principal. Acestea nu constituie un substitut al studiului sau al meditației asupra unor capitole întregi din Evanghelii sau din Apocalipsă. Pentru aceasta vă sfătuim să recurgeți la Biblie sau la Noul Testament.