Religia¹⁾ ca "reînnodare a legăturii" oamenilor cu Dumnezeu – urmând căile lui Iisus Hristos.
¹⁾ Cuvântul „religie" provine din latinescul re-ligio = re-legare; cu Dumnezeu, care ia fiinţă şi în profunzimea spiritului nostru. Similar unei holograme se întâmplă acelaşi lucru şi în plan general.

La fel ca atunci când se doreşte vindecarea prin rugăciune, şi pentru a ajunge la transformări spirituale mai profunde trebuie să ne punem, înainte de toate, întrebarea – pusă şi de Iisus - "Vrei să te faci sănătos?" (Ioan 5:6), respectiv „eşti conştient de restul imperfecţiunilor tale, asupra cărora trebuie să mai acţionezi pentru a le corecta dacă doreşti într-adevăr să înaintezi pe calea spre Dumnezeu?" Un „fir călăuzitor“ poate fi descoperit dincolo de fapte în aparenţă extrem de simple şi arareori socotite ca fiind de natură religioasă. În decursul copilăriei, al adolescenţei şi mai apoi al maturităţii, omul asimilează mereu deprinderi noi, care “se depun” peste capacitatea sa înnăscută de percepere a unor trăiri. Mai târziu el va putea încerca să redescopere această capacitate naturală “ascunsă” cu ajutorul amintirilor şi al rugăciunii. El va păstra deprinderile asimilate, în timp ce asperităţile fiinţei se vor atenua sau vor dispărea cu totul. Divizarea fiinţei - adâncită în cursul vieţii prin “chinuri” sufleteşti ori spirituale, sau pricinuite de factori din exterior – în intelect pe de o parte şi o viaţă desprinsă de acesta şi trăită după porniri de natură instinctuală pe de altă parte, între care sălăşluieşte un miez prea puţin integrat, cel al “inimii”, poate fi înlăturată astfel pe diverse căi. Se poate susţine ideea că “fructul din pomul cunoaşterii” prezent în mitul paradisului se referă tocmai la această divizare, iar cuvintele “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor." se bazează pe o cunoaştere mai profundă a posibilităţilor de re-întoarcere la credinţă - Iisus în Matei 18:1-3; Marcu. 10:15; Luca. 18:17. Nu este vorba aici doar de candoarea copilărei, ci mai degrabă de fundamentele primordiale ale dezvoltării, care sunt în mod evident “arhetipale” ²⁾, aşadar tipare originale care constituie un fragment pierdut al unui “manual de utilizare” a omului. Această cale poate duce mult peste astăzi încă limitata conştiinţă a intelectului.

²⁾ Arhetipal: un termen provenit din psihologia analitică a lui C.G.Jung etc.; modele de bază ale existenţei umane, perceptibile ca făpturi diverse. Cu toate acestea, "arhetipurile" includ în mare măsură şi conţinuturi ambigue şi care induc în eroare. "Dumnezeu" înfăţişat ca un om batrân, detalii ale "cerurilor" şi "iadului" devin simboluri "arhetipale" ale "inconştientului colectiv". Jung nu a ştiut exact ce este aceasta. Cel puţin un miez al acestui strat al conştiinţei, cu reprezentările şi conceptele sale impregnate în minţile omenirii, pare a fi prezent în toţi oamenii. Astfel, aceasta provine - ca un fel de memorie primordială - din vremuri străvechi ale evoluţiei omenirii, încă de dinaintea vremurilor cunoscute ale "conştiinţei mitice" aşa cum sunt ele descrise în capitolul nostru "Conştiinţa, cercetarea creierului umanşi liberul arbitru". Acest strat al conştiinţei include şi astfel de contradicţii - parţial aparente - cum sunt cele analizate pe pagina noastră "O atitudine creştină …, o a treia cale". O analiză mai atentă va va revela că noţiunea de Dumnezeu prezentă la acest nivel reprezintă de fapt o caricatură destul de problematică a lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care şi Cartea tibetană a morţilor (BardoThodol) – căreia C.G. Jung i-a scris prefaţa – îi avertizează pe cei vii ca după moarte să nu răspundă chemării amăgitoare a deităţilor şi figurilor demonice ale acestui strat. O scriere similară exista şi în Egiptul antic. Chiar şi gnosticii din sfera creştină aveau o atitudine critică faţă de astfel de făpturi care proveneau cu siguranţă din trăiri în spaţiul meditaţiei sau al reveriei. Basmele reprezintă o încercare de interacţiune creativă cu acest univers al simbolurilor, încercare care poate fi într-adevăr relevantă pentru copii. Adulţii însă pot încerca să depăţeascpă această simbolistică ce a preluat multe aspecte antropomorfice. Pentru a reuşi, trebuie să îl căutăm pe Dumnezeu în mod direct şi nu să îl lăsăm să se piardă în false concepţii.

Asta nu înseamnă că omul e capabil de această izbândă doar prin propriile puteri. Iisus îi oferă o cale reală, puterea şi harul necesare reuşitei. Căutătorii adevărului, misticii şi alchimiştii creştini au parcurs în mod evident astfel de căi ale perfecţionării spirituale (cf. de ex. Matei. 5:48; Ioan. 10:34;...). De asemenea mulţi creştini simpli au avut experienţe mai mult sau mai puţin conştiente în acest sens. Acest fapt nu este direct legat de calea aleasă de fiecare, fie aceasta o cale mai degrabă interioară, ori o transpunere mai intensă a credinţei în plan social, sau chiar o îmbinare a celor două în spiritul a ceea ce numim un "creştinism complet". În multe culturi căutarea de căi pentru depăşirea divizării interioare a început cu multe mii de ani în urmă, mărturie stând şi aspiraţiile alchimiştilor taoişti, a diverselor forme ale Yoga etc. ³⁾.

³⁾ Cuvântul hindus Yoga, în sens literal = "conectare", semnifică şi aspiraţia către o comuniune a omului cu originile sale.

O comuniune interioară a omului cu Hristos este iniţial posibilă chiar şi fără mijlocirea Bisericii, chiar dacă apartenenţa la o comunitate creştină adecvată este de cele mai multe ori de ajutor. Teologiile contradictorii care au scindat fiinţa unitară a lui Hristos în aceea a unui duhovnic şi a aceea a unui reformator social nu mai pot constitui limanul ultim al înţelepciunii (soluţia ideală); cu toate acestea ele pot constitui un punct de pornire şi un imbold pentru unii oameni, mai ales dacă acestora le sunt cunoscute mai multe dintre aceste teorii teologice. Fiecare individ se poate concentra direct asupra lui Dumnezeu, şi poate încerca să se apropie de El spre ex. într-o “odaie liniştită” – reală sau a sufletului - , dar în fond chiar şi în mijlocul unei mulţimi zgomotoase. Aceasta se poate realiza pe de o parte cu ajutorul caracteristicilor transmise peste generaţii şi aflate în memorie (Evanghelii). Însă cine are spiritul receptiv la posibilitatea că Hristos a putut fi văzut chiar şi după moartea Sa (după cum, într-un mod diferit – între altele fără posibilitatea de a fi văzut – fiecare om „trăieşte” momentul propriei morţi ca fiinţă conştientă, după cum confirmă multe mărturii în acest sens), acela este capabil să îl perceapă pe Hristos ca o permanentă prezenţă vie. Această percepere va fi posibilă „în numele Lui”, respectiv prin rugăciunea adresată împreună cu el ca „frate mai mare” lui Dumnezeu atotcuprinzătorul (cf. Ioan. 15:16; Matei. 6: 7-15; Matei. 18:19-20). De exemplu:

Unul dintre nivelele acestei căi este „iubirea de Dumnezeu", care este mai presus de orice, precum şi conceptul „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 19: 19), ceea ce vrea să însemne că iubirea de sine poate fi şi parte a străduinţei de a-şi recunoaşte propria menire în relaţie cu cei din jur. Iubirea poate constitui o legătură cu Hristos, fiindcă ea este caracteristica Lui principală, împreună cu înţelepciunea. La fel, calea faptelor bune în spiritul lui Hristos oglindeşte adesea efectele interioare şi exterioare ale căii creştine şi le fac perceptibile. Iisus şi-a însuşit principiile fundamentale tradiţionale ale eticii, fiindcă, de cele mai multe ori, omul „ce seamănă, aceea va şi secera” (Galateni, 6:7); El însă a ales să lase răspunderea în seama fiecăruia, mai degrabă decât să sublinieze importanţa legilor exterioare. Pornind de aici se poate constata că în viaţa interioară a omului există ceva ce ne leagă de Hristos, chiar dacă acel ceva poate fi perceput doar ca şi conştiinţă. Din ea rezultă un fel de „re-naştere” interioară (Ioan 3). Aceasta înseamnă că în decursul timpului omul ca entitate ajunge tot mai mult la armonie cu Spiritul după exemplul lui Hristos. Acest punct de plecare poate fi resimţit în interior, adică în inimă şi suflet, respectiv spirit, modul de a resimţi fiind unul individual. Oricare ar fi modul de percepere individuală a lui Hristos, respectiv a forţelor asociate Lui, e important să conştientizăm ceea ce ar trebui să fie deja cunoscut pentru a putea înfiripa o legătură mai directă, chiar dacă nu se pot constata efecte majore de la bun început.

Comparabil cu etapele dezvoltării omului din copilărie până la maturitate (vezi mai sus), şi culturile umane au cunoscut evoluţii asemănătoare ale conştiinţei. Acestea au adus cu sine, pe de o parte, deprinderi noi (o voinţă, o simţire şi o gândire mai libere). Pe de altă parte însă, ele au dus la reducerea apropierii iniţiale a oamenilor de întreaga „creaţie” şi, astfel, la acumularea de probleme. (Cf. de ex. Jean Gebser, „Origini şi prezent”: apariţia consecutivă a conştiinţei arhaice, magice, mistice, raţionale; în afară de aceasta e posibil să se dezvolte o conştiinţă mai profund integrativă, care poate fi denumită, de exemplu, o conştiinţă rezonabilă.) La înflorirea în ansamblu, pregnantă cel puţin din punct de vedere cultural, a unor etape ale dezvoltării, au contribuit şi unele personalităţi remarcabile, care au recunoscut posibilităţile acestora aflate încă în germene. Aceasta s-a întâmplat în ciuda tuturor impedimentelor, dar, după cum am mai spus, cu mari pierderi. În timpuri mai noi se poate deja observa că umanitatea în ansamblu, cu popoarele, naţiunile ei ş.a., se află în faţa unei provocări a sorţii, prin faptul că e nevoită să facă „salturi cuantice” sau paşi în evoluţie mai mari sau mai mici, dacă doreşte să supravieţuiască.⁴⁾
Aceste etape au fost începute acum 2000 de ani. Acum, nu mai e nevoie ca evoluţia să continue în detrimentul deprinderilor câştigate, cum ar fi cea a raţiunii. Când un numări suficient de indivizi vor dezvolta o conştiinţă a raţiunii tot mai cuprinzătoare, refăcând legăturile cu originea lor divină¹⁾, există posibilitatea câştigării cursei cu catastrofele apocaliptice cu ajutor „de sus”. Pentru aceasta e nevoie şi de o relaţie cu mişcări ale unor activişti, ca de exemplu Mişcarea pentru Pace etc., fiindcă toţi oamenii de bine îşi au locul „necesar” în acest „joc”. Mulţi oameni – nonconformişti în relaţia cu orientările religioase instituite – par să caute asemenea căi; ei sunt avangarda viitorului şi îşi aduc contribuţia la prelucrarea trecutului, chiar dacă se afirmă că în multe aspecte predomină „mediocritatea”. În analogie la întrebarea referitoare la cine a apărut întâi - oul sau găina -, ne întrebăm dacă „salvarea” exterioară e scopul principal sau progresul pe planul conştiinţei existenţiale şi în cel al evoluţiei omului. Scările de valori de până acum trebuie transformate fără întârziere, fiindcă omul e capabil să-şi închipuie destul de exact unde poate duce continuarea programului de acum deja învechit. Fiindcă totul este parte dintr-un întreg, fiecare faptă bună se va integra în acest întreg.

⁴⁾ Nu putem susţine punctul de vedere pesimist prezent în cartea cea mai nouă a lui Herbert Gruhl "Himmelfahrt ins Nichts" (Inălţarea în neant), pe motiv că unul din izvoarele dezvoltării şi energiei - pe care el îl omite - este efectiv palpabil, - şi în acelaşi timp reprezintă o singură şansă: Dumnezeu.