Căile lui Hristos

 

Religia1) ca "reînnodare a legăturii" oamenilor cu Dumnezeu – urmând căile lui Iisus Hristos.
1) Cuvântul „religie" provine din latinescul re-ligio = re-legare; cu Dumnezeu, care ia ființă și în profunzimea spiritului nostru. Similar unei holograme se întâmplă același lucru și în plan general.

 

Recunoașterea problemelor profunde ale existenței umane.

La fel ca atunci când se dorește vindecarea prin rugăciune, și pentru a ajunge la transformări spirituale mai profunde trebuie să ne punem, înainte de toate, întrebarea – pusă și de Iisus - "Vrei să te faci sănătos?" (Ioan 5:6), respectiv „ești conștient de restul imperfecțiunilor tale, asupra cărora trebuie să mai acționezi pentru a le corecta dacă dorești într-adevăr să înaintezi pe calea spre Dumnezeu?" Un „fir călăuzitor“ poate fi descoperit dincolo de fapte în aparență extrem de simple și arareori socotite ca fiind de natură religioasă. În decursul copilăriei, al adolescenței și mai apoi al maturității, omul asimilează mereu deprinderi noi, care “se depun” peste capacitatea sa înnăscută de percepere a unor trăiri. Mai târziu el va putea încerca să redescopere această capacitate naturală “ascunsă” cu ajutorul amintirilor și al rugăciunii. El va păstra deprinderile asimilate, în timp ce asperitățile ființei se vor atenua sau vor dispărea cu totul. Divizarea ființei - adâncită în cursul vieții prin “chinuri” sufletești ori spirituale, sau pricinuite de factori din exterior – în intelect pe de o parte și o viață desprinsă de acesta și trăită după porniri de natură instinctuală pe de altă parte, între care sălășluiește un miez prea puțin integrat, cel al “inimii”, poate fi înlăturată astfel pe diverse căi. Se poate susține ideea că “fructul din pomul cunoașterii” prezent în mitul paradisului se referă tocmai la această divizare, iar cuvintele “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor." se bazează pe o cunoaștere mai profundă a posibilităților de re-întoarcere la credință - Iisus în Matei 18:1-3; Marcu. 10:15; Luca. 18:17. Nu este vorba aici doar de candoarea copilărei, ci mai degrabă de fundamentele primordiale ale dezvoltării, care sunt în mod evident “arhetipale” 2), așadar tipare originale care constituie un fragment pierdut al unui “manual de utilizare” a omului. Această cale poate duce mult peste astăzi încă limitata conștiință a intelectului.

2) Arhetipal: un termen provenit din psihologia analitică a lui C.G.Jung etc.; modele de bază ale existenței umane, perceptibile ca făpturi diverse.

Asta nu înseamnă că omul e capabil de această izbândă doar prin propriile puteri. Iisus îi oferă o cale reală, puterea și harul necesare reușitei. Căutătorii adevărului, misticii și alchimiștii creștini au parcurs în mod evident astfel de căi ale perfecționării spirituale (cf. de ex. Matei. 5:48; Ioan. 10:34;...). De asemenea mulți creștini simpli au avut experiențe mai mult sau mai puțin conștiente în acest sens. Acest fapt nu este direct legat de calea aleasă de fiecare, fie aceasta o cale mai degrabă interioară, ori o transpunere mai intensă a credinței în plan social, sau chiar o îmbinare a celor două în spiritul a ceea ce numim un "creștinism complet". În multe culturi căutarea de căi pentru depășirea divizării interioare a început cu multe mii de ani în urmă, mărturie stând și aspirațiile alchimiștilor taoiști, a diverselor forme ale Yoga etc. 3).

3) Cuvântul hindus Yoga, în sens literal = "conectare", semnifică și aspirația către o comuniune a omului cu originile sale.

"Dumnezeu Omul" sau omul Iisus Hristos trimis de Dumnezeu, "noul Adam" simbolizează încă de pe atunci posibilitatea omului de a-și recâștiga calitățile inițiale rătăcite cu timpul; precum și faptul că a sosit vremea ca oamenii să își îndrepte comportamentul depravat devenit deja periculos. El a reușit – spre “norocul” lumii – să reunească în ființa Sa comuniunea cu sursa pimordială a sensului vieții, Dumnezeu, și conștiința umană cea mai dezvoltată. El a fost capabil să înfrângă forțele degenerării. Chiar dacă s-a deosebit de ceilalți oameni, El a fost totuși și omul în stare să înfăptuiască așa ceva. Astfel oamenii pot realiza și ei mai ușor acest drum, mai ales dacă o fac în mod conștient. Chiar și pentru aceia care nu au cunoștință despre istoria lui Iisus, viața Lui, inclusiv Învierea, nu rămân fără efecte – într-un mod similar celuia în care, spre exemplu, animale trăind izolate pe o insulă învață ceva nou, iar animale ale aceleiași specii trăind pe insule aflate la mare distanță reușesc dintr-o dată să dezvolte chiar mai repede deprinderea respectivă, deoarece ele au un „câmp morfogenetic” comun, cum a observat, de ex. R. Sheldrake.

O comuniune interioară a omului cu Hristos este inițial posibilă chiar și fără mijlocirea Bisericii, chiar dacă apartenența la o comunitate creștină adecvată este de cele mai multe ori de ajutor. Teologiile contradictorii care au scindat ființa unitară a lui Hristos în aceea a unui duhovnic și a aceea a unui reformator social nu mai pot constitui limanul ultim al înțelepciunii (soluția ideală); cu toate acestea ele pot constitui un punct de pornire și un imbold pentru unii oameni, mai ales dacă acestora le sunt cunoscute mai multe dintre aceste teorii teologice. Fiecare individ se poate concentra direct asupra lui Dumnezeu, și poate încerca să se apropie de El spre ex. într-o “odaie liniștită” – reală sau a sufletului - , dar în fond chiar și în mijlocul unei mulțimi zgomotoase. Aceasta se poate realiza pe de o parte cu ajutorul caracteristicilor transmise peste generații și aflate în memorie (Evanghelii). Însă cine are spiritul receptiv la posibilitatea că Hristos a putut fi văzut chiar și după moartea Sa (după cum, într-un mod diferit – între altele fără posibilitatea de a fi văzut – fiecare om „trăiește” momentul propriei morți ca ființă conștientă, după cum confirmă multe mărturii în acest sens), acela este capabil să îl perceapă pe Hristos ca o permanentă prezență vie. Această percepere va fi posibilă „în numele Lui”, respectiv prin rugăciunea adresată împreună cu el ca „frate mai mare” lui Dumnezeu atotcuprinzătorul (cf. Ioan. 15:16; Matei. 6: 7-15; Matei. 18:19-20). De exemplu:

Dumnezeule, Tu Părinte al meu, ajutorul meu, speranța mea! Unit cu Iisus Hristos * îți mulțumesc pentru tot ce vine de la Tine; Iartă-mă pentru tot ceea ce m-a îndepărtat de Tine**;
Fă ca în liniștea aceasta Spiritul Tău să îmi dăruiască inspirație***;
învață-mă să Te însoțesc pe calea Ta.


*) Cine consideră oportun, o poate include și pe Fecioara Maria în rugăciune. Astfel, atât trăsăturile masculine, cât și cele feminine vor fi incluse în rugăciunea înălțată la Dumnezeu.
**) În continuare fiecare trăire resimțită ca negativă poate fi, așa cum a apărut ea concret, 1. contemplată în interior (de ex. teamă, rea-voință; indiferență și aroganță; îndoială exagerată, ... sau o problemă; chiar dacă ele s-au manifestat doar în gânduri sau vorbe , cf. de ex.. Matei 5:22). 2. în loc să ne frământăm, e mai bine să așteptăm liniștiți un moment pentru a deveni pe cât posibil conștienți de ce este vorba. Apoi 3. să punem în mâna lui Dumnezeu, prin rugăciune, acest lucru care ne apasă atât de mult încât îl resimțim aproape ca pe o durere fizică (de altfel este posibil să punem în mâna lui Dumnezeu, respectiv a lui Hristos, întreaga noastră viață viitoare) 4. să așteptăm liniștiți până când eventual simțim aceasta, respectiv se instalează în sufletul nostru o undă de ușurare - sau poate chiar primim un „răspuns”.
***) În liniștea aceasta întâmplările de peste zi au posibilitatea să „se așeze” devenind mai ușor de prelucrat și mai accesibile rugăciunii. Astfel sufletul nostru este din nou mai receptiv pentru nou.

 

Importanța eticii pentru cei ce aleg această cale.

Unul dintre nivelele acestei căi este „iubirea de Dumnezeu", care este mai presus de orice, precum și conceptul „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (Matei 19: 19), ceea ce vrea să însemne că iubirea de sine poate fi și parte a străduinței de a-și recunoaște propria menire în relație cu cei din jur. Iubirea poate constitui o legătură cu Hristos, fiindcă ea este caracteristica Lui principală, împreună cu înțelepciunea. La fel, calea faptelor bune în spiritul lui Hristos oglindește adesea efectele interioare și exterioare ale căii creștine și le fac perceptibile. Iisus și-a însușit principiile fundamentale tradiționale ale eticii, fiindcă, de cele mai multe ori, omul „ce seamănă, aceea va și secera” (Galateni, 6:7); El însă a ales să lase răspunderea în seama fiecăruia, mai degrabă decât să sublinieze importanța legilor exterioare. Pornind de aici se poate constata că în viața interioară a omului există ceva ce ne leagă de Hristos, chiar dacă acel ceva poate fi perceput doar ca și conștiință. Din ea rezultă un fel de „re-naștere” interioară (Ioan 3). Aceasta înseamnă că în decursul timpului omul ca entitate ajunge tot mai mult la armonie cu Spiritul după exemplul lui Hristos. Acest punct de plecare poate fi resimțit în interior, adică în inimă și suflet, respectiv spirit, modul de a resimți fiind unul individual. Oricare ar fi modul de percepere individuală a lui Hristos, respectiv a forțelor asociate Lui, e important să conștientizăm ceea ce ar trebui să fie deja cunoscut pentru a putea înfiripa o legătură mai directă, chiar dacă nu se pot constata efecte majore de la bun început.

Astfel, de forța care se dezvoltă în interiorul omului ca har se poate lega chiar și o putere tămăduitoare universală venită de la Hristos cel „exterior”, respectiv Dumnezeu. Și aici modul individual de percepere poate fi foarte diferit, de data aceasta însă va fi evident și va exercita influențe pe măsură asupra celor din jur. În vreme ce astfel de experiențe cuprinzătoare le-au fost rezervate până acum doar unora, considerați din această cauză „mistici”, „sfinți” etc., în vremurile noastre „apocaliptice” ele devin tot mai mult accesibile oamenilor simpli, fapt a cărui importanță probabil că nu este întotdeauna realizată. Este motivul pentru care îl amintim în lucrarea de față. Acest efect universal venit „din afară” va fi ori asimilat, ori, în anumite condiții, se va izbi dur de rigiditatea acelora care nu au reușit să dezvolte capacități similare în interiorul lor – astfel că îl vor resimți ca pe o „judecată”.

Îndrumă-mă, ca să nu greșesc altora pe calea lor spre Tine;
condu-mă, ca să pot ajuta pe alții în spiritul Tău;
ocrotește-mă pe calea mea; *
ajută-mă să mă pot armoniza cu dragostea Ta.

*) Aici pot fi incluși și alții.

 

O evoluție în ansamblu înrudită a diferitelor culturi de la începuturi.

Comparabil cu etapele dezvoltării omului din copilărie până la maturitate (vezi mai sus), și culturile umane au cunoscut evoluții asemănătoare ale conștiinței. Acestea au adus cu sine, pe de o parte, deprinderi noi (o voință, o simțire și o gândire mai libere). Pe de altă parte însă, ele au dus la reducerea apropierii inițiale a oamenilor de întreaga „creație” și, astfel, la acumularea de probleme. (Cf. de ex. Jean Gebser, „Origini și prezent”: apariția consecutivă a conștiinței arhaice, magice, mistice, raționale; în afară de aceasta e posibil să se dezvolte o conștiință mai profund integrativă, care poate fi denumită, de exemplu, o conștiință rezonabilă.) La înflorirea în ansamblu, pregnantă cel puțin din punct de vedere cultural, a unor etape ale dezvoltării, au contribuit și unele personalități remarcabile, care au recunoscut posibilitățile acestora aflate încă în germene. Aceasta s-a întâmplat în ciuda tuturor impedimentelor, dar, după cum am mai spus, cu mari pierderi. În timpuri mai noi se poate deja observa că umanitatea în ansamblu, cu popoarele, națiunile ei ș.a., se află în fața unei provocări a sorții, prin faptul că e nevoită să facă „salturi cuantice” sau pași în evoluție mai mari sau mai mici, dacă dorește să supraviețuiască.4)
Aceste etape au fost începute acum 2000 de ani. Acum, nu mai e nevoie ca evoluția să continue în detrimentul deprinderilor câștigate, cum ar fi cea a rațiunii. Când un numări suficient de indivizi vor dezvolta o conștiință a rațiunii tot mai cuprinzătoare, refăcând legăturile cu originea lor divină1), există posibilitatea câștigării cursei cu catastrofele apocaliptice cu ajutor „de sus”. Pentru aceasta e nevoie și de o relație cu mișcări ale unor activiști, ca de exemplu Mișcarea pentru Pace etc., fiindcă toți oamenii de bine își au locul „necesar” în acest „joc”. Mulți oameni – nonconformiști în relația cu orientările religioase instituite – par să caute asemenea căi; ei sunt avangarda viitorului și își aduc contribuția la prelucrarea trecutului, chiar dacă se afirmă că în multe aspecte predomină „mediocritatea”. În analogie la întrebarea referitoare la cine a apărut întâi - oul sau găina -, ne întrebăm dacă „salvarea” exterioară e scopul principal sau progresul pe planul conștiinței existențiale și în cel al evoluției omului. Scările de valori de până acum trebuie transformate fără întârziere, fiindcă omul e capabil să-și închipuie destul de exact unde poate duce continuarea programului de acum deja învechit. Fiindcă totul este parte dintr-un întreg, fiecare faptă bună se va integra în acest întreg.

4) Nu putem susține punctul de vedere pesimist prezent în cartea cea mai nouă a lui Herbert Gruhl "Himmelfahrt ins Nichts" (Inălțarea în neant), pe motiv că unul din izvoarele dezvoltării și energiei - pe care el îl omite - este efectiv palpabil, - și în același timp reprezintă o singură șansă: Dumnezeu.

Inspiră-i pe oameni, ca să lase în seama Ta deciziile privind viața și moartea *;
Ajută-i pe acei care lucrează pentru creația Ta;
Condu Tu această lume spre reușita Impărăției Tale făgăduite.**

*) Aici pot fi incluse și amănunte, sau ele pot fi prelucrate ulterior într-o analiză meditativă; de ex. 'dezamorsarea violenței și a contraviolenței', 'soluționarea problemelor pentru a contracara violența', 'purtarea unui dialog pașnic între oamenii de bine ai diferitelor religii', ... . 
**) Luca 11:2; 21:31. Apocalipsa 11:16. Dumnezeu poate împărți dragostea pe care o primește.

 

Urmează o ”întoarcere” la Dumnezeu pe plan general și individual.

Primordiale în acest context nu sunt "Reprezentările despre credință", și anume concepțiile umane privind religia, ci definitorie este legătura real trăită și resimțită a omului cu Dumnezeu.

Ioan 16,12-13: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare.”

 

Înapoi la pagina de start Căile lui Hristos
http://www.ways-of-christ.com/ro

Oferte suplimentare, teste mai detaliate în alte limbi.
Căile lui Iisus Hristos, contribuția Sa la conștiința umană precum și la schimbările intervenite în evoluția omenirii și a lumii: o pagină informativă independentă, cu aspecte din variate sfere ale experienței și cercetării, ce conține sfaturi practice pentru dezvoltarea personală.