O pagină de informaţii independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare ştiinţifică şi experimentale.

   spre Homepage: oferte suplimentare în mai multe limbi.

Despre Vechiul Testament şi religia evreilor (Iudaismul).

Iisus Hristos şi ucenicii Săi au făcut adesea referiri la Sfintele Scripturi, familiare ascultătorilor lor. Este vorba în primul rând aici de Vechiul Testament. Acesta conţine o povestire a Genezei, Cărţi despre istoria evreilor, texte de legi, texte profetice, psalmi, scrieri apocrife etc. Iisus şi ucenicii au arătat că faptele lor nu anulează, ce-i drept, revelaţiile din vechile scrieri, dar că ei nu intenţionau să fie în primul rând tălmăcitori ai Sfintei Scripturi, ci este vorba de viaţa trăită în contact nemijlocit cu Dumnezeu şi Hristos. (Vezi şi „Principiile valorilor morale” precum şi textul principal). Prin aceasta rezultă noi orizonturi în comparaţie cu Vechiul Testament.

Cu toate acestea în Noul Testament se găsesc şi numeroase referiri la alte orientări religioase ale acelor vremuri. Spre exemplu, Evanghelia după Ioan se adresează adeseori în mod evident acelora care erau familiarizaţi cu învăţăturile gnostice, cu scopul de a le clarifica – pornind de la propriile lor cunoştinţe - tocmai ceea ce era diferit în Creştinism şi specific lui. Un exemplu la îndemână este expresia „El este lumina cea adevărată" în Ioan 1. De asemenea, unele dintre Epistolele pauline precum şi alte scrieri de acest fel iau în considerare şi nivelul de cunoştinţe al adepţilor vechilor credinţe mistice într-o mai mare măsură decât scrierile iudaice. Cineva nefamiliarizat cu aceste tradiţii nu va observa acest fapt. În astfel de pasaje ale Noului Testament nu vom găsi sentinţe care să condamne fără deosebire toate scrierile vechi ne-iudaice. Acest fel de condamnare poate fi regăsit numai în acele pasaje care menţionează concret abuzurile unor anume culte degenerate, cu scopul de a avertiza oamenii asupra pericolelor ce le implică alegerea unor asemenea căi. Calea originară, genuină a Misiunii era aceea de a-i lua pe oameni de la nivelul la care se află, în loc de a le pretinde să îşi uite pur şi simplu întregul trecut – ceea ce le-ar putea provoaca crize de conştiinţă suplimentare mai degrabă decât să le aducă mântuirea sufletului. Celor de altă origine nu li se pretindea să asimileze mai întâi întreaga tradiţie iudaică. Din acest punct de vedere ei aveau aceleaşi drepturi ca şi evreii. Totuşi acest fapt a generat controverse, care mai apar şi astăzi, între adepţi.

Dumnezeu este numit în Vechiul Testament iniţial „Elohim” – care înseamnă „spirite (creatoare) divine” şi nici într-un caz făpturi extraterestre care ar fi creat specia umană prin manipulare genetică, cum speculează mai nou anumiţi autori - ; dacă au existat anumite influenţe negative asupra dezvoltării planetei, acestea sunt ulterioare şi fără legătură cu geneza.
Numele Jahweh/ Iahve/Jehovah/ JWHW apare abia mai târziu în Vechiul Testament. Surse mistice şi din sfera ştiinţelor sociale,cum sunt Lorber sau Steiner, susţin că odată cu apropierea de Dumnezeu a apărut între altele şi perceperea Lui ca Iehova. Numai că, din păcate, traducerile folosesc mereu aceleaşi denumiri, chiar şi acolo unde în original apar multe nume diferite ale lui Dumnezeu. Din această cauză se pierd trăirile şi experienţele oamenilor, diferite de la o epocă la alta. Experienţa, la origine veritabilă, a lui Dumnezeu ca Iehova a fost probabil abia mai târziu afectată negativ prin influenţe umane. În acest context, fiinţe malefice au reuşit chiar să inducă în eroare oamenii a caror credinţă şi spiritualitate erau aplatizate, şi care erau plini de ură. Astfel, nu toate textele din Vechiul Testament se referă neapărat la adevăratul „Jahwe”(”Iahve”) şi la „JHWH" aşa cum este descris şi explicat de Prof. J. J. Hurtak/ SUA. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare fapt şi întâmplare din Vechiul Testament poate fi evaluat pe baza normelor logicii umane a societăţii contemporane nouă. Dumnezeu ştie mai bine decât noi motivele faptelor Sale, El ştie ce cere oamenilor, şi de ce.

Comunitatea de la Qumran este adesea considerată ca aparţinând comunităţii extrem de credincioase, cu înclinaţii spirituale, a esenienilor, care, pe lângă farisei şi saducei, constituiau cea de-a treia şcoală fundamentală a iudaismului din acele vremuri. La o privire mai atentă ne vom da seama că avem de a face cu o comunitate independentă, apropiată esenienilor, care păstra contacte bune cu diferitele orientări ale iudaismului acelor vremuri, nu numai cu esenienii paşnici, ci şi cu "Zeloţii" militanţi şi ei independenţi, precum şi cu fariseii din Ierusalim (aceştia din urmă, ajunşi la strâmtoare, au încredinţat celor din Qumran însemnările lor despre comorile din Templu, aceştia fiind evident consideraţi, în ciuda opiniilor divergente, ca fiind absolut demni de încredere). "Codurile de reguli interioare" 1QS conţin informaţii privitoare la aşteptarea lui Mesia. Erau menţionaţi chiar doi Mesia, respectiv două linii de descendenţă ale lui Mesia cel aşteptat, descendenţă care, conform legislaţiei de atunci, se poate referi la Iisus: prin Iosif din neamul lui David şi prin Maria din linia preoţilor urmaşi ai lui Aaron (acest lucru fiind menţionat, spre exemplu, şi de către Carsten Peter Thiede care, din însărcinarea oficiului israelian pentru antichităţi, se ocupă de studiul manuscriselor de la Qumran).

O teorie mai puţin utilă unei teologii bazate pe creştinism ca formă a comunităţii religioase, dar cu atât mai interesantă pentru alte sfere culturale, poate fi aceea a lui R. Steiner, care vedea în în Hristos o fiinţă care a fost cu siguranţă cunoscută unora dintre marii înţelepţi din erele pre-creştine, şi care s-a afirmat şi în Vishva Karman (Creatorul universului) la hinduşi, în Ahura Mazda la parşi, în făptura luminoasă a lui Osiris la vechii egipteni, şi în Belemis=Baldur la celţi, în Apollo. Vezi şi capitolul „La început a fost Cuvântul...” în acest text.
De ex. pentru Cristologie vezi între altele şi culegerile de conferinţe ale lui R. Steiner: „Die Geistigen Wesenheiten in den Himmelskörpern" („Făpturile spirituale în corpurile cereşti”), 1912;"Vorstufen zum Mysterium von Golgatha" („Stadii preliminare ale misterului de pe Golgotha”), 1913, 1914;"Von Iisus zu Hristos" („De la Iisus la Hristos”);"Christologie" („Cristologie”).

Mai târziu, acum 2000 de ani, vedem întruparea lui Hristos pe pământ, ca măsură a lucrurilor într-un moment de răscruce al evoluţiei lumii, absorbind lumea şi omenirea în Sine, retrăind-o în viaţa Sa. Vechile culte sunt azi parţial degenerate, după cum şi creştinismul a devenit mai târziu superficial, însă o cercetare în această direcţie are totuşi azi sens. Hristos ni s-ar putea revela ca cineva care nu intră în rolul atribuit uneori Lui, acela de garant al puterii unei anume comunităţi religioase, ci este o fiinţă care întruchipează tocmai ceea ce este universal omenesc, „noul Adam" de pe Golgotha.

Se face referire la vremurile „de dinainte de Potop" şi la cele cuprinse în Noul Testament, de exemplu în scrierile lui Jakob Lorber inspirate de „Cuvântul din interior“ [www.lorber-verlag.de], precum şi ale lui Rudolf Steiner. Descoperirile misticismului susţin ideea că tezele unora, conform cărora Iisus nu ar fi existat niciodată ca persoană istorică, sau ar fi fost pur şi simplu un predicator nomad, pot fi date cu totul uitării.

Update English/ Deutsch.

Aceasta este o contribuţie la o mai bună înţelegere între diversele religii, precum şi la un „dialog interreligios" paşnic, aşa cum acesta are deja loc de mulţi ani. Aceste adnotări nu au pretenţia de a caracteriza Islamul în profunzime; mai ales pentru că există şi în cadrul Islamului diverse şcoli teologice.

Islam înseamnă „supunere voinţei lui Dumnezeu (Allah)".Despre cartea sfântă a Islamului, Coranul, tradiţia spune că aceasta a fost revelată prin inspiraţie divină Profetului Muhammad de către Arhanghelul Gibril – care poate fi identificat cu Arhangelul Gabriel, cunoscut şi în religia creştină. Ceea ce este sigur este că importanţa centrală revine Coranului. În afară de aceasta, există şi alte tradiţii (Sunna, în traducere literală „cutumă“) transmise de pe timpurile Profetului (cuprinse în Hadith-uri) care au un rol în interpretare. Dar chiar şi un profet este în comportamentul său personal un om, nu o divinitate. Trebuie de asemenea ţinut cont de faptul că, la fel ca între creştini, şi între musulmani există mulţi care nu cunosc bine cartea sfântă a credinţei lor.

Coranul li se adresează creştinilor, respectiv evreilor, uneori chiar direct cu „voi, oamenii Cărţii“ (de ex. Sura 4:171*) şi cu „voi, fii ai Israelului“. Astfel,aceştia se pot apleca şi asupra scrierilor Coranului* - chiar dacă de cele mai multe ori nu o fac. Teologia, în orice caz, se ocupă de scrierile sacre ale tuturor religiilor şi cercetează, între altele, evoluţia istorică a interpretării acestora. Scrierile religiose trebuie însă studiate cu respect. O parte a exegeţilor musulmani ai Coranului susţine că există o formă arhetipală a Coranului – păstrată în ceruri de Dumnezeu – care este accesibilă numai îngerilor puri şi trimişilor imaculaţi ai oamenilor; conform interpretării unei alte părţi a acestora, cititorul Coranului existent pe pământ trebuie să se afle într-o stare de curăţenie.

Profetul este considerat a fi fost un Trimis pentru un "timp" (sau perioadă de trecere) (Sura 5, 19*) de lipsă a trimişilor. Coranul face distincţie între credincioşi în spiritul învăţăturilor profetului Muhammad, „oameni ai Cărţii" (oameni ai Scripturii), şi „necredincioşi”. Prin „oameni ai Cărţii" se înţeleg, în afara musulmanilor, mai ales evreii şi creştinii, a căror credinţă se bazează pe aceleaşi tradiţii; şi uneori chiar şi zoroastrianii (Sura 22, 17*). Apoi Coranul mai recunoaşte şi o serie de profeţi, care au dăruit popoarelor lor învăţături identice despre un Dumnezeu unic, despre Judecata de Apoi şi despre rugăciune (de ex. Sura 6, 83-92; Sura 7, Sura 4,136*). În măsura în care oamenii aparţinând acestor religii cred în elementele fundamentale comune, ei nu vor fi socotiţi drept necredincioşi de către Coran (Sura 5, 48* ş.a.). în primele secole ale Islamului, asupra creştinilor şi evreilor nu a fost exercitată nicio presiune pentru a se converti la Islam (conform învăţăturii din Coran „Nu există forţă în numele credinţei”, v. Sura 2, 256*).
Avraam este considerat drept unul dintre „Hanefiţi”, singurii car au găsit imediat calea sper adevărata credinţă într-un singur Dumnezeu.

Allah - în araba veche, pre-islamică, al-ilah – are, ca şi cuvânt semitic, cu siguranţă aceeaşi origine ca şi „Elohim”, unul din numele lui Dumnezeu în cărţile ebraice ale lui Moise.

Trebuie menţionat că în mai multe locuri Coranul Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca profet, ca trimis al lui Dumnezeu, precum şi ca şi „Cuvânt” al lui Dumnezeu, fără a explica însă însemnătatea Lui, dar şi ca un spirit al lui Dumnezeu (Sura 4,171), creat „asemenea lui Adam" (Sura 2, 3, 5...). Într-un Islam înţeles în profunzime, Iisus reprezintă în orice caz mai mult decât în acele teologii creştine moderne în care nu a rămas din El altceva decât reformatorul social. Singura învăţătură pe care Coranul nu o acceptă este aceea despre Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, dezvoltată mai târziu în credinţa în Sfânta Treime – învăţătură interpretată foarte concret deja de către creştinii din timpurile lui Muhammad. Iar creştini care să fi putut explica într-un mod autentic ce se înţelegea iniţial prin această învăţătură, astfel încât ea să poată fi înţeleasă de oameni aparţinând altor credinţe, abia dacă mai existau. (de ex. Sura 6, 101*). În Scrisoarea către Romani 1.4 se spune că Iisus a fost „rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei” – deci nu a fost născut.
Credinţa musulmană în sine, conform căreia Dumnezeu este ne-născut, iar pe Iisus nu l-a născut, ci l-a creat ar putea găsi, de fapt, acceptare şi la creştini. Termenul (grecesc) „logos“ – care în Biblie reprezintă tocmai originea divină a lui Iisus Hristos, respectiv faptul că El a fost trimis pe pământ – a fost tradus în Evanghelii şi prin „Cuvântul“ (vezi mai sus), care în Coran este folosit pentru a-L numi pe Iisus. Există oare în sursele de inspiraţie ale Coranului – ca şi ale Bibliei – mistere nedezvăluite, pe care până acum nici musulmanii, nici creştinii nu le-au pătruns pe deplin, astfel încât aceştia poartă dispute inutile asupra unor termeni? Chiar şi acolo unde creştinii prezintă aceste învăţături într-un mod care le face interpretabile ca „învăţături politeiste“, acesta nu este modul în care Iisus i-a învăţat pe oameni: „orice veţi cere de la Tatăl (Dumnezeu), în numele Meu“ (adică într-o comuniune interioară cu Iisus) - Biblia, Evanghelia după Ioan 15:16. În viaţa lui Iisus totul are legătură cu Dumnezeul unic cu care Iisus era într-o strânsă comuniune, şi la care tocmai El poate conduce omenirea.

În traducerea germană a Coranului făcută de R. Paret, termenul "Logos" (din greacă, în Evanghelia după Ioan 1 „Cuvântul lui Dumnezeu", o denumire care aici este pusă în relaţie cu Hristos) apare independent de Iisus, în alte ediţii ale Coranului el fiind însă interpretat ca „preocupare”, respectiv „poruncă” a lui Dumnezeu (Sura 13,2 şi 13,11*).

Coranul îl vede pe Iisus "asemenea lui Adam", pe care Dumnezeu l-a plămădit din ţărână (Sura 3,59) şi vorbeşte despre un „trimis al lui Dumnezeu”, din spiritul lui Dumnezeu, care a intermediat naşterea neprihănită a lui Iisus din Miriam (fecioara Maria) (Sura 19,17-22*). În varianta creştină îngerul Domnului vesteşte naşterea lui Iisus din Duhul Sfânt. În Coran se mai spune şi că Iisus este „întărit prin” Duhul Sfânt / „duhul sfinţeniei” (Sura 5,110*).

Conform Coranului, tânărul Iisus şi-a anunţat învierea (Sura 19,33), deşi este posibil ca aici să se facă de fapt referire şi la revenirea Sa în „Ziua Judecăţii de Apoi” (vezi mai jos), adesea menţionată în Coran, vezi Sura 4,159*.Coranul menţionează că Iisus a fost înălţat la cer în viaţă fiind (Sura 4,157 -159*, Sura 3,55*).
Musulmanii şi creştinii nu împărtăşesc aceleaşi convingeri în ceea ce priveşte câteva fapte: dacă Iisus, înainte de înălţarea Sa la cer, a fost crucificat, a murit şi a învins moartea prin Dumnezeu – cum pretind creştinii - sau dacă a fost înălţat viu la cer, fără a fi crucificat – cum susţine credinţa musulmană. Comună celor doua religii este însă credinţa că Iisus, atunci când a fost înălţat la cer, nu era nici într-un caz „mort“, ci era între cei vii, împărtăşind învăţături oamenilor.
Chiar în Sura 3,55*, respectiv 5,48* se spune: „... îl voi purifica" şi „... la Mine va fi întoarcerea voastră, şi atunci iar eu (Dumnezeu) voi judeca asupra acelor lucruri asupra cărora voi (în viaţa pământească) vă învrăjbeaţi.“ Astfel, creştinii şi musulmanii, în loc să se contrazică, ar trebui să aştepte în pace soluţionarea unora din misterele rămase.

În acelaşi fel, Coranul menţionează învierea credincioşilor în Ziua Judecăţii (Sura 36, 77-83, Sura 69, 13-37, Sura 75, 99* ş.a.). Atunci Iisus se va întoarce şi va fi martor asupra credincioşilor dintre oamenii Cărţii (Sura 4,159; cf. Sura 16,89*). Conform Coranului, aceia, chiar şi nemusulmani, care cred în Dumnezeu şi în Ziua Judecăţii de pe urmă, şi fac ceea ce este bine, nu au a se teme de judecată (Sura 2, 62, Sura 4,123-124; Sura 7,170*). În Coran Judecata, la fel ca şi în Biblie, este în mod explicit o faptă a lui Dumnezeu, şi nu una a oamenilor, indiferent dacă sunt creştini, musulmani sau evrei.
(astfel de comparaţii între religii nu servesc aici scopului de a pune la îndoială independenţa Coranului.)

Şi principiile morale fundamentale ale celor trei „religii avraamice" sunt strâns înrudite. Chiar dacă ele nu sunt adunate într-o listă, poruncile apar şi în Islam, între altele în Sura 17,22-39; Sura 5,38-40; Sura 2,188; Sura 4,135; Sura 2,195; şi Sura 17,70* (demnitatea umană). Spre exemplu Coranul interzice strict şi fără excepţie, uciderea nevinovaţilor(Sura 5,27-32*). Termenul „Jihad" (Dschihad), înseamnă numai „luptă"; sensul de „Război Sfânt” nu îşi are originea în Coran, ci în dictoane ale lui Muhammad şi în orientările legislaţiei islamice***): Procesul interior continuu, intelectual şi moral, de controlare a propriilor dorinţe şi intenţii rele, pentru atingerea perfecţiunii individuale este „Marele Jihad”, proces căruia i se acordă o importanţă mult mai mare decât tuturor conflictelor exterioare. (Cf. mesajul lui Iisus, „a scoate întâi bârna din propriul ochi..." – multe conflicte exterioare şi-ar pierde astfel bazele.) "Jihadul Cuvântului" este reprezentarea paşnică a credinţei. "Jihadul cu mâna” este exemplul activ, edificator dat de credincioşi. "Jihadul cu sabia" este numit şi "Micul Jihad"; el este permis numai pentru apărarea credinţei, şi a credincioşilor atacaţi (cf. Coran Sura 2,190*). Coranul menţionează însă „duritatea” relaţiei cu credincioşii aparţinând altor religii (Sura 48, 29*, Sura 47, 4*).
Există în Islam numeroase legi tradiţionale care reglementează relaţia între sexe, incluzând interdicţia căsătoriei cu o persoană aparţinând altei religii etc. 

Practicarea Islamului presupune: „Mărturisirea existenţei unui singur Dumnezeu (Allah), şi a faptului că Profetul Muhammad estre Trimisul lui Dumnezeu; 
împlinirea rugăciunilor zilnice (Sura 2,177*);
respectarea postului anual în luna Ramadan (Sura 2,185*);
împlinirea, dacă este posibil, cel puţin o dată în viaţă a pelerinajului (Sura 2,196*);
plata Daniei [Az-Zakat] (contribuţie în scopuri de binefacere) (Sura 2,177*)"

*) Surse: (pentru varianta originală, în limba germană): între altele „Coranul – în traducerea lui Rudi Paret", Editura Kohlhammer-Verlag, tălmăcire care satisface cerinţele ştiinţifice şi face diferenţierea limpede între traducerile literale şi inserţiile făcute în scopul unei mai bune înţelegeri. A fost utilizată varianta egipteană de numărare a versetelor Coranului, cea mai răspândită astăzi în spaţiul islamic. Alte traduceri ale Coranului pot folosi una din celelalte două modalităţi de numerotare a versetelor (surelor); în acest cazul în care se întâmplă să nu găsiţi în ediţia dvs. ideea la care facem referire exact în locul menţionat, o veţi găsi, cu siguranţă, în sura respectivă câteva versuri mai sus sau mai jos de numărul la care facem trimitere. Dificultatea traducerii Coranului nu se aplică într-o măsură chiar atât de mare în cazul fragmentelor menţionate. Conformitatea semnificaţiei citatelor din Coran a fost confirmată şi prin comparaţia cu "Der Koran, übersetzt und kommentiert von Adel Theodor Khoury, 2007 (în germană)" [„Coranul, tradus şi comentat” de Adel Theodor Khoury, 2007, în limba germană], tălmăcire care a fost recunoscută şi de învăţaţi musulmani (de ex. Dr. Inamullah Khan, fost secretar general al Congresului Mondial Musulman) şi comentarii care ţin seama de interpretarea tradiţională a şcolilor islamice.

***) Nici măcar „cruciadele creştine” nu au avut o justificare biblică, ci au fost fapte umane, iar în zilele noastre ele sunt dezavuate de mulţi creştini europeni spre exemplu.

Nucleul învăţăturilor originale ale lui Buddha, care formează şi fundamentul căii buddhiste a „Hinayana”, îl constituie eliberarea într-o măsură mereu mai mare a omului de tot ceea ce nu aparţine miezului fiinţei sale. Este nevoie ca omul să recunoască acele dorinţe ale simţurilor exterioare şi interioare care conduc la suferinţă, şi să conştientizeze faptul că acestea „nu aparţin Sinelui” (anatta), şi – printr-un mod de viaţă şi un proces de învăţare corespunzător, care include între altele meditaţia – să le ajute să dispară în cele din urmă pentru ca sinele să poată intra în starea de Nirvana. Acesta aspect a fost de cele mai multe ori greşit interpretat, mai ales de către orientarea, apărută mai târziu, aceea a Buddhismului „Mahayana” care a adus de altfel şi multe progrese, cum ar fi de ex., o mai profundă comuniune cu toate fiinţele vii, în locul refugiului de lume. Interpretarea pe care aceasta a dat-o noţiunii deja menţionate, permanent prezente, de ne-sine a fost aceea că în realitate nu există un Eu care să rămână după purificarea de trăsăturile egoiste inferioare. În consecinţă această orientare a buddhismului are tendinţa de a vedea Nirvana ca „Nimic”. Însă Buddha însuşi a spus în descrierea experienţelor sale celor mai profunde: "Iar eu... cu timpul mi-am dat seama (şi) de neajunsurile dimensiunii ’în care nu există nici percepţie, nici non-percepţie’, şi le-am înţeles pe deplin, şi am pătruns în starea fericită în care şi percepţia şi non-percepţia sunt anulate, şi am savurat această stare ... Astfel din acel moment eu am cucerit – după eliminarea totală atât a percepţiei cât şi a non-percepţiei – anularea perceperii şi a simţirii şi zăbovesc în această stare, iar după ce plin de înţelepciune am recunoscut toate acestea, influenţele dispar.” (Sutta Tapussa din Anguttara Nikaya IX, 41 ...) În această privinţă se poate observa că şi Iisus Hristos îndeamnă la purificarea diverselor trăsături omeneşti, şi îi îmboldeşte pe oameni ca în acest proces fiecare să înceapă cu propria persoană în loc de a critica imediat pe alţii (în acest sens vezi textul pincipal din Căile-lui-Hristos). În afară de aceasta El nici nu se identifică pe sine şi pe ucenicii lui cu lumea sau cu vreun fel de activităţi lumeşti, ci se descrie ca fiind nu din lume, însă – mai pregnant decât în Buddhismul original – trăind şi acţionând în lume (Ioan 17), modelând-o ca o plămadă.
În orice caz, în cuvintele lui Iisus şi ale lui Buddha privind marile întrebări ale existenţei se pot observa atât de multe concordanţe înât, acum câteva decenii unii au presupus că Iisus ar fi propovăduit buddhismul. Totuşi, acest lucru nu este adevărat. La fel de bine s-ar putea afirma că El ar fi propovăduit oricare altă religie. În textul principal al acestui tratat este explicat între altele că astfel de elemente comune parţiale îşi au fundamentele în realităţi spirituale care, logic gândind, pot fi percepute în mod identic de toţi cei care au acces la ele, făra a fi nevoie ca acetia să le copieze unii de la alţii. Aceasta este în cele din urmă inspiraţie şi, în măsura în care este autentică, provine din izvorul etern fără de care nu ar exista nici „ceva“, nici „nimic“, nici „ne-nimic” ş.a.m.d., sau eliberarea de acestea, mai ales că această eliberare însăşi nu ar avea nici un sens fără aceasta. Izvorul este acel/acea ceva sau cineva care se află dincolo de toate, şi este ascuns în toate, şi în acelaşi timp se află cu totul în afara a tot; care este ne-manifestat, şi totuşi cuprinde dintotdeauna totul, şi care cu toate acestea va fi, la sfârşitul Creaţiei, mai mult decât la început – adică ceva care este în sens pamântesc cel puţin la fel de contradictoriu ca un koan (o expresie paradoxală pentru meditaţii în Buddhismul Zen). Ceva care nu poate fi înţeles pe cale teoretică, chiar dacă spiritul uman poate fi cu încetul făcut destul de flexibil pentru a putea face cel puţin încercări indirecte de apropiere sau pentru a putea prelucra lucrurile analizate în interiorul său.
Tocmai în aceasta stă puterea comună pe care o au religiile în faţa unei societăţi orientate materialist-egocentric – numai că ele nu o folosesc îndeajuns. Nici chiar asemănările şi contactele între diferitele religii nu au schimbat cu nimic faptul că fiecare din ele a urmat calea aleasă, adeseori diferită de a altora.

Ce-i drept, trăsăturile umane care trebuie purificate sunt în plus asociate, în sfera iudaică, respectiv cea creştină, cu noţiunea de păcat faţă de Dumnezeu. Ar fi vorba aici în primul rând de respectarea unor norme morale bazate pe fundamente religioase; la o analiză mai atentă este vorba de eliberarea de toate acele trăsături care ne despart de Dumnezeu. De obicei predomină convingerea – chiar şi la majoritatea buddhiştilor înşişi – că în Buddhism nu ar exista nici un Dumnezeu. Din acest motiv, în luările de poziţie comune ale diverselor religii privind problemele etice se face referire la un „Adevăr Suprem” dincolo de existenţa materială, oricare ar fi acesta în cadrul fiecăreia dintre religii. Această presupunere nu este însă corectă, nu în intregime cel puţin. Buddha nu a afirrmat niciodată că nu ar exista un Dumnezeu, ci el s-a limitat pur şi simplu în împrejurările date la transmiterea unor revelaţii privind existenţa umană. Întrebat fiind de preoţi hinduişti despre Brahma, Buddha a răspuns: „Pe Brahma îl cunosc, desigur, la fel şi lumea brahmană, şi calea ce duce spre lumea brahmană, şi ştiu şi cum a ajuns Brahma în lumea brahmană”. (Digha Nikaya, 13. Discurs – referitor la experienţe spirituale, nu doar la cunoştinţe de literatură hinduistă.) Brahma al hinduşilor nu poate fi identificat fără reţineri cu „Dumnezeu Tatăl” al lui Iisus Hristos; este vorba aici mai degrabă de personificarea anumitor trăsături divine materializate cu timpul în cele mai diferite culturi. În orice caz, Brahma nu este o denumire pentru puteri negative.
Despre ce vorbeşte oare în cele din urmă acela care cu toate acestea vorbeşte de de o origine mai înaltă a zeilor adoraţi pe atunci, în loc de a-i adora el însuşi ca pe fiinţe supreme? În mod evident pentru Buddha originea şi ţelul se regăseau în absolutul nemanisfestat. Această nemanifestată – realitate absolută – nu este însă „Nimic“. Ea se află pur şi simplu în afara tuturor lucrurilor şi fenomenelor despre care omul, cu ajutorul facultăţilor sale pământeşti, psihice sau mintale, îşi poate face o imagine. Şi aici avem deodată o paralelă pe care Creştinismul, Mozaismul şi Islamul nu au identificat-o în mod conştient. Căci în toate religiile există percepţia că nu are nici un sens, sau este chiar interzis ca oamenii să îşi creeze o imagine despre Dumnezeu – chiar dacă motivul pentru acest lucru a fost uitat. În Mozaism era interzisă chiar şi pronunţarea directă a numelui lui Dumnezeu.
În schimb Evangheliile, respectiv Apocalipsa, îl descriu pe „Tatăl” ca fiind cel în care creaţia îşi are începutul, şi în a cărui perfecţiune stă şi sfârşitul ei (Alfa şi Omega), cineva aflat, deci, mai presus de aceasta şi de caracteristicile ei, perfecţiune care a fost imposibil de atins definitiv înaintea Lui. Mistici creştini ca Jakob Böhme au arătat clar, pe baza experienţelor şi trăirilor lor autentice, că acest Dumnezeu este mai presus nu numai de creaţia pământească, ci şi mai presus de lumile de dincolo şi cele cereşti.**) Compararea religiilor în literatura ştiinţifică nu poate fi relevantă fără includerea acelora care au experienţe religioase profunde. Fără aceasta nici nu este posibilă de fapt găsirea unui limbaj accesibil atât ştiinţei cât şi religiei.

Aici este oportună menţionarea afirmaţiei lui Rudolf Steiner conform căreia Buddha a adus oamenilor o învăţătură despre iubire, iar apoi Hristos a dăruit omenirii puterea necesară pentru această iubire. Într-o anumită măsură Buddha este văzut aici ca deschizător de drum. Cine doreşte să îşi dea seama care este adevărata natură a acestei relaţii, trebuie să îşi urmeze propria cale, şi să găsească răspunsul în însuşi Hristos respectiv Buddha! 

*) Învăţăturile rămase de la Buddha sunt de găsit în traducerile cuprinzătoare ale lui K.E. Neumann, "Die Reden des Buddha: mittlere Sammlung" (în lb. germană) [„Cuvintele lui Buddha: culegere prescurtată”, precum şi în „colecţia lărgită”].
**) Pentru aceia cărora le este familiar limbajul teosofic menţionăm că în sens teosofic Nirvana, respectiv Atman se află la un nivel inferior nivelelor divine ale „paranirvanicului” şi „logosului”.

În învăţămintele de sorginte hindusă există termenul „avataruri“ ale diferitelor stadii. Prin acesta înţelegem oameni al căror ţel pe pământ nu este auto-propăşirea, ci care se dedică benevol propăşirii unui popor sau a omenirii, asemeni unei picături din “perfecţiunea dumnezeiască”. Deosebirile dintre astfel de “avataruri” succesive şi religii se dizolvă adesea în asemenea concepţii, în timp ce concepţiile iudaice şi creştine accentuează “Dumnezeul istoriei”, aspectul dezvoltării în continuare şi rolul deosebit al lui Mesia (Extras din capitolul "La început a fost cuvântul…" din textul principal* ).

Cu toate acestea, privită prin prisma gândirii indice, aceasta este o abordare acceptabilă a înţelegerii misiunii lui Iisus Hristos. De aceea, chiar şi maeştrii Yoga hinduşi îi atribuie lui Iisus un rol adesea mai important decât o fac acei teologi creştini moderni care văd în Iisus doar fiinţa umană obişnuită, respectiv reformatorul social. Există însă şi hinduşi care îl consideră pe Iisus un simplu maestru, respectiv învăţător. Atunci când facem aceste consideraţii trebuie să ţinem seama de faptul că profunzimile spirituale ale creştinismului au dispărut în mare parte, şi ele trebuie înainte de toate redescoperite şi explicate pentru a face cât de cât posibil un dialog rezonabil cu alte religii. (Aceasta constituie unul dintre ţelurile principale ale acestei pagini web prin textele cuprinzătoare incluse * .)

Căile Yoga ** şi Creştinismul.

Conform vorbelor lui Iisus "Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Matei.5:48), aspectul cel mai interesant al fiecărei religii este pentru noi discuţia despre finalitatea căilor spirituale ale fiecăreia. În cazul hinduismului aceste căi spirituale sunt căile extrem de complexe ale Yoga. Ele încearcă să readucă 'spiritul la desăvârşirea sa divină prin înfrânarea pornirilor naturii interioare şi exterioare a omului'.

În acest context există căi de învăţare europene (…) care pot include, sub alte denumiri, elemente precum centri – Chakre – ai nervilor, ai conştiinţei, cunoscute şi utilizate în Yoga. Astfel de abordări nu sunt în mod automat „ne-creştineşti", cum s-a presupus de către biserică, ci dimpotrivă, aceşti centri aflaţi în corpul omenesc erau cunoscuţi deja de către teosofii creştini din Evul Mediu (Johann Georg Gichtel), iar de atunci existenţa lor ca structuri vitale reale, ce se regăsesc în fiecare fiinţă umană, a fost recunoscută şi admisă – analog cunoştinţelor privitoare la punctele de acupunctură,descoperite originar în China, dar care nu sunt din acest motiv automat „taoiste“ – existenţa acestor puncte fiind de multă vreme deja dovedită cu ajutorul instrumentelor de măsură, iar mai recent confirmată prin analiza histologică a ţesuturilor umane. (Extras din „Zelul sfânt" din textul principal). Cf. şi Albrecht Frenz "Christlicher Yoga - Christliche Begründung einer indischen Meditationsweise" [Yoga creştină – Fundamentarea creştină a unui mod de meditaţie indică], lucrare în care se porneşte de la premisa conform căreia creştinismul este compatibil cu metodele practice ale Yoga.

O altă astfel de diferenţiere pentru creştini: dacă, spre exemplu în sfera Yoga, descoperim noţiuni cum ar fi “energia Hristos”, vom observa oare faptul că puterea tămăduitoare a lui Hristos este o componentă a fiinţei Sale, care acţionează asupra întregii fiinţe umane, sau o vom percepe doar ca energie cosmică izolată? Atunci când atenţia nu este concentrată direct asupra lui Hristos, de unde putem şti că trăirile noastre au realmente legătură cu El? (parţial legat de capitolul „Misterul semnelor/minunilor” din textul principal) *

În orice caz, pe lângă astfel de metode provenite din alte surse şi parţial adaptate creştinismului, există şi căi creştine originare; atâta doar că acestea sunt abia pe punctul de a fi redescoperite şi redate contemporaneităţii în deplina lor fertilitate. Un exemplu sugestiv este practica străveche a călugărilor de pe muntele Athos ("kyrie-eleison", “Doamne miluieşte”), care, în terminologia indică ar fi un exerciţiu creştin de respiraţie combinat cu recitarea unei Mantre. (Cf. cap. "Liniştea din pustie” din textul principal) *. În afară de aceasta există de exemplu şi meditaţia evanghelică specifică creştinismului, care stă la baza textului principal şi care este descrisă în pagina extra Meditaţia creştină *.

Atunci când cineva cum a fost Aurobindo este confruntat cu forţe care sugerează conexiunea cu evoluţia lui Hristos – dar îi lipseşte substratul necesar -, impresia este aceea a cuiva care umblă pe marginea unei prăpăstii. Dar imposibil nu este nici într-un caz; trebuie doar să amintim cazul lui Sadhu Sundar Singh, tânărul hindus care nu ştia nimic despre creştinism, însă, în urma căutării intense a lui Dumnezeu, a avut o experienţă de natură creştină, pe care apoi a şi dezvoltat-o sub forma unei cărţi (ed. Friso Melzer, "Sadhu Sundar Singh"). Şi în timpul unor exerciţii hinduiste, tantrice, oamenii, care se aşteptau mai degrabă la apariţia unei zeităţi hinduse, au avut viziunea lui Hristos. „Duhul zboară încotro doreşte”.

Mai puţin valoroasă pentru teologia fixată pe creştinism ca şi comunitate religioasă, dar cu atât mai interesantă pentru alte culturi, ar putea fi sugestia lui R. Steiner de a vedea în Hristos o fiinţă solară, probabil cunoscută unor mari înţelepţi din perioada pre-creştină.(Extras din capitolul „Răstignirea" al textului principal *) R. Steiner a făcut referire, în legătură cu India, la "Vishwas Karman", un „creator de lumi“, a cărui prezenţă putea fi percepută de vechii Rishi (înţelepţi hinduşi) dincolo de nivelele la care ei aveau acces direct.

Referitor la multitudinea de zeităţi hinduse nu trebuie să se piardă din vedere faptul că acestea, conform recentelor descoperiri legate de divinităţile multor altor culturi – în măsura în care nu este vorba de pure zeităţi tribale, sau chiar de fiinţe umane divinizate – reprezentau aspecte ale divinităţii unice, ajunse mai târziu să fie adorate ca zeităţi independente. Termeni teoretici, izolaţi şi scoşi din context, cum ar fi politeismul, înseamnă foarte puţin. Şi evreii au – în textul original în limba ebraică – mai multe nume diferite pentru Dumnezeu şi calităţile Lui. Însă ei nu au ales calea de a le adora ca divinităţi separate. Un alt exemplu este acela al zoroastrienilor (parşi) care au rămas de asemenea la o credinţă monoteistă (într-un Dumnezeu unic). În cadrul hinduismului şcoala modernă a hinduismului lui Vishnu poate fi considerată ca fiind monoteistă.

În acest context este interesant faptul că există noi orientări care, asemenea lui Hristos prin actul Învierii, refuză să accepte ideea caracterului muritor al fiinţei ca fiind ceva necesar, de la sine înţeles: (...) de ex. filosoful şi yoghinul indian Aurobindo, împreună cu urmaşa sa spirituală Mira Alfassa numită „La Mérè", s-au orientat în această direcţie. (...) (parţial extrase din capitolul „Învierea" din textul principal) *.

Ceea ce poate fi trăit în plan real este faptul că, în cazul alegerii unei conduite de viaţă care să stea sub semnul credinţei în Dumnezeul adus oamenilor aproape de către Hristos, această viaţă poate decurge mai organic decât în cazul unei supuneri fataliste faţă de un destin orb, similar legilor compensatoare ale Karma. Hristos însuşi vorbeşte despre înfruntarea destinului până la ultima picătură, dar el nu spune că aceasta trebuie să ia forma „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi“ (Vechiul Testament). Noua menire a omului stă în prim-plan – ceea ce îi este folositor sieşi şi mediului propriu va fi preluat şi transpus în faptă, după propriile posibilităţi. Nici o altă confruntare a trecutului ca scop în sine sau ca motiv de dezvoltare nu este mai actuală. In zilele noastre se poate constata un ajutor venit “de sus”, atunci când e vorba de armonizarea diverselor posibilităţi ale oamenilor. (Extras din capitolul "Răstignirea” al textului principal; există şi o pagină separată despre Karma şi reîncarnare.)*

Valori etice.

Etica este acel aspect al diferitelor religii care le este comun şi în cadrul căruia dialogul este cel mai avansat. De exemplu, conform Patanjali, la începutul căii clasice Yoga, premisa unei reuşite o constituie "Yama": nu nedreptăţi nici o fiinţă vie prin gânduri, vorbe sau fapte; nu fi lacom; iubeşte adevărul şi puritatea sexuală; nu accepta uşor cadouri (rămâi independent). Al doilea stadiu este “Niyama”: purificarea fizică şi spirituală, modestia şi asceza, generozitatea, sacrificiul, studierea şi adorarea divinităţii, fervoarea şi credinţa. Yoghinii ne învaţă că însuşi “câmpul de luptă” în Bhagavadgita trebuie înţeles în sensul unui câmp de luptă interioară, menit să servească purificării. Este evident faptul că există aici paralele cu poruncile şi învăţămintele lui Iisus. Atât hinduşii cât şi creştinii, precum şi multe alte religii, au adoptat proiectul “Ethosului Mondial".

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.