Căile lui Hristos

O pagină de informații independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare științifică și experimentale.

   spre Homepage: oferte suplimentare în mai multe limbi.

 

Căile lui Hristos în conștiința umană și pe pământ.

Cuprinsul tuturor părților.

Spre Partea întâi : Capitole(le) despre pașii Evangheliilor – click aici.

Spre Partea a doua: Pașii Apocalipsei după Ioan – click aici.

Aici: Partea a 3-a: Capitole despre diverse aspecte și probleme de viață:.

Pentru capitolele următoare trebuie să asteptați ca pagina să se încarce complet
9.  O rugăciune pentru viață, pace și pământ
2.  Principiile valorilor morale
5.  Scurtă rectificare la recentele povești de genul: „Dezvăluiri: Totul despre Iisus”
6.  Științele naturii și credința în Dumnezeu
--   Conștiința, cercetarea creierului umanși liberul arbitru.
7.  Iisus și întrebări privind alimentația
8.  Iisus Hristos și tămăduirile – și în zilele noastre
9b.Despre binecuvântarea creștină
9c.Plângerea ca posibilă componentă a practicii creștine
9d.
O cale creștină pentru pentru prelucrarea evenimentelor vieții
10.Puncte de vedere creștine privind problemele economice și sociale
11.Puncte de vedere creștine privind societatea și politica
12.Filosofie și creștinism – comentariu la discursul lui Habermas „Credință și cunoaștere”
15.
Puncte de vedere creștine generale cu privire la probleme ecologice
16.Viață nenăscută

17.Noile noastre pagini tematice in germana / engleza (ne-traduse inca in limba romana)

Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii

Trimiteri la alte ediții, drepturi de autor.
e-mail.

 

O rugăciune pentru pace, viață și pământ.

Lucrarea de față este astfel concepută, încât atitudinea potrivită pentru rugăciune să rezulte din primul capitol, fără să fie nevoie de prea multe explicații. Ideile pot fi astfel adaptate, încât să corespundă sentimentelor proprii ale fiecăruia. În locul celui de-al treilea capitol, pot fi lăsate în seama lui Dumnezeu și alte probleme. Se recomandă ca rugăciunea să se desfășoare încet și cu implicarea puterii imaginației:

Dumnezeule, Tu cel care ești originea, sprijinul și speranța mea!

Unit cu Iisus Hristos îți mulțumesc pentru tot ce vine de la Tine.

Iartă-mi ceea ce m-a despărțit de Tine.

Te rog, îngăduie-mi, ca în această liniște, să devin, prin Duhul Tău, creativ.

 

Călăuzește-mă astfel, încât să nu păgubesc pe alții pe drumul lor spre Tine.

Condu-mă astfel, încât să pot ajuta pe alții în spiritul Tău.

Păzește-mă pe drumul meu.* 

 

Inspiră-i pe oameni să lase deciziile în privința vieții și a morții în seama Ta**.

Ajută-i pe cei care lucrează pentru binele creației Tale***.

Condu Tu această lume spre răzbatere înspre noua și de Tine prezisa eră.****

 

 *) Aici pot fi enumerați și alții.

**) aici pot fi incluse și detalii, sau ele pot fi prelucrate ulterior, într-o analiză meditativă, detalii de genul opririi‚ dezamorsării violenței și a contra-violenței’, ’sustragerii sursei violenței prin oferirea de soluții’, ’adoptării unor de măsuri de siguranță care să confere drepturi ale omului doar cetățenilor pașnici', ’încurajării dialogului pașnic între cei bine-intenționați aparținând diferitelor religii’ etc. Matei 5:9; 26:52. "Churches' declarations", englez.

***) Natura chinuită strigă după ajutor. A venit vremea să ne rugăm lui Dumnezeu, respectiv lui Hristos, să ne ocrotească de forțele dezlănțuite ale naturii. Aceasta însă nu este o compensare suficientă pentru schimbarea necesară în atitudinea omului față de Creație.

****) Luca 11:2; 21:31. Apocalipsa 11:16, vezi și Tatăl nostru, Matei 6, 7:15.

La origine sfintele scrieri ale religiilor – atât Biblia cât și Coranul, Zend Avesta sau Bhagavadgita - au accentuat lupta omului cu propriile sale părți negative și nu lupta exterioară de genul unui război. Mai târziu acest fapt a fost adesea fie trecut cu vederea, fie interpretat în mod greșit. Astăzi însă există strădanii, în sensul contrapunerii asemănărilor etice dintre religii decăderii valorilor acestei civilizații egoiste, fără ca religiile sa-și piardă identitatea.

Vezi și Marcu 12:30 " ... Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta ", cf. 5. Moise 6,4.5). Rugăciunea implică nu doar credința profund simțită în împlinirea după voia lui Dumnezeu, ci și recunoștința. Ioan 16:23 "orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da" cuprindea, la origine, și "... lăsați răspunsul să vă învăluie" (cf. Neil Douglas-Klotz: Prayers of the Cosmos. Meditations on the Aramaic Words of Jesus.). Rugăciunea ca și viața și modul de acțiune în același spirit țin una de alta și se sprijină reciproc. (Sugestiile, parțial noi, oferite aici nu reprezintă o antiteză la variatele practici ale rugăciunii în biserici ș.a.m.d.) Dumnezeu poate împărtăși și dărui dragostea ce i se oferă, în sânul oricărei biserici sau credințe.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Principiile valorilor morale.

Pentru Iisus Hristos era important ca normele atitudinii etice să fie interiorizate de către fiecare om în parte, și nu ca acestea să acționeze doar pe baza unor legi, reguli sau tradiții impuse din exterior. Nimeni nu va reuși să ajungă la această interiorizare a normelor morale prin simpla intervenție a unui factor exterior care s㠄i le bage în cap”; ea se poate atinge doar printr-o viață în care se afirmă principiul „iubește pe Dumnezeu și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Să vă iubiți unii pe alții" (Ioan 13,34) este imboldul care dă oamenilor posibilitatea de a acționa în spiritul adevăratei conștiințe. Iubirea de Dumnezeu ne permite să întrezărim țelurile Sale mai înalte. Atunci când în dragostea indivizilor, sau în cea dintre membri unui cuplu, al unui anume grup este inclusă și această iubire universală, diferența este imediat vizibilă. Cu cât dragostea aceasta este mai prezentă în tot și în toate, cu atât poruncile concrete, impuse din exterior își pierd din importanță.

Cu toate acestea, principiile, așa cum sunt ele formulate și date în cele „10 porunci” străvechi, nu își pierd prin aceasta valabilitatea, ci sunt, dimpotrivă, re-afirmate. Esența lor nu este supusă transformărilor socio-culturale, în schimb detaliile lor sunt influențate de aceste transformări. Acest fapt este confirmat de însăși relatarea lui Moise, căruia, foarte probabil i s-a transmis inițial o formă mult mai înaltă a principiilor morale, dar care, conștient de faptul că poporul nu era încă pregătit pentru aceasta, a adus oamenilor o variantă simplificată. Aceste principii morale sunt fundamental identice în creștinism, iudaism și islam, și practic în toate religiile se regăsesc elemente înrudite, după cum se arată și în „Declarația Parlamentului Mondial al Religiilor despre etica universal㔠(vezi și pagina cu link-uri: Noile noastre pagini in germana / engleza). Chiar și o etică ce se percepe ca "nereligioasă" sau umanistă prezintă legături cu valori ale culturilor religioase. Esența eticii este aceea de a-i trata pe ceilalți oameni la fel de uman cum dorește fiecare la rândul său să fie tratat; de a nu face rău nimănui, ci de a încerca să ajutăm cât putem. Acesta este un aspect intrinsec esențial al existenței, deoarece „cine samănă puțin, puțin va secera; iar cine samănă mult, mult va secera" (Galateni 6,7; Corinteni 9,6). Acesta este în fond și criteriul pentru intrarea în acea eră nouă, care este invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Vie împărăția Ta!” (Matei 6), și în care, se spune în Predica de pe Muntele Tabor, va fi „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!”.
În sens mai larg decurg de aici aspecte de importanță vitală pentru diferite nivele ale existenței umane. Etica Predicii de pe Munte este azi în mod fals etichetată chiar de către anumite cercuri creștine drept „etică de principii” abstracte, imposibil de transpus nemijlocit în fapte. Este adevărat că din această etică nu decurge în mod automat un îndrumar practic de acțiune pentru toate deciziile politice dificile, spre exemplu, dar în fond ea poate constitui chiar și pentru acestea un punct de pornire orientativ. Acolo unde o așa-numit㠄etică a responsabilității” bazată pe cumpănirea umană conduce în sfera societății la decizii opuse celor pe care scontează acea „etică a principiilor” individuale în viața privată a fiecăruia, nu este de la sine înțeles că și Iisus ar face aceeași alegere. 
Omul ca individ este răspunzător pentru partea sa la tot ceea ce se întâmplă, și nu poate compensa această responsabilitate prin greșelile altora. O astfel de „împărțire” unilaterală a vinovăției nu este întotdeauna echitabilă, așa cum se întâmplă adesea în cazul litigiilor. Orice grupare, prin constrângerile pe care le exercită, respectiv prin „câmpul de influență formativ㔠pozitivă sau negativă pe care îl reprezintă, este părtașă la această responsabilitate. Astfel ar fi nevoie de un codex etic (de care anumite profesii, de exemplu, dispun deja). Ca atare, dincolo de morala individuală, ar fi nevoie de o „morală structural㔠a societății, respectiv a unor părți a acesteia. Legile singure, arbitrare fiind, nu pot înlocui această etică.

Poruncile mozaice (2.Moise = Exod 20)

Etica în Coran

"Ethos universal"

1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău...Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. (Să nu îți faci chip cioplit...)

2. Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău (căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui...)

„Nu alătura alt Dumnezeu lui Dumnezeu... „(Sura 17,22*)

Acordul asupra unui „ethos universal" nu s-a referit la noțiunea de Dumnezeu a diverselor religii. Budhiștilor se datorează de ex. faptul că singurul lucru comun este faptul că toate religiile admit existența unui „Adevăr Suprem” – adică ceva aflat dincolo de realitatea materială.)

3. Adu-ți aminte de ziua de odihnă / Sabat, ca s-o sfințești...

„...când sunteți chemați la Rugăciune ... grăbiți-vă la pomenirea lui Dumnezeu ...” (Sura 62,9*)

 

4. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta (,ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.)

„ să vă purtați frumos cu părinții voștri ..., spune-le vorbe cuviincioase ...; și dă-i celui care ți-e rudă ceea ce i se cuvine ... (Sura 17,23-26*).

 

5. Să nu ucizi.

„Nu ucideti omul, căci Dumnezeu v-a oprit aceasta”...(Surele 17,33 și 5,32*).

Obligativitatea unei culturi ce nu cunoaște violența, și respectă orice formă de viață...

6. Să nu preacurvești.**

„Nu vă apropiați de curvie!” (Sura 17,32)

Obligativitatea unei culturi a egalității în drepturi și a unui parteneriat real între bărbat și femeie, (împotriva unei abordări destructive a sexualității...)

7. Să nu furi.

9. Să nu poftești casa aproapelui tău.

10. Să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău...

„Tăiați mâinile hoțului și ale hoaței... Către cel care se căiește după păcat și se îndreaptă, Dumnezeu se întoarce...”(Sura 5,38-41*)

Obligativitatea unei culturi a solidarității și a unei ordini economice echitabile...

8. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău/ să nu minți.

„Fiți întotdeauna drepți, mărturisind drept înaintea lui Dumnezeu chiar și asupra voastră, a părinților voștri, a rudelor voastre...” Sura 4,135* (ref. la înșelăciune v. Sura 2,188*)

Obligativitatea unei culturi a toleranței și a sincerității...

*) Varianta egipteană de numărare a versetului Coranului, în alte variante versetul se poate afla, spre exemplu, cu un verset mai jos.

**) De această poruncă au fost legate extrem de multe detalii diferite în diversele religii. Acest aspect ar putea contribui la înțelegerea faptului că aceleași detalii tnu trebuie să rămână valabile pentru toți. De asemenea, din punct de vedere al omului modern, înainte adesea nu se făcea destul de mare diferență între principiile religioase și legile detaliate omenești; aceasta însă nu înseamnă că ar fi de dorit ca credința și legile să prezinte contradicții de conținut mereu mai mari.

Deja după Potop - deci înainte de cele 10 Porunci menționate mai sus – existau, conform tradiției biblice, unele exigențe etice fundamentale cărora li se supunea întreaga nouă omenire în interesul perpetuării umanității, și anume dincolo de israeliții de mai târziu:  
- să respecte viața, respectiv să nu ucidă („căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui ": Gen 9:6) și să nu mănânce carnea animalelor vii. În iudaismul rabinic au fost mai târziu derivate 7 „porunci noahidice" pentru ne-evrei, existând modalități diferite de interpretare: 
- interdicția de a ucide;
- interdicția de a arăta cruzime față de animale;
- interdicția de a fura;
- interdicția de a comite adulter, respectiv preacurvie;
- interdicția idolatriei (și anume, conform acestei concepții, ne-evreii nu trebuiau să Îl adore pe Dumnezeu ca evreii, dar nici nu aveau voie să adore divinități concurente);
- interdicția de a comite blasfemie;
- porunca de a avea un sistem de legi și tribunale.

Ar putea fi util dacă fiecare din noi ar încerca să își conștientizeze atât propriile imperfecțiuni, cât și propriile calități, să aibă o vedere de ansamblu a acestora pentru a-și putea astfel urmări în mod conștient dezvoltarea personală. Există mai multe posibilități de acțiune în acest sens:
1. Acționarea nemijlocită asupra propriilor trăsături de caracter problematice în baza întâmplărilor și evenimentelor vieții. Bune intenții etc. Acest lucru este important și pentru Iisus: „întâi bârna din propriul ochi...”. Și în Coran Islam acționarea asupra propriei persoane este văzută ca „Marele Jihad”, „Marele Război”, adică ceva de o importanță crucială, mai mare decât aceea acordată oricărui conflict exterior.
2. Îndreptarea imediată a greșelilor și 3. iertarea reciprocă imediat㠖 în măsura în care acestea mai sunt posibile. Dacă nu, rămâne apelarea prin rugăciune la Dumnezeu, pentru ca El să ofere o soluție, și iertarea interioară. Și acest lucru este important pentru Iisus – și El vorbește de lămurirea până în cel mai mic detaliu
(vezi Luca 12,59: „Îți spun că nu vei ieși de acolo, până nu vei plăti și cel mai de pe urmă bănuț”, vezi însă și 5.)
4. Atunci când nu există altă posibilitate de răscumpărare a greșelilor, rămâne totuși aceea de a face fapte bune pentru alți oameni decât cei cărora le-am greșit. Multe din greșeli vor fi, chiar și indirect, reparate de Dumnezeu atunci când cineva preia de ex. munci în folosul obștesc. (Există aici și o trecere fluentă de la simpla prelucrare a celor petrecute, la fapte libere și folositoare, și astfel "Unul semena, iar altul secera" devine ceva relativ.
Cf. de ex. Ioan 4, 37.) În acest context este valabil, conform Matei 7, 20:21: „...după roadele lor îi veți cunoaște. Nu orișcine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”.
5. "Rugați-vă Domnului în numele Meu” , în acest caz pentru iertare și grație divină în evoluția ulterioară a vieții. Acesta este ajutorul fundamental pe care o etică pur umanistă nu îl poate oferi. Soarta fiecăruia nu mai trebuie deci să se desfășoare mecanic, ci omul se simte condus de Dumnezeu, totul va fi în așa fel prelucrat și dezvoltat prin înțelepciunea Sa divină înât să fie bine pentru individ și pentru mediul său.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Completare: Scurtă rectificare la recentele povești de genul „Dezvăluiri: Totul despre Iisus”

În textul acestei pagini web au fost deja corectate, direct sau indirect, unele dintre cele mai grave exemple de îngustime spirituală ale anumitor orientări teologice – prin recurgerea la metode și informații recente. Aici ne vom apleca asupra unui nou produs absurd al « literaturii de senzațional » moderne. Dorința noastră nu este aceea de a încuraja și mai mult publicitatea acestor best-seller, ci această contribuție se adresează acelora care sunt familiarizați cu acest fel de literatură și se simt iritați de ea.

1. În ceea ce privește rolele de pergament de la Qumran, acești scriitori au încercat să demonstreze că majoritatea descrierilor lui Iisus în Noul testament ar fi nefondate. Iisus și discipolii Săi ar fi fost, chipurile, simpli rebeli militanți împotriva regimului roman.*

Pentru a obține o mai mare credibilitate, această interpretare este învăluită într-un soi de teorie a conspirației: se susține cum că 75% din conținutul rolelor provenite de la comunitatea din Qumran, descoperite între 1947-1956, ar fi fost ținut secret și că în special învățați ai bisericii catolice ar fi deținut controlul asupra lor. Deja această teorie este pur și simplu fals㠖 ceea ce va fi stabilit aici, deși această pagină web nu este în situația de a trebui să justifice vreo religie, și în primul rând nu acceptă păstrarea în secret a oricăror scrieri creștine. Este mult mai probabil că echipa de cercetători a constat din învățați catolici, protestanți, anglicani, evrei sau chiar atei. Datorită diversității părerilor în legătură cu multitudinea de bucățele deteriorate, a durat într-adevăr mult timp până când totul a fost dat publicității. Cu toate acestea, la apariția ediției originale în limba engleză a literaturii despre „documentele confidențiale", 80% dint textele Qumran era deja publicat. În 1992, cu un an înaintea apariției unui volum de buzunar de literatură de senzațional, care, la fel ca și în trecut, susținea în textul de prezentare de pe copertă faptul că 75% din texte rămăsese nepublicat, restul textelor, în măsura în care putuseră fi descifrate, erau deja publicate.

Pentru interpretarea conținutului autorii trebuie că au elaborat o serie întreagă de teorii, una mai îndrăzneață ca alta, pentru ca la unificarea lor să ajungă la concluzia menționată mai sus. Conform uneia din teorii, scrierile nu ar fi fost pre-creștine, ci din perioada vieții lui Iisus.**) Aceste scrieri însă aparțin în mod evident unor epoci diferite, și nu sunt unitare în afirmațiile lor. Comunitatea din Qumran s-a păstrat pe o perioadă relativ lungă. Din acest punct de vedere ea nu poate fi pusă pe picior de egalitate nici cu esenienii, nici cu zeloții militanți care au ridicat ceva mai târziu în apropiere de teritoriile comunității din Qumran fortăreața Massada. Qumran ar putea fi comparată eventual cu o comunitate sat ecologico-spirituală a zilelor noastre. Cu certitudine locuitorii din Qumran au avut contacte cu toți aceștia; de la esenieni au preluat cu siguranță anumite obiceiuri într-o formă modificată, învățații din templul din Ierusalem le-au încredințat cronici și schițe ale comorilor din templu – ceea ce dovedește că aceștia erau considerați depozitari siguri, neimplicați direct în conflictele cu romanii -; și de asemenea este posibil ca această comunitate să fi întreținut legături cu unii dintre zeloți.

De asemenea, autorii menționați au susținut și faptul că esenienii ar fi fost nu monahi ducând un mod de viață ascetic, ci luptători de rezistență activi. Tot ce ni s-a transmis despre esenieni indică însă un mod de viață pacifist, vegetarian, cu o credință strict ebraic-esoterică, și care, din cauza preceptelor de curățenie și puritate ce duc cu gândul la credința zarathustriană, căutau izolarea de restul lumii, mai mult poate chiar și decât asceții din zilele noastre. În această apreciere a esenienilor ca militanți rebeli, esenienii sunt în mod neîngăduit azvârliți în aceeași oală cu zeloții, fără ca măcar acest fapt să fie suficient fundamentat.

Ioan Botezătorul, Iisus și Iacob, fratele(vitreg) al lui Iisus ar fi avut aceleași motive de rebeliune "ca și esenienii". Nici această apreciere –care pe deasupra derivă din presupunerile anterioare, și care este prezentată ca un fapt, nu este demonstrabilă prin scrierile de la Qumran. Iisus, Iacob și Ioan nu sunt, practic, identificabili aici sub această formă. Probabil că, spre exemplu, „învățătorul dreptății", evident o personalitate de frunte a acestei comunități, a fost identificat lui Iacob, ceea ce este o teorie nedemonstrabilă. Chiar și ideea că acest „învățător al dreptății" ar fi fost un zelot radical, este nedovedită și improbabilă; se poate însă ca el să fi fost recunoscut de comunitate ca autoritate superioar㠖 spiritual㠖 vis-à-vis de preoții decadenți ai templului. Chiar și faptele care ne-au fost transmise despre Iacob nu corespund acestei imagini militante. Iacob – nu discipolul Iacob, ci fratele lui Iisus menționat mai sus, care, după răstignirea acestuia a condus comunitatea creștină primordială din Ierusalem – era după toate aparențele o persoană cu un caracter pronunțat tolerant și echilibrat. Acesta a trebuit, să spunem așa, să se interpună între Petru și Pavel, să medieze între cei doi discipoli aflați în dispută, pentru a menține unitatea comunității.

Pentru a putea susține în continuare că Pavel ar fi fost un agent al romanilor, care a falsificat totul, ar trebui ca o altă structură teoretică artificială, prin nimic demonstrabilă, să reziste analizei, și anume aceea conform căreia romanii ar fi înscenat doar arestarea lui Pavel ca o manevră de mistificare. (În textul nostru „Căile lui Hristos... Pavel, între mulți alții, va fi analizat mai detaliat. Unul din aspectele analizate este acela că - indiferent cum se raportează cineva la tradiționalele „umbre și lumini" ale personalității acestuia, de ex. atitudinea sa față de femei – în orice caz experiențele și revelațiile sale vizionare trebuie recunoscute ca atare. Toate acestea sunt posibile doar atunci când cineva își dă cu adevărat osteneala de a se ocupa în mod aprofundat și practic cu o diversitate de trăiri mistice, lucru pe care, evident, autorii de senzațional, nu l-au facut.)

Manuscrisele de la Qumran nu sunt altceva decât unele dintre multele manuscrise ale acelor vremuri, care, asemenea unor bucățele de mozaic așezate una lângă alta ne dau informații despre anumite tradiții și obiceiuri ale acelei epoci. Alte scrieri ale acelor secole sunt deja de mult timp cunoscute ca scrieri apocrife, altele auf fost descoperite de-abia mai recent (cum ar fi descoperirile arheologice de la Naq Hammadi, care ne dezvăluie multe despre credința întâilor creștini din Egipt.) Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că oamenii din Qumran erau credincioși, și că, cel puțin în anumite concepții și obiceiuri, aveau afinități cu preceptele propovăduite de Iisus – cu acelea care se regăsesc și în Biblie și nicidecum cu acele doctrine pretins militante ale lui Iisus cum este el prezentat de autorii de senzațional. Este fără doar și poate posibil că Ioan Botezătorul își avea originile în interrelațiile extrem de devotate ale esenienilor, respectiv ale comunității din Qumran, sau că el era, cel puțin, un oaspete binevenit și unanim respectat în aceste comunități. Este în aceeași măsură imaginabil ca însuși Iisus să îi fi cunoscut pe acești oameni. (În pagina noastră web, "Căile lui Hristos" este argumentată și ideea că Iisus a întâlnit și cunoscut multe și diverse grupări, dar aceasta nu înseamnă automat că El ar aparține în mod necesar școlii ai cărei membri i-a întâlnit.)

2. Și alți autori au adoptat speculațiile menționate, legate de Iisus, cu multe detalii despre istoria evreilor, dar fără a putea destrăma contradicțiile în cauză. Prin aceea că într-o parte a acestei literaturi chiar și învierea lui Iisus a fost redusă la un ritual pur exterior de înviere,detectabil istoric, specific culturii egiptene târzii și eventual esenienilor și tradițiilor ce decurg din acestea, cititorii sunt privați tocmai de elementul înnoitor adus de Iisus în acest context. Și chiar nu ar fi fost nicio pierdere pentru raporturile prezentate în această literatură între grupările istorice precum cea a esenienilor și cavalerii templieri dacă s-ar fi renunțat la această dogmă anti-Înviere. Partea care poate fi pătrunsă doar pe cale mistică a ceea ce a realizat Iisus, depășea chiar și în perioada creștinismului timpuriu înțelegerea unor comunități iudeo-creștine și gnostice, de aceea este inutil să încercăm să dovedim prin concepțiile și interpretările lor că ceea ce ei au reușit să înțeleagă reprezintă adevărul întreg. Alții au înțeles alte elemente ale adevărului, lucru arătat atât de mulții creștini timpurii care credeau într-o semnificație mai cuprinzătoare a Învierii, precum și de aceia care au recurs la scrierea polemică din Evanghelia după Filip. Pavel, cel atât de potrivit ca țap ispășitor, nu reprezenta în niciun caz singura sursă a acelor tradiții care au aderat la Învierea aducătoare de schimbare atât spirituală, cât și materială. Acei oameni care respectă încă, măcar într-o anumită măsură, tradiția larg acceptată, transmisă de-a lungul istoriei bisericii, se pot apropia mai mult de adevăr decât aceia care cu mare ușurință desființează prin explicații simpliste tot ce nu le convine.
Atunci când astfel de activități degenerează într-o denigrare permanentă a lui Iisus Christos, urmările spirituale pot depăși aspectul pur omenesc.

3. Au circulat speculații și depre mai multe pretinse „morminte cu moaștele lui Iisus“, multe dintre ele în Israel și nu numai. Într-un loc în Orientul Apropiat, unde sunt implicați hoți de morminte – a „dispărut“ de ex. unul dintre recipientele pentru păstrarea osemintelor găsite într-un astfel de mormânt -; iar acolo unde mii de astfel de recipiente sunt depozitate în muzee și unde e posibil ca unele oase să fie luate și date mai departe pentru a fi din nou înmormântate, etc., este aproape imposibil să mai fie dezvăluite informații autentice, demne de încredere depre persoanele cărora le aparțin osemintele. În astfel de situații nici măcar numele frecvent gravate în oase nu au nicio relevanță. Nici calculul probabilităților nu poate exclude similitudinile între numele din diferite familii.  
O cercetare istorică holistică nu ar porni de la premisa că Învierea în sensul transmis prin tradiție nu ar fi putut exista. De asemenea, ar corespunde mai degrabă stadiului prezent al cunoașterii, înțelegerea profeției care poate face referire la Iisus nu doar ca sursă a unor speranțe subiective, vechi de peste 2000 de ani, ci luarea în considerare a posibilității că aceasta ar putea face referire la ceva absolut real, un adevăr absolut care așteaptă să fie dezvăluit până când se va fi împlinit.

Informații suplimentare (în engleză):
http://dukereligion.blogspot.com/2008/01/talpiot-tomb-controversy-revisited.html

* 4. Există încă o serie de astfel de speculații referitoare la Iisus, care au dus fiecare, la rezultate diferite. De ex. o teză conform căreia Iisus ar fi fost discipol al școlii cinice, o școală filosofică greacă... În afară de aceasta, alții au dorit să Îl pună pe Iisus la același nivel cu Moise, cu un faraon egiptean, cu Iuliu Cezar sau cu un împărat bizantin militant.

** Ceea ce sare în ochi este și faptul că în astfel de cărți nu este menționat niciodată faptul că la Qumran au fost găsite în special texte de Evanghelii din secolul I, a căror comparare cu originalul dovedește că ele au fost transmise peste generații sub o formă foarte fidelă originalului.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Științele naturii și credința în Dumnezeu.

Spre justificarea unor contribuții ale științelor naturale.

Faptul că există oameni care și în problemele privind credința au nevoie de sprijinul oferit de observarea și analiza exterioară, de fapte, măsurători și cântărire, este recunoscut de Iisus însuși în cazul lui Toma Necredinciosul, care poate fi văzut ca reprezentând tipul omului de stiință între ucenici, constituind astfel un model pentru foarte mulți oameni ai timpurilor noastre. Atunci când acesta a avut ocazia de a verifica pe viu dacă într-adevăr cel care se afla în fața lui ere Iisus Hristos, Iisus i-a spus: „nu fi necredincios, ci credincios”, această nouă experiență urmând a-l transforma pe Toma, prin contemplare și meditație sinceră și profundă, astfel încât rădăcina îndoielii lui să dispară, iar lui s㠄îi sară în ochi”: -că, dacă mai e nevoie ca Iisus să spună aceste vorbe, după ce i-a dat lui Toma ocazia s㠄vadă cu ochii lui”, înseamnă că acesta nu era un sceptic, „învins” de dovezile realității exterioare, și „constrâns să creadă”, de teama unei eventuale pedepse, ci că el și-a păstrat și ulterior capacitatea interioară de a adopta sau a refuza noi convingeri. Cu toate acestea, trebuie să își fi dat seama că există și alte căi de auto-convingere decât cea a observației exterioare. Iisus știa ce era potrivit pentru Toma. El nu a dorit să oblige pe nimeni – ceea ce ar fi avut caracterul unei sentințe; de asemenea nu întâlnim la El nicăieri intenția de a provoca refuzul cuiva nepregătit încă pentru o decizie.

O știință cum este empirismul care atunci când un element, sau o serie de experiențe și trăiri nu se potriveau teoriilor, lăsa acestea la o parte, nu este demnă de numele de stiință. Adevăratele genii, cum a fost Einstein, nu au practicat o astfel de „administrare” a științei, ci, din contră, au continuat și aprofundat cercetările tocmai acolo unde exista ceva nelămurit. Și această căutare poate constitui una din multele căi ce duc la Dumnezeu – atâta vreme cât motivația este sinceră și onestă, iar știința nu este coruptă de interese de natură economică sau alt fel de interese negative.

În cazul științelor umaniste însă, precum și în cel al problemelor privind credința, de cele mai multe ori nu este suficientă simpla muncă științifica exterioar㠖 cu observații, emiterea de ipoteze și în final elaborarea unor teorii și verificarea acestora. Nu întotdeauna avem la îndemână o ființă care să reprezinte pentru noi – într-un mod ce nu lasă loc îndoielii, și este, pe cât posibil, reproductibil – modelul unui adevăr suprem (așa cum a făcut-o Iisus pentru ucenici), sau care să facă posibilă perceperea acestui adevăr (cum se arată în Ioan 1,51). Cu toate acestea, multe semne arată că în ființa umană spre exemplu, și chiar dincolo de aceasta, există nenumărate nivele care nu își au originea în spectrul cunoscut de forțe și substanțe fizice, ci ele se manifestă doar în acestea: forțe vitale, imbolduri sufletești, gândire, conștiință... (unele exemplificări găsiți în diverse pasaje ale textului principal din Căile-lui-Hristos.net). De multe ori, vechile tradiții „pre-științifice” legate de credință și societate ale celor mai diverse culturi se dovedesc a fi o mai veche formă de învățare, experiență și știință. Chiar și în zilele noastre este posibilă dezvoltarea unor procedee de percepție și evaluare specifice acestor domenii, așa cum ne arată exemplul observațiilor de domeniul științelor naturale ale lui Goethe, sau lucrările bazate pe teoria cunoașterii ale lui Rudolf Steiner inspirate din acestea. De asemenea și noile abordări științifice, de la teoria cuantică până la acei oameni de știință care cercetează o nouă biologie, o nouă geo- sau astrofizică etc., culminând cu crearea unei noi „paradigme” științifice, respectiv a unei noi imaginii a universului, merg în aceeași direcție; de cele mai multe ori însă fără a căuta o nouă metodică potrivită noilor teorii și conținuturi, cum a făcut-o Steiner.
Concluzia inițială este astfel aceea că toate cunoștințele științifice dobândite până în prezent: a.) dezvăluie doar o părticică neînsemnată a realității;
b.) fundamentele stiințelor naturii devin tot mai relative: materia se dovedește a fi energie concentrată, sau chiar spirit concentrat; iar formele de energie la rândul lor se pot deplasa cu o viteză superioară vitezei luminii (tahioni...); și pot în acest timp „întineri”, timpul devenind mai relativ decât in teoria relativității, ele pot de asemenea dispărea din spațiul nostru și pot reapărea dintr-un fel de „dincolo”/transcendenț㠖 astfel încât însuși spațiul este chiar mai puțin absolut decât părea a fi deja în așa-numita teorie a „curburii” spațiului. Mai rămâne „informația” intangibilă a ciberneticii – lipsită de materie și energie, si astfel imposibil de descris prin mijloacele obișnuite. S-ar putea vorbi aici de „conștiință”.
c.) Strict vorbind, această destrămare a vechii imagini despre lume nu este în sine o „dovadă a existenței lui Dumnezeu”, dar este totuși o pregătire. Pentru unii ea este însă suficientă, deoarece aceștia înainte au fost pur și simplu blocați de imaginea depășită, materialistă despre lume, iar acum au găsit căi mai directe de a se apropia de Dumnezeu. Dar asta nu e destul: ce este, deci aceast㠄informație”, sau, dacă tot e vorba de ele, și celelalte procese, menționate anterior, imposibil de neînțeles din Univers? Ce/Cine creează neîncetat materie și energie nouă, și le anihilează apoi? Ce/Cine este cel/cea care aici, la fel ca în viață, stabilește limitele vieții și ale morții, după cum stabilește și starea de veghe și somnul, și permite depășirea lor? Ce/Cine este cel/cea a cărui/cărei prezență se face permanent simțită în Univers, dincolo de timp și spațiu? Omul, care poate avea în conștiința sa experiența energiei, a timpului și a spațiului „dinspre exterior”, este oare într-adevăr o „copie” în germene a cuiva care poate face acest lucru pe scară mare (cf. Geneza 1, 26)?
d.) La acestea se adaugă și faptul că hazardul și haosul nu constituie cu adevărat răspunsuri. Căci această lume, aceste ființe, și acest univers al particulelor, precum și procesele vieții prezintă o ordine în haos, o tenacitate și un discernământ în tot ce există, asemănător unui mecanism de ceas universal, într-un grad imposibil de atins din întâmplare; precum și lipsa unor articulații intermediare care ar fi necesare în cazul unei evoluții accidentale și haotice. Deja din acest pas al progresului cunoașterii este evident că a refuza să credem a devenit azi un lucru mai greu decât a crede într-o inteligență primordială care stabilește începutul și țelurile unui „program al creației”, și care făurește calea acestui proces prin legi în continuă transformare. Astfel s-a conturat posibilitatea de a ajunge prin rațiune la aceeași concluzie, într-un mod similar conștiinței mistice a popoarelor antice, care percepeau cu ajutorul „emisferei drepte, mistice a creierului” prezența și influența lui Dumnezeu în lumea inconjurătoare. („Zeii” altor popoare au fost la origine doar denumiri pentru anumite caracteristici ale unui Dumnezeu unic; abia după ce această sapiență s-a pierdut cu timpul, aceștia au fost considerați „Dumnezei” de sine stătători, și chiar asimilați cu ființe umane superioare.
Oameni de stiință care nu au crezut inițial în Dumnezeu, cum au fost Max Thürkauf, Georg Todoroff și mulți alții, au ajuns, pe căi asemănătoareuf la credința în Dumnezeu.
e.) Credința în sensul convingerii profunde este mai mult decât atitudinea pur intelectuală de a crede că ceva este adevărat.
f.) La toate acestea se adaugă și acei oameni care, ca mistici sau simpli credincioși mărturisesc că au avut experiențe mai directe și cu o mare putere transformatoare cu Dumnezeu și cu Hristos; și care, prin acest contact, au avut experiența profund reală a spiritului divin creator din ei înșiși. Aceste căi pot conduce și într-un mod perfect independent mai devreme sau mai târziu la o asimilare și conștientizare a naturii acestor experiențe și trăiri.

În biserica catolică există enciclica papală "Fides et Ratio" (Credință și rațiune) din 1998, iar Papa Benedict XVI a reluat subiectul în discursul său de la Regensburg în 2006: credința fără rațiune și rațiunea fără credință sunt fiecare în sine lipsite de valoare, deoarece ele singure nu pot cuprinde omul în complexitatea sa. Într-un articol publicat în ianuarie 2007 în revista germană "Spektrum der Wissenschaft", Michael Springer opune acestei idei contra-argumentul conform căruia nu fiecare lacună în cunoaștere trebuie neapărat să indice ceva ce nu poate fi explicat rațional, respectiv pe Dumnezeu - aspect care de altfel pentru noi, de ex., nu este de mare interes, este vorba de concluzii absolut concrete, vezi mai sus. El recunoaște însă că credința conform căreia într-o bună zi știința va reuși să clarifice și să umple marile lacune, nu este la rândul ei mai mult decât o simplă credință. Situația actuală este aceea că aici a trebuit în prezent să se depună un efort notabil pentru a se ține deschisă posibilitatea pentru cercetătorul individual de a nu fi încă obligat să creadă în Dumnezeu (ceea ce nu înseamnă neapărat că acesta trebuie să fie ateu, ci poate fi agnostic, adică să îi lipsească credința, fără a avea însă convingerea definitivă că Dumnezeu nu există). O altă nouă opinie, car recunoștea credința în Dumnezeu doar ca o contribuție la protecția etică a culturii materiale, nu corespunde în sine punctelor de vedere menționate mai sus.

Update English/ Deutsch

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Conștiința, cercetarea creierului umanși liberul arbitru.

Cu mult timpînainte de apariția științei și cercetării moderne, oamenii ingenioși din toate culturile și timpurile*), îneforturile lor de a lua deciziile corecte, au adunat o experiență substanțială în ceea ce privește originea diverselor lor emoții. Căile spirituale, respectiv emoționale ale dezvoltării constituie o mărturiea capacității oamenilor de a continua să se dezvolte cu adevărat - chiar și prinși fiind în această străduință de a lua decizii morale - și de a nu considera totul ca fiind prestabilit. Cu toate acestea, au existat și în domeniul religios unii înclinați spre fatalism, adică spre convingerea că destinul este, într-o mai mică sau mai mare măsură - predeterminat.

Chiar și capacitatea modernă de gândire este în cea mai mare parte doar parțial conștientă. Dacă cineva dorește să devină - și să rămână - conștient de sentimentele care influențează gândirea, acesta/aceasta trebuie, în mod normal să se concentreze intens asupra lor timp îndelungat pentru a deveni mai sensibil față de ele. La un nivel chiar mai puțin conștient au loc impulsurile voințeiși sunt necesare eforturi și mai mari pentru a le conștientiza pe deplin sau pentru a le structura complet liber. Spre exemplu, deja Rudolf Steiner a știut - independent de cercetarea modernă a creierului -că voința este ceva neconștient. Însă el a știut și că controlul asupra propriei voințe poate fi antrenat, lucru care încă nu a fost cercetat de știința modernă. Mulți creștini au experiența foarte concretă a faptuluică e posibil chiar mai mult decât atât, și anume, e posibilă punerea voinței umane tot mai mult "în mâinile lui Dumnezeu". Acest lucru este posibil într-o anumită măsură în fiecare etapă a propriei dezvoltări, adică chiar și atunci când ființa umană nu pătrunde deosebit de adânc în profunzimile propriului spirit. Cu siguranțăeste implicată o instanță care ne însoțește, netezind drumul. Mai devreme sau mai târziu acest drum duce la un mod de viață tot mai conștient. (Această practică nu are nicio legătură cu cerința de supunere a unei biserici față de enoriașii ei.)

În acest context, descoperirile unor neurologi moderni permit tragerea unor concluzii care diferă de cele prezentate în anumite reviste de știință. Aceștia au descoperit prin măsurători efectuate în cadrul unor experiențe că pentru mișcarea maîinii, disponibilitatea de mișcare a apărut deja în sistemul nervos în timp ce la nivel subiectiv abia se forma intenția conștientă de mișcare. Persoana asupra căreia a fos efectuat experimentul a crezut că gestul, care de fapt a început cu 1/100 milisecunde mai târziu - fusese inițiat deja. **) 

Pentru început, aceasta confirmă doar faptul - menționat mai sus - că gândirea conștientă a omului nu este în mod normal singura bază a acțiunilor acestuia, ci complexitatea ființei sale este integrată în deciziile sale. În schimb, "potențialul de disponibilitate" stabilit nu confirmă în niciun fel faptul că ființa umană ar fi în mod automat predestinată să și urmeze fiecare astfel de impuls al voinței. Această idee ar reprezenta de fapt o concluzie inversă. Astfel, liberul arbitru nu este defel negat, așa cum au considerat unii, ci dimpotrivă. Este însă corectă presupunerea bazată pe experiențele umane descrise mai sus ("cercetare în teren" de secole) că intelectul în sine nu este suficient pentru exercitarea "liberului arbitru". Gândirea și bunele intenții pot reprezenta doar primul pas către un rol mai responsabil al sinelui; la aceasta trebuie să se adauge însă și disponibilitatea de a analiza în profunzime sentimentele subconștiente și impulsurile obișnuite, neconștiente. "Potențialul neural de disponibilitate" va fi astfel mai repede conștientizat. Este deci pe deplin posibilă străduința spre o viață dusă într-un mai mare spirit de responsabilitate.

În afară de aceasta trebuie luat în considerare faptul că atunci când sunt măsurate, de exemplu, potențialele electrice ale terminațiilor nervoase, se poate vorbi de "cauze" numai din punct de vedere al științelor clasice ale naturii. Considerate din punct de vedere al științelor umaniste, este foarte posibil să vedem în acestea un "efect", un exemplu grăitor fiind pianul la care cântă o ființă înzestrată cu gândire, spirit și voință. Acest lucru nu poate fi determinat la un nivel pur științific, biologic. Tot așa, biologia nu poate decide dacă și cum se manifestă divinitatea în acest organism uman complex ***). Cu toate acestea, biologia poate aborda și astfel de întrebări sub aspect științific. Spre exemplu, se pot efectua măsurători pentru a determina ce procese diferite au loc în corpul unui om atunci când acesta luptă prin rugăciune împotriva unui impuls nedorit al voinței ****). Doar că biologia singură nu poate stabili doar prin experimente ce "este" cu adevărat rugăciunea pentru un credincios.

*) Vezi însă și diferențele în etapele de dezvoltare arhaică, magică, mitică și intelectuală ale conștiinței umane - așa cum sunt acestea prezentate în capitolele noastre Puncte de vedere generale privind religiile naturale & Religia ca mod de reconectare cu Dumnezeu... Originile impulsurilor umane au fost în anumite perioade percepute ca fiind în mai mare măsură exterioare acestuia, iar în altele ca fiind în mai mare măsură interioare. Posibilitățile contemporane de dezvoltare a conștiințeiau fost elaborate în baza etapelor din viața lui Iisus, așa cum sunt ele descrise în Partea 1 a Textului principal al lucrării noastre.În zilele noastre omul poate în mod conștient - spre deosebire de modul mai degrabă instinctual din alte vremuri - să învețe din nou, de ex., cum să recunoască mai intens conexiunile cu ambientul său, cu mediul înconjurător, precum și cu Pământul. Astfel iau naștere pentru societate, pe lângă descoperirile sociale și ecologice, șipuncte de vedere generale etice și de filozofie a religiei.

**) De ex. în revista "Spektrum der Wissenschaft", aprilie 2005. 

***) Vezi și pagina noastră "Științele naturii și credința în Dumnezeu".

****) Vezi și pagina noastră referitoare la "Prelucrrea vieții de zi cu zi".

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

.

Informații despre: Iisus Hristos și întrebările privind alimentația.

Preambul: În Cartea întâi a lui Moise (Geneza)1:29, scrie: Și Dumnezeu a zis: "Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră." Aceasta ar corespunde unor dovezi conform cărora omul ar avea primordial organele masticatoare și digestive ale unui fructivor (care se hrănește cu fructe), și nu cele ale unui omnivor cum s-ar putea crede luând în considerare și numai categoriile în care pot fi împărțite majoritatea animalelor: animale de pradă, omnivore și ierbivore. În schimb, după Potop, (atestat arheologic în Asia de sud-vest) Dumnezeu îi spune lui Noe (Geneza 9:3,4) „Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană;... Numai carne cu viața ei, adică sângele ei, să nu mâncați”. Până aici se face referire la o perioadă anterioara apariției popoarelor de azi, deci, dacă textele au fost transmise corect peste generații și ere, conținutul lor nu se aplică numai poporului evreu de mai tärziu. După Ieșirea din Egipt acest fapt a fost confirmat în Cartea a cincea a lui Moise (Deuteronom), 14,3-21, adăugându-i-se noi detalii. Aparent e vorba despre faptul că după Potop circumstanțele cereau ca, în principiu, orice fel de hrană să fie permisă, evitându-se doar acele lucruri care erau absolut nepotrivite ca alimente. În anumite cazuri s-au găsit dovezi pentru aceasta susținute de știința moderna a alimentației. Cu toate acestea au continuat să existe ocazii în care s-a subliniat impostanța deosebită a unei alimentații vegetariene, fără însă ca aceasta să fie obligatorie pentru toți, vezi Daniel 1,8

De multe ori părea să existe o conexiune cu prevederile mult mai extensive, azi greu de reprodus, legate de jertfele animale, și de consumul cărnii animalelor jertfite. Deja profetul Osea (6.6) a transmis oamenilor dorința divină: "Căci bunătate voiesc, nu jertfe, si cunoștinta de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! ". preluând aceasta, Iisus a spus: "Duceți-vă de învățați ce înseamnă: "Milă voiesc, iar nu jertfă!" (Matei 9,13 și 12,7). Legat de cele scrise în Evanghelia lui Luca 22,11, unde Iisus întreabă unde poate mânca mielul Paște – care în final nu mai apare la Cina cea de Tain㠖, există texte „apocrife” din perioada creștinismului timpuriu (care nu au fost acceptate si preluate în canonul biblic din anul 400), cum este de exemplu „Evanghelia Ebioniților”. Acolo se poate citi: "Doresc Eu oare să manânc carne de miel cu voi de Paște?”. În limba aramaică era frecventă utilizareaunui număr mai mic de cuvinte în acest tip de propoziții, dându-se astfel posibilitatea citirii lor în mai multe feluri când nu mai era prezentă intonația, deci textul era citit, și nu ascultat. Acest fapt a condus la interpretări și traduceri diferite, deosebit de potrivite pentru a constitui reproșuri reciproce. (Comunitățile iudeo-creștine practic dispărute – anume islamizate mai târziu în cea mai mare parte – constituiau o componentă veritabilă și importantă a creștinismului timpuriu, chiar dacă în unele dintre concepțiile lor, ca în exemplul de mai sus, ele se deosebeau de celelalte biserici în devenire.) 

Faptele Apostolilor 15,19 relatează vorbele lui Iacov, conducătorul comunității primare, conform cărora : „să nu se pună greutăți (neobișnuite) acelora dintre Neamuri (păgânii convertiți de Pavel) care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate și de sânge”. În schimb, istoricul Eusebiu, în scrieri apocrife despre faptele Apostolilor (vezi mai sus) și în alte scrieri, lasă impresia că Iisus, Ioan, Petru, Iacov și alții nu mâncau de obicei carne. 
Matei 15,11-20 / Marcu.7, 17-21 arat că, în orice caz, Iisus punea mai mult preț pe „ce iese din gură”, și nu pe „ce intră în gur㔠(„Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om."); deși aceste vorbe se refereau la întrebările fariseilor despre spălatul pe mâini înainte de mâncare. Este vorba aici de aceeași ierarhie a valorilor ca în fraza despre bârna din propriul ochi și așchia din ochiul altuia. Ceea ce contează, deci, este a începe cu propria pesoană, în loc de teama de influențele exterioare. În schimb nu este vorba aici de interdicția de a consuma carne.
Conform
Luca. 10,8 Iisus le-a recomandat ucenicilor ca în călătoriile lor să mănânce tot ceea ce le oferă gazdele. Asta nu înseamnă automat că acest aspect ar fi absolut irelevant. Dar, chiar și în zilele noastre, spre exemplu în anumite țări arabe, refuzul unui fel de mâncare sau băutură, oferite cu cele mai bune intenții, poate provoca cele mai neașteptate reacții, dacă refuzul nu este formulat cu deosebită atenție. În afară de asta ucenicii lui Iisus au primit de la acesta darul de a nu fi vătămați nici măcar de cele mai toxice substanțe (Marcu 16,18.). Deci este absolut inoportună scoaterea cuvintelor biblice din context și generalizarea lor nelimitată.

Într-o măsură chiar mai mare decât punctele de vedere biblice referitoare la alimentație, postul religios își găsește rațiunea în purificarea trupului, exercițiu prin care sporește deschiderea spre experiențe sufletești, spirituale mai profunde. Acest aspect era ancorat ce-i drept mai ales în biserica catolic㠖 în zilele de vineri, în relație cu Vinerea Patimilor, și în perioada de post dintre Lăsata Secului și Paște. Dar, după o perioadă în care postul nu a mai fost respectat atât de strict, acesta a câștigat din nou în importanță și semnificație chiar și în afara Bisericii. Dincolo de alimentație, în cadrul postului se exersează și capacitatea de renunțare benevolă și în alte domenii. De asemenea, în această perioadă oamenii se gândesc mai mult la semenii lor în întreaga lume care suferă de foame. Cât de profundă poate fi această experiență, mergând cu mult dincolo de postul de câteva săptămâni, ne arat㠓inedia” – renunțarea la hrană, fenomen observat deja de misticii medievali și până în vremurile moderne. Acest fenomen este prezent atât în mediul creștin, cât și în alte medii – denumit în zilele noastre de către unii “hrănire cu lumin㔠– și ne arată că spiritul poate domina asupra materiei într-o măsură mult mai mare decât a putut fi până acum științific înțeles. Premisa acestui fenomen este că persoana în chestiune se știe “condus㔠de Dumnezeu, respectiv este asistată în mod corespunzător pentru a evita pericolele. (Prezenta descriere nu trebuie înțeleasă ca recomandare de a porni pe acest drum.)

Corpul omenesc este un instrument, și ca atare are nevoie să fie tratat cu simțul răspunderii.
De altfel, din punct de vedere biblic, și animalele sunt ființe vii create de Dumnezeu, semenii noștri în Creație; ele nu sunt „obiecte“ pe care le putem trata după bunul nostru plac, așa cum se întâmplă încă în lume (tot mai puțin, grație legilor pentru protecția animalelor). 
Care este alimentația potivită pentru fiecare din noi, este o decizie care trebuie să rămână la latitudinea fiecăruia.

Cine dorește informații despre formele de alimentație vegetariană moderne, le găsește de ex.la adresa: http://www.ivu.org (Această pagină web nu este răspunzătoare pentru conținuturile altor pagini web, și nu susține automat schimbările intervenite în acestea).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

 Iisus Hristos și tămăduirile – și în zilele noastre.

Mulți au cunoscut pe Iisus, pe discipolii săi și pe alți însoțitori ca pe o mișcare a tămăduirii corpului și sufletului lor. Deoarece acest lucru azi nu mai e de la sine înțeles, oamenii trebuie să se implice mai mult.

Voința de însănătoșire.

Iisus i-a pus unui om nepregătit următoarea întrebare importantă: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5: 6). Iisus i se adresează, de fapt, sufletului. Bolnavul își descrie piedicile exterioare pe drumul căutării tămăduirii sale. Întrebarea însă îl determină și să se întrebe, dacă dorește cu adevărat să se însănătoșească. Aceasta este prima condiție pentru o tămăduire înțeleasă corect. Atâta timp cât subconștientul blochează drumul spre tămăduire și spre căutarea unui ajutor, indiferent din ce motiv, acceptarea acestui ajutor din afară este îngreunată. In acest caz ar fi eventual posibil – indeferent pe ce cale – să se recurgă la măsuri de prim-ajutor medical sau să se influențeze unul dintre simptome. Dar tămăduirea cere mai mult decât atât; ea are loc dacă bolnavul și-o însușește în mod conștient, deci dacă o asociază cu puterile sale de autoînsănătoșire. De-abia din acest punct își încep activitatea nu doar cei care aparțin profesiilor cu scop de vindecare și consilierii pe probleme de viață pregătiți pentru a conlucra cu pacientul, ci și vindecătorii „serioși” precum și acei oameni, care sprijină tămăduirea prin intermediul credinței respectiv al rugăciunii pentru tămăduirea semenilor lor.

Puterea credinței.

Matei 9:22: O femeie căutătoare de vindecare atinge doar veșmintele lui Iisus și este vindecată. Iisus: „Credința ta te-a tămăduit”. Cine are experiența credinței va înțelege prin acestă forță a credinței ceva extraordinar de real în relația sa cu Dumnezeu, ceva ce înlesnește procesul vindecării. E adevărat că așa-numitul efect placebo din medicină relevă și el ceva din puterea credinței omului în propria vindecare (vezi exemplul cu zahărul considerat medicament). Nu au loc însă turnuri de o asemenea anvergură a proceselor bolilor, așa cum au ele loc în vindecările prin credință. Iisus reprezintă și icoana unui om sănătos fizic, spiritual și sufletesc, în cel mai amplu sens.

Extrase din capitolul „Problema miracolelor" din textul nostru principal*): Iisus Hristos face trimitere nu doar la „energia cosmic㔠– așa cum procedează unii tămăduitori din zilele noastre – pe care o simt „curgând prin ei”, ci El face referire la credință, la credința într-o posibilitate de vindecare prin El, în fond prin Dumnezeu, concretizat în persoana lui Iisus. Mai există și azi vindecări înfăptuite, ca la ucenici, prin rugăciune; și în relație cu nivelele cele mai profunde ale ființei umane,apropiate lui Hristos care dorește vindecarea și desăvârșirea omului și care, așa cum spune Iisus, poate face „altele și mai mari decât acestea” (Ioan 14,12-13).
Vindecarea spirituală însă, precum și progresul spiritual și mental legat de aceasta, rămân totuși un har ce nu poate fi obținut cu forța, oricâte eforturi ar face un om pentru a se pregăti pentru ele.
Vindecările erau adesea „semne”, fapte la scară redusă, care simbolizau ceva mai mare, de o importanță fundamentală. Când l-a vindecat pe cel orb din naștere într-o zi de Sabbat, Iisus a răspuns că ceea ce contează nu este a vedea cauza bolii în păcat, ci „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”.
Cf.Ioan 5, 6-9;Ioan 6; Ioan 9, 3 ș.a.
Având in vedere multiplele experiențe acumulate până în prezent, precum și descoperirile din domeniul științelor-limită, azi nu mai este de neînchipuit că Iisus realmente avea puterea de a influența puterile naturale. Acceptarea acestui fenomen poate fi deosebit de important pentru imaginea de azi despre om, pentru o vindecare holistică, respectiv creștină, ș.a.m.d.

Așezarea mâinii asupra celor aflați în suferință.

Nu întotdeauna, dar adeseori Iisus și ucenicii își puneau mâinile peste cei bolnavi, pentru a-i tămădui. Izolat, e drept, dar această practică s-a păstrat până azi. Persoana care își pune mâinile pe capul sau umerii celui bolnav rostește în acest timp o rugăciune, dacă este posibil împreună cu alți membri ai comunității. Aceasta stimulează empatia și conștiința de a fi un intermediar pentru ajutorul divin. Gestului acestuia i se poate desigur găsi o interpretare magică. Dar, în baza descoperirilor din domeniul vindecării spirituale moderne – între practicanții căreia se găsesc și creștini convinși – știm că este vorba despre o realitate. În creștinismul timpuriu se vorbea în acest context de „Pneuma”, suflul vieții sau Duhul Sfânt *), care era astfel transmis. Practica aceasta se utilizează atât în rugăciunile prin care se cere vindecarea, cât și pentru binecuvântare, combinată și cu alte eforturi. Vezi de ex. Matei19,13; Marcu.8,23; Marcu.10,16 (binecuvântarea copiilor); Luca.4,40-41 (tămăduire & și alungarea spiritelor); Luca.24,50 (binecuvântarea ucenicilor); Faptele Apostolilor 6,6 și 19,12 precum și 28,8.
O rugăciune pentru vindecare nu este însă neapărat dependentă de atingerea cu mâna a celui pentru vindecarea căruia se spune rugăciunea. De fapt aceasta se poate face și de la distanț㠖 ceea ce poate fi perceput ca fiind ceva mai dificil.

Suferințe sufletești.

Însănătoșirea psihicului, recăpătarea energiei vitale, respectiv întremarea corpului sunt strâns legate între ele. De aceea chiar și o bună consiliere duhovnicească sau în probleme de viață poate influența suferințele psihosomatice – cu condiția ca sfaturile de înțelepte să fie transpuse în practică, și să se renunțe la ducerea unui mod de viață greșit.  

Extrase din capitolul „Mânia divină și ... sentimente” în textul principal*): Iisus a trăit permanent cu „frică de Dumnezeu” și compasiune față de oameni... La oamenii de rând aproape toate sentimentele sunt inițial combinate cu procese subconștiente de reacție la stimuli – care se manifestă diferit de la om la om, dar care sunt în fond foarte asemănătoare ca structură fundamentală. A descoperi mereu noi astfel de procese prin propriile noastre puteri, a medita asupra lor în loc de a le împinge la o parte, pentru ca în final să le putem controla, respectiv pune în slujba lui Dumnezeu, este un proces de învățare de durată. În acest context încercarea de a prelucra dintr-o dată complexe întregi de probleme prin metodele obișnuite este de cele mai multe ori lipsită de eficiență. Mult mai eficace ar fi căutarea mai întâi a unor tipuri specifice de experiențe în acest sens, și în același timp diferențierea clară, conștientă, din start între o „bârnă în ochiul propriu” și o „așchie în ochiul altuia” (Matei 7, 1:5), precum și găsirea celui responsabil. Anumite școli creștine ar pune accent pe primul aspect, deoarece contemplarea propriilorr fapte negative este un lucru mai greu, și care necesită învățare, și în același timp este mai ușor ca propriile fapte să fie corectate. În practica psihologică adeseori accentul cade pe perspectiva cealaltă, aceea a victimei. Dar în final se poate observa că ambele aspecte își au rolul și rostul lor.

O altă posibilitate ar mai fi: 1. contemplarea interioară a stimulului recepționat ca negativ, așa cum s-a manifestat acesta concret (de ex. teamă, ură și furie, indiferență și aroganță, îndoială exagerată,...). 2. în loc să ne batem capul, să așteptăm liniștiți un moment, pentru a conștientiza pe cât posibil despre ce este vorba de fapt. Apoi 3. să încredințăm prin rugăciune**), lui Dumnezeu această problemă care poate fi experimentată, ba chiar percepută ca ceva fizic. 4. să așteptăm liniștiți apariția unui sentiment de ușurare.
Acesta se poate resimți în cadrul unor exerciții meditative***) de ex. ca un curent care se scurge în sus și în anumite împrejurări ca un curent de energii înnoitoare care după aceea se revarsă de sus. Este de asemenea posibilă și „expirarea”, odată cu aerul, a sentimentelor și experiențelor negative (în cadrul unor exerciții de respirație), și încredințarea lor lui Dumnezeu prin adoptarea unei anumite poziții a corpului; iar prin „inspirarea” aerului să lăsăm lucrurile pozitive, izvorâte din milostenia lui Dumnezeu să pătrundă în sufletul nostru
(o posibilă variantă la rugăciunile neîntrerupte ale călugărilor creștini de pe muntele Athos, menționat în capitolul „Liniștea din pustie” al textului principal.)

Probleme mentale.

Extras din capitolul "Schimbarea la față" în textul principal *: Exist㠄Gândire pozitiv㔠și „afirmații” pozitive (principii, axiome). Atunci când aceasta nu este egocentrică și megalomană, și este practicată fără manipulare tehnică, ar putea, ce-i drept transpune gândurile într-o stare mai apropiată de cea care ar putea proveni de la Dumnezeu; ar putea, deci, deschide spiritul. Însă în literatura acestei orientări lipsește în mare parte atenția pentru acest aspect, de aceea efectul obținut poate fi adesea auto-mistificarea.

"Loviturile sorții".

S-a constatat, spre exemplu în încercările moderne de tămăduire spirituală, că există cazuri în care poate apărea sentimentul că o vindecare nu este (încă) posibilă, respectiv „permisă”. Aceasta este ceva similar nivelelor „programelor”. S-ar putea, de exemplu, ca bolnavul s㠄dorească”, sau chiar să fie necesar pentru el, să mai învețe ceva din boala sa. Dar chiar și această problemă este perfect soluționabilă prin și cu ajutorul lui Dumnezeu. Referitor la acest aspect vezi și paragraful de mai sus, despre „Voința de însănătoșire”.

Aspecte juridice.

Practicarea vindecărilor pur creștinești, inclusiv prin așezarea mâinilor asupra celor în suferință, este protejată în Germania prin libertatea constituțională a practicării religiei. Cei care însă doresc să presteze acest serviciu în afara sferei private, domestice sau bisericești, trebuie mai întâi să se informeze cu privire la prevederile legii în acest sens. Dacă în cadrul acestor practici au loc activități care pot fi interpretate ca diagnosticare sau terapie direct㠖 chiar dacă se desfășoară gratuit, sau pe bază de donații – în Germania este necesar un examen pentru practicarea terapiei sau o licență de medic („tămăduitorii spirituali” de ex. – ale căror practici diferă în cele mai multe cazuri de tehnicile de tămăduire clasice ale creștinismului, dar au totuși elemente comune cu acestea – pot adesea să descopere bolile cu ajutorul mâinilor). Chiar dacă ar fi de dorit ca legile să sprijine caracterul special al acestor activități în mod nebirocratic, și „Federația tămăduitorilor spirituali”***) recomandă, în condițiile date, absolvirea unor examene pentru a primi dreptul la practicarea terapiei. Teoretic este permisă o formă simplificată a acesteia cu condiția să se ofere doar consiliere psihologică sau tămăduire spirituală. Dacă această formă simplificată poate fi pusă in practică în toate cazurile, este o altă problemă.
În Anglia de exemplu, „tămăduitorii spirituali” sunt deja general acceptați, și li se permite chiar accesul la bolnavii din spitale.

Indiferent de aspectele legale, este indicat ca persoana ce caută vindecare să aducă în plus și propria contribuție la acest proces - de pildă printr-un mod de viață sănătos, cu respectarea unui regim alimentar sănătos, respectiv a unei diete, mișcare sau gimnastică medicală, și, pe cât posibil, suficientă odihnă; prin rugăciune.

*) „Textul principal" tratează aceste puncte, precum și altele dintr-un unghi de vedere mai larg, și anume acela referitor la posibilitățile evoluției umane în general; deci și dincolo de „vindecare” în sens strict.
**) Pentru o ținută interioară adecvată în timpul rugăciunii cf. și pagina noastră
„O rugăciune pentru pace..."
***) Vezi și pagina
"Meditația creștină".

****) World Federation of Healing –(Federația Internațională pentru Tămăduire) multiple grupări diferite pe plan mondial. http://www.wfh.org.uk
Între grupările individuale nu cunoaștem până în prezent nici una care să fie formată din tămăduitori
exclusiv creștini. Acest fapt părea ceva de înțeles atâta timp cât tradiția creștină a fost în mare parte destrămată. Astăzi însă începe, cu încetul, să devină o bizarerie. Cu toate acestea ici-colo, în cadrul bisericilor libere evangheliste cum sunt cele baptiste și adventiste, se întâlnește deja o practică biblică simplă și eficace a rugăciunii intense pentru vindecare; de asemenea în anumite locuri de pelerinaj catolice cum este Lourdes se petrec vindecări neobișnuite prin rugăciune și credință.
(Pagina noastră web nu este răspunzătoare pentru conținuturile altor pagini web, și nu susține automat schimbările intervenite în acestea).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Despre binecuvântarea creștină.

În calitate de creștin credincios puteți binecuvânta totul și pe oricine, în măsura în care simțiți că acest gest este în armonie cu credința și pentru a-l săvârși v-ați sintonizat cu Dumnezeu. Există nu doar binecuvântarea tradițională sacerdotală prezentată în Cartea a patra a lui Moise (Numeri) 6:23 - 7:1 . 

DUMNEAVOASTRĂ puteți – și ca laic – să împărțiți binecuvântări. Pentru aceasta nu aveți nevoie de vreo formulă anume și nu trebuie să pronunțați vorbele cu glas tare; ceea ce e necesar este atitudinea interioară, în acest sens: "Binecuvântarea Domnului fie cu voi, după dorința Lui". Dumnezeu va ști ce să facă cu binecuvântarea Dvs. Acest obicei a devenit tot mai rar, dar el ar putea fi cu adevărat folositor.

Există multe pasaje în Biblie pe tema binecuvântării. Unele elemente tipice diferitelor aspecte ale binecuvântării: Zaharia 8:13; Faptele apostolilor 3:26; Efeseni 1:3; 1 Petre 3:9-12; Evrei 6:7. Alte pasaje biblice pe aceeași temă: Matei 5,44 respectiv Luca 6:28; Romani 12:14; 1. Moise (Geneza) 9:1; 5. Moise (Deuteronom) 11:26; Psalmi 115:13; Proverbe 11:25.

*) Este de la sine înțeles că acolo unde sunt binecuvântate de ex. arme, îngerii vor avea probleme cu astfel de „binecuvântări" …. .

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Plângerea ca posibilă componentă a practicii creștine

Anumite cercuri creștine, tocmai cele strict ortodoxe, crează impresia unilaterală conform căreia creștinii trebuie să se supună sorții și să nu se angajeze prea militant în critica diverselor evenimente contemporane: firește, ei se pot ruga pentru o lume mai bună sau pot încerca să facă ceva pentru asta. Dar în zilele noastre se întâmplă extrem de rar ca credincioșii să se poat㠄plânge amarnic“ la Dumnezeu - vezi Plângerile în Vechiul Testament – eventual doar în texte literare ('Don Camillo și Peppone'). În orice caz acest lucru face rareori parte din învățăturile Bisericii, ci apare mai degrabă în rugăciunea privată. Dacă facem o comparație cu practica iudaică a pelerinajului la Zidul Plângerii în Ierusalim cu această situație – fără a dori să recomandăm ceva similar creștinilor – devine definitiv clar că aici este vorba de o posibilă componentă extrem de importantă a credinței.

Tocmai atunci când valorile și făgăduielile tipic creștine – cf. de ex. Predica de pe Munte Matei 5:5 „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!“ sunt puse față în față cu direcția de dezvoltare care predomină încă în lumea zilelor noastre, s-ar putea naște ideea că o anumită relevanță ar avea-o faptul că poate creștinii nu sunt capabili să se confrunte cu asemenea făgăduieli. Făgăduielile nu constituie posibilități cu caracter neobligatoriu ale îndurării divine, care există și ele, și care se pot împlini sau nu. Nu, acestea sunt promisiuni. Când vor fi ele onorate poate depinde și de maturitatea în gândire a fiecăruia, respectiv de faptul dacă ele sunt pur și simplu „îndrugate“ în timpul rugăciunii. 
("Împărăția cerurilor se ia cu năvală". Matei 11:12.)

Devenise neclar despre ce sau despre cine ar trebui să ne plângem aici. Despre ceilalți oameni? Sau despre acele forțe diabolice – risipite de unii teologi prin explicații științifice – ce ar fi contribuit la ispitirea oamenilor? Toți își au, probabil, partea lor de răspundere. Adesea însă apare presimțirea c㠄s-a îngăduit ca aceasta să se întâmple“ (la care se adaugă în gând atât de omenescul „pentru cㅓ). Este oare însă aceast㠄regie“ care poate „îngădui“ ceva sau nu, și care lărgește astfel regulile jocului stabilite de Domnul, chiar Preaînaltul? Ar fi o concluzie extrem de pripită a-L face pe Dumnezeu însuși răspunzător pentru răul din lume sau pentru că ar fi „îngăduit“ ceva. În primele secole părinții bisericii, aflați și azi la mare respect în unele religii, vorbeau și scriau despre ierarhiile îngerești aflate între Dumnezeu și oameni, ierarhii cunoscute din vremuri imemoriale și transmise prin tradiție peste generații. În afară de aceasta gnosticii vorbesc despre așa-numiții „arhonți“ care au adesea caracteristici malefice. Și alte culturi au receptat în felul lor astfel de experiențe: de ex. Cartea Tibetană a Morților este plină de recomandări despre cum trebuie oamenii să se poarte după moarte cu astfel de ființe. Tocmai în ceea ce privește aspectele fundamentale, care trec de reproșurile reciproce meschine ale oamenilor, s-ar putea într-o bună zi confirma faptul că aici intervine în mod considerabil o „regie“ nu tocmai desăvârșită, aflată undeva mai jos de cel Preaînalt, mai jos și de Hristos – care însă, în comparație cu oamenii, sau chiar cu forțele de-a dreptul negative, se află situată deosebit de „sus“. Această abordare este și o contribuție la vechea întrebare a fiosofilor privind „teodiceea“, respectiv relația lui Dumnezeu cu răul din lume („justificarea“ sa).

Concluzie: Există într-adevăr posibilitatea să ne plângem la Dumnezeu, căci El este persoana potrivită căreia să ne adresăm; este însă absolut lipsit de sens să ne plângem despre El. Această plângere poate implica să îi predăm lui Dumnezeu percepții împreună cu sentimentele unui suflet tulburat, chiar dacă aceste sentimente cuprind, în loc de mâhnire, de exemplu mânie provocată de o nedreptate (Matei 5:6). Deoarece soluția este apoi lăsată în seama înțelepciunii lui Dumnezeu, această plângere reprezintă în fond o formă specială de rugăciune intensă. Dragostea și respectul față de Dumnezeu, respectiv Hristos sunt o componentă esențială; aceasta ne protejează și de căderea în negativism pur, care nu ar mai putea duce la găsirea căii spre Dumnezeu, ci mai degrabă în direcția opusă.

O altă cale este aceea de a lăsa mai întâi aceste sentimente să se domolească, astfel făcând posibilă rugăciunea clasică, pură, în care tot ce este în sufletul nostru îi este prezentat lui Dumnezeu sub formă de mulțumire și rugăminți. A ne ruga astfel este cu siguranță modul cel mai potrivit de a ne adresa lui Dumnezeu. Este însă permis și să ne plângem în sensul descris mai sus, atunci când acest lucru apare drept necesar și este sincer (autentic).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

O cale creștină pentru pentru prelucrarea evenimentelor vieții.

- Cel care - avându-l pe Iisus ca măsură a lucrurilor și ajutor – caută să se desprindă de propriile imperfecțiuni și să evolueze spre însușiri primenitoare (cf. pagina "...Etica": nu să dăuneze, ci să ajute...), ar trebui înainte de toate să conștientizeze propriile defecte de caracter, greșelile și păcatele comise, în loc să arunce asupra altora vina pentru orice schimbare de dispoziție, problemă sau neajuns (cf. Matei 7:1 Nu judecați, ca să nu fiți judecați. 2 Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. 3 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? ...)
Astfel de experiențe vor fi, de îndată ce este posibil, într-o liniște interioară cât mai mare cu putință (cf. Capitolul nostru din textul principal "Liniștea din pustie") și cu meticulozitatea cerută de făurirea unui „produs“, interiorizate sau notate pe hârtie și apoi analizate în căutarea unor posibilități de îmbunătățire, urmărindu-se permanent progresul făcut, realizările atinse. Toate acestea implică efort propriu: se poate recurge la rugăciuni în acest sens, și, în funcție de puterea credinței, se poate întâmpla să vină ajutor; cu toate acestea – în cazul practicării temeinice și conștincioase și, prin aceasta holistice, – ele vor merge mână în mână cu îndreptarea atitudinii și a gândirii, cu o mai mare vigilență față de sentimentele negative, și, în cele din urmă chiar cu schimbări în comportament. Totul va merge cu atât mai ușor cu cât mai multe detalii subtile ale celor observate zi de zi vor fi contemplate în acest fel și apoi transmise una câte una prin rugăciune lui Dumnezeu... (cf. Capitolul "Zelul sfânt și Puncte de vedere privind sentimentele".)
Tocmai deprinderile adânc înrădăcinate sunt greu de schimbat deoarece ele sunt ancorate la un nivel profund al personalității. Pentru aceasta este necesară o experiență considerabilă în recunoșterea naturii originii acestor deprinderi: sub- respectiv inconștientă. (cu toate acestea există șansa unei reușite nemijlocite, la fel ca în cazul unui fumător care, de la un moment la altul, renunță pentru totdeauna la fumat ca urmare a unei decizii ferme. Cf. capitolul „Transfigurarea lui Iisus").
Această "contemplare și prelucrare conștientă cu ajutorul rugăciunii“ ar fi deja în sine o cale spirituală care poate conduce foarte departe și care ne poate însoți pe parcursul întregii vieți; care însă, printr-o practicare intensivă adecvată, poate aduce încă de timpuriu schimbări importante. "Nivelurile mai profunde" ale aspectelor care trebuie purificate s-ar putea să trebuiască să mai aștepte, chiar dacă ele s-au ameliorat deja în mare parte. 

Se vor face resimțite și impulsuri ale conștiinței ... (cf. Matei 5,5 și 5,9 ...).

(Această practică este în primul rând aplicabilă atunci când se urmărește îndreptarea unor manifestări comportamentale care, din punct de vedere psihologic se află oricum în cadrul „normalului“. Atunci când este, în schimb, vorba despre îndreptarea unor stări care în prezent sunt considerate într-o anumită măsură ca patologice, ar fi cu atât mai mult necesară intervenția activă și asistența unei persoane cu experiență, și – dacă e necesar – cu pregătire psihologică profesională, dat fiind că independența în raportarea la propriile probleme este în astfel de cazuri chiar mai limitată decât este ea oricum la toți oamenii atunci trebuie să își analizeze propriile slăbiciuni. Chiar dacă cineva ar fi într-atât de restrâns în această independență încât nici sprijinul profesionist nu ar fi de ajutor, tot ar mai exista posibilitatea ca o persoană dornică să ajute,să se roage pentru cel în cauză, rugăciunea venind în completarea unei terapii potrivite. Condiția este însă să se caute ajutor, căci de la însuși Iisus ne este binecunoscută întrebarea extrem de important㠄Vrei să te faci sănătos?” Cf. pagina "...tămăduirile".)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere creștine privind problemelor economice și sociale.

Pentru început dorim să remarcăm, că nici în cele mai noi cercetări din domeniul economic *) omul nu reprezintă acea ființă pur egoistă, pe care l-a presupus teoria economică liberală. Doar o minoritate a acționat călăuzită în exclusivitate de interese proprii. Pentru majoritatea oamenilor, un rol determinant sau cel puțin la fel de mare îl joacă valorile de genul unei colaborări benevole și bazate pe reciprocitate. Acest „altruism reciproc” a condus însă, la fel de puțin ca și egoismul, în mod automat spre binele absolut al întregii societăți, ci el poate avea un efect asemănător cu cel de clică. Doar deciziile conștiente și consecvent etice pot ajuta într-o asemenea împrejurare.

Aici pot fi incluse și puncte de vedere psihologice sau etico-religioase. Omul este prin natura sa o ființă în egală măsură individuală și socială. Atât o minte sănătoasă și lipsită de insolență cât și o poziție solidară cu alți oameni pot fi antrenate, dacă există voința necesară. Acolo unde pare să existe doar o latură egoistă, latura altruistă fie nu a fost dezvoltată, fie a fost prăpădită de „școala dur㔠a vieții în Apus. Societățile socialiste au accentuat unilateral solidaritatea și au lăsat sa se prăpădească, pe de altă parte, latura umană individualistă și însetată de libertate, așa încât nu au corespuns nici ei naturii umane. Acolo unde oamenii nu găsesc relații echilibrate, vor apărea, mai devreme sau ma târziu, criticile. Atunci, fie societățile învață în timp util cum își pot remedia greșelile, fie încep să apună. Este un lucru valabil și pentru forma economică dominantă astăzi, caracterizată prin corporații cu activitate globală. Iisus avertizează însă asupra rezolvării mai întâi a problemelor interne (Matei, 7).

Valorile Predicii de pe Munte (Matei 5:7) ** etc. nu pot fi traduse nemijlocit în îndrumări privind moduri de acțiune socială. Și totuși, sciziunea conștiinței nu ar corespunde spiritului lui Iisus, dacă, de exemplu, în viața privată s-ar acționa conform poruncii privind dragostea față de aproape, iar în funcțiile sociale și profesionale ar predomina tocmai principii opuse. O etică serioasă *** trebuie să-și arate eficiența pe toate planurile. De exemplu valoarea carității și faptul că Iisus s-a îndreptat mai ales spre cei săraci, este fără îndoială o problemă relevantă din punct de vedere social - chiar mai relevantă decât serviciile sociale bisericești – inclusiv pentru interacțiunile umane în cadrul unei instituții. Și Matei 22:21 are importanță practică, prin însăși faptul că, pe lângă caritate, acolo Iisus vorbește și de „zeciuiala din izmă, din mărar și din chimen", aici fiind vorba, pe lângă impozitul roman existent, de o donație de 10% în scopuri religioase și de binefacere. Înclinația spre ajutorarea semenilor în spiritul lui Iisus se bazează însă pe decizii voluntare; nu este posibil să deducem de aici nemijlocit concepte de redistribuire forțată. Sunt dintotdeauna valabile Porunca a 9-a și a 10-a "Să nu poftești ... niciun lucru care este al aproapelui tău." Cu toate eforturile de a ameliora situația socială a multora, destinele fiecăruia rămân în mâinile lui Dumnezeu.
Parabola din Matei 25: 14-30 / Luca 19 se referă la situații materiale cunoscute. Legătura dintre ele (în Luca e vorba de concepția etică a unui vameș, în Matei - în parabola ce-i precede - despre puterea credinței fecioarelor) relevă însă, că este necesar să se arate lucruri mai cuprinzătoare decât înmulțirea bunurilor materiale respectiv financiare. Acest lucru devine și mai evident, de ex. în
Luca 12 / 33, acolo unde valorile spirituale sunt așezate pe un plan superior celor pământești. Totuși, relația responsabilă față de bunurile încredințate se referă și la partea materială. Și acolo unde, de exemplu, se recomandă sprijinirea celor săraci și dezavantajați, i se conferă sprijinului material sau financiar o valoare, în loc ca el să fie considerat cu totul și cu totul irelevant. În acest caz depinde, dacă banii sau posesia sunt un scop în sine sau sunt investite în ceva important – Matei 6:24: imposibilitatea de a-i sluji în același timp și pe Dumnezeu și pe Mamona. De exemplu a minți și a înșela, a face mobbing și a pune în practică proiecte a căror lipsă de periculozitate pentru oameni și ființe nevinovate (și necriminale) nu a fost îndeajuns analizată, nu corespund spiritului unei relații responsabile între oameni, așa cum a dovedit-o Iisus pas cu pas. Nici Iisus nu a propovăduit să fie mereu puse în prim plan așa-numitele „necesități inerente”.

Din Islam este cunoscută interdicția de a lua dobândă. Dar și evreii și creștinii pot găsi în Biblie sfaturi asemănătoare (în Vechiul Testament însuși se găsesc interdicții):
Ezechiel 18:8
și 9: "Care nu împrumută cu dobândă și nu ia camătă (în altă traducere: prea mare), care își abate mâna de la nelegiuire și judecă după adevăr între un om și altul,
care urmează legile Mele și păzește poruncile Mele, lucrând cu credincioșie, omul acela este drept, și va trăi negresit, zice DOMNUL, DUMNEZEU".
S.a. Ezra 7:24 (Interdicții de bir, dare și vamă pentru anumite meserii); 
Proverbe 28:8 a fost uneori interpretată în mod confortabil de așa manieră încât contactul cu bani obținuți din dobânzi ar fi în fond indiferent, deoarece, prin internmediul bogaților, banii ar fi investiți tot în folosul celor săraci. În situația în care în zilele noastre banii sunt investiți de multe ori împotriva intereselor celor săraci, respectiv ale comunității, condițiile acestui verset nu sunt îndeplinite. Pentru a satisface ordinea valorică din acest verset, este relevant tocmai scopul în care sunt folosiți banii.
În Noul Testament vezi referitor la dobândă și Matei. 23:23
și Matei. 17:24.
Pentru această interpretare un interes deosebit îl reprezintă ceea ce pare un subiect demn de reflectare chiar după ce este părăsit contextul Vechiului Testament. De aceea nu vom aprofunda analiza Deuteronomului 23,20.

Biblia recomandă să nu facem datorii inutile (Proverbe 22:7), să plănuim cu înțelepciune (Proverbe 21:5), de asemenea să ne îmbogățim mereu înțelepciunea și priceperea (de ex. Proverbe 4:5-8). Se recomandă să se facă economii, și „zeciuiala“ menționată ar trebui pusă deoparte an de an pentru a putea călători la sărbătorile religioase și a avea pregătite daruri pentru aceste ocazii (5. Moise 14:22-27). Pavel le-a cerut credincioșilor să pună în fiecare săptămână ceva deoparte, pentru ca la nevoie a putea să-și ajute semenii aflați la strâmtoare(1. Corinteni 16:1,2), și le-a recomandat o atitudine moderată în mânuirea bunurilor pământești (1. Timotei 6:8). Iisus pornește de la ideea că trebuie mai întâi socotit dacă există destui bani înainte de a începe un proiect de construcție (Luca 14:28). O gospodărire prevăzătoare ar fi absolut necesară și în zilele noastre, ca terapie și profilaxă: supra-îndatorarea în sfera privată, economică și publică constituie cauza instabilității financiare mondiale. Pagina web Căile lui Hristos nu urmărește niciun fel de scopuri politice, de aceea aici sunt prezentate doar puncte de vedere generale.

*) Citat din Ernst Fehr, directorul Institutului de Cercetare Empirică a Economiei de pe lângă Universitatea din Zürich, într-un interviu din revista „Spectrul Științei”, martie 2002, „Altruismul reciproc...”.

**) Aceste valori sunt tratate dintr-un punct de vedere mai spiritual în capitolul despre Predica de pe Munte în textul principal, partea 1.

***) Vezi capitolul 1 "Principiile valorilor morale".

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere generale creștine privitoare la societate și politică *).

Matei 22:21; Marcu 12: 13-17; Luca 20: 20-26: „Dați, deci, Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" arată o poziție realistă privind plata impozitului către stăpânirea romană. În acest citat se evidențiază și diferențierea clară între funcțiile religioase și cele statale. Pe de altă parte nu este vorba în nici un fel de supunerea principială față de stăpânire. În Faptele Apostolilor 5:29 citim: „(...) Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!“ Corespunzător acestui fapt, Iisus nu justifică în mod automat fiecare eșec cu „necesități inerente“.

Pe de o parte scala valorilor generale din Predica pe Munte (Matei 5:7) etc. nu trebuie tradusă nemijlocit prin recomandări pentru un comportament social. Desigur însă că n-ar fi în spiritul lui Iisus, dacă cineva s-ar comporta în viața personală conform spiritului dragostei față de aproapele său, iar în cadrul unor uniuni sau în limita unei funcții politice pe care ar deține-o, ar adopta măsuri ce contravin acestui principiu. O etică fundamentată **) trebuie să-și dovedească utilitatea pe toate planurile și în lume în general. Fiindcă n-ar fi, de pildă, în spiritul adevărului și al responsabilității de care dă dovadă Iisus, dacă cineva s-ar impune față de concurenții săi prin metode dezonorante, de rea credință, prin înșelarea opiniei publice și prin punerea în practică, peste capul celor în cauză, oameni inocenți, proiecte ale căror lipsă de periculozitate nu ar fi îndeajuns verificată. Astfel, dedicarea creștină poate necesita și gândirea independentă, dincolo de modul unilateral de gândire dat de tiparul "stânga /dreapta".

Matei 7:3-5 scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău" în mod evident nu constituie o indicație de a limita individul în întregime la concentrarea subiectivă asupra propriilor slăbiciuni - impresie ce ar putea-o da anumite cercuri creștine. Sensul este mai degrabă acela că ar fi de dorit să devină un mod de viață ca fiecare să înceapă procesul de purificare cu sine - pentru ca apoi, liber și fără a pune propriile probleme în seama altora, să-i poată avertiza, respectiv critica pe alții acolo unde este cazul. Acest aspect la rândul său poate fi aplicabil atât asupra mediului personal, cât și asupra politicienilor.

În Ieremia 29:7 găsim un sfat profetic: „Urmăriți binele cetății, în care v-am dus în robie, și rugați-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!" E o recomandare insistentă în sprijinul spiritului comunității în sensul cel mai larg. Creștinilor li se mai recomandă în Matei 5:13, Matei 13:33 etc. și să se intereseze de societate și să fie „sarea pământului”. Dar și creștinii pot întâlni situații în care sunt nevoiți să se distanțeze de unele anomalii sociale. In Apocalipsa lui Ioan 18:4 se spune: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ‚Ieșiți din mijlocul ei’ – aici fiind vorba de cetatea Babilon - ‚poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți cu urgiile ei!’“

*) Această pagină web nu urmărește scopuri politice. În lucrarea de față se dau doar impulsuri generale.

**) Vezi și capitolul „Principiilevalorilor morale".

Vezi și capitolul nostru „Puncte de vedere creștine în privința problemelor economice și sociale”.

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Creștinism și filosofie: Comentariu la discursul lui Habermas „Credință și cunoaștere” *).

Filosoful Prof. Dr. Jürgen Habermas***) , considerat până nu demult ca nereligios, a recunoscut importanța concepțiilor religioase și ca rădăcini ale valorilor și ale coeziunii sociale în societate. Imaginea omului după chipul și înfățișarea lui Dumnezeu, având capacitatea și dreptul la libertate, poate spune ceva și celor „fără ureche muzicală în domeniul religios” – după cum se autodefinește Habermas. Lumea rămâne dependentă de împăcare și iertare – deci de valori care provin din religie. Aici el se referă la „suferința celor maltratați, dezonorați și omorâți pe nedrept, gesturi care depășesc orice încercare de îndreptare a unei asemenea greșeli”. „Speranța pierdută a învierii lasă în urma ei un gol perceptibil” (în societatea seculară).

Habermas găsește la creștinii luminați realizări premergătoare importante, pe care de-acum ar trebui să le poată consemna și gânditorii laici vis-a-vis de creștini, în sensul necesității unei prelucrări a întâlnirilor „disonante” cu alte confesiuni și religii de către conștiința religioasă. Notă: Oricum, în Apus poate fi consemnată o anumită civilizare a tratării acestei teme, deși încă într-un mod destul de limitat. In interiorul textului nostru principal, precum și pe unele pagini adiționale, se vor regăsi puncte de vedere care ar putea fi determinante pentru un dialog ecumenic sau interreligios. Vezi, de ex., cele referitoare la biserici și cele referitoare la etică. Această conștiință trebuie să se adapteze de aci înainte și față de „autoritățile” științifice. Notă: În ce privește pagina web de față, firul științific fie nu poate fi mereu sincronizat cu ultimele cuceriri în domeniul respectiv, fie a fost intenționat neluat în seamă, din motive, printre altele, economice. ÎIn multe probleme, această formă a autorității a devenit îndoielnică. Ei îi lipsește deschiderea interdisciplinară și pluralismul necesar și în domeniul științific, un fapt ce s-a evidențiat tocmai în ce privește răspunsurile la întrebările principale cu referire la imaginea omului, cum ar fi în domeniul geneticii (lucru de care amintește și Habermas), dar și în cadrul celorlalte științe ale naturii. Ne vom mai referi la această fațetă în mai multe locuri în interiorul textului nostru principal, acolo unde ne vom ocupa de pașii Evangheliilor. Este însă adevărat că dialogul dintre religie și știință trebuie să aibă loc. Dar atunci, experiența noastră arată că e necesar să se aibă în vedere și curentele mai noi ale științelor naturii **), ceea ce implică și „cercetarea outsider-ilor” etc. În afară de aceasta, religia trebuie să aibă în vedere și constatările provenite din prelucrarea conștientă a experiențelor interioare religioase, și nu doar cele provenite din templele de gândire teologică. Doar astfel adevăratul dialog va fi posibil și o discuție în paralel va putea fi evitată. Dialogurile de până acum, bazate pe paradigme științifice învechite (principii de bază, imagini despre lume), respectiv pe concepții unilaterale despre creștinism, nu au avut efectul scontat. De un asemenea proces - în care omul devine din nou om, în care sufletul său devine iar suflet și nu o oarecare funcție chimică a creierului - ar putea profita și științele umaniste.

Deci, în timp ce cercurile religioase respectiv creștine s-au adaptat din punct de vedere al limbajului lor celui al instituțiilor laice, acum, spune Habermas, este rândul cercurilor cu o gândire și un limbaj pur laice să se adapteze, în dialogul lor cu creștinii și cu cei aparținând altor religii, gândirii acestora, în loc de a „elimina” doar ceea ce „odată fusese gândit”.

Majoritățile seculare nu au avut voie să impună decizii majoritare în probleme fundamentale, fără să fi verificat în prealabil, ce pot învăța ei înșiși din contestarea venită din această parte. Notă: Apăi dacă într-adevăr cei aparținând științelor naturii ori politicienii vor trebui să se adapteze acelui „ceva”, în care curg termeni de genul „păstrarea creației”, „făptură”, chiar „om” etc., spre deosebire de termeni precum cosmos, biosferă, ecologie, vietate, homo sapiens...

Habermas pune accent pe o „a treia parte", cu rol de moderator, între religie și știință: anume pe un „common sense (=gândire rezonabilă) democratic și luminat”, și aceasta într-o societate „post-seculară”, care se adaptează continuității grupurilor religioase. Notă: În Germania, de pildă, acest lucru funcționează doar în mică măsură, sau doar în măsura în care bisericile mari sunt poftite să ia parte mai mult sau mai puțin la discuții. In SUA, de exemplu, activitatea religioasă individuală se bucură de o mai mare apreciere, însă valorile religioase pătrund în societate într-o formă în care de-abia mai sunt recunoscute ca atare.

*) Frankfurter Allgemeine Zeitung/ Süddeutsche Zeitung din 15.10.2001 sau textul german din Internet;

**) vezi și pagina noastră "Științele naturii și credința în Dumnezeu".

***) Mențiune: Habermas și alte orientări filosofice:

Jürgen Habermas a aparținut, împreună cu Theodor W. Adorno și Herbert Marcuse "Școlii de la Frankfurt", care, cu a ei „teorie critic㓠a influențat în mare măsură mișcarea studențească din 1968 și a inclus concepțiile neomarxiste, iluministe și ateiste transformate și adaptate în acea perioadă.
Dintr-un punct de vedere filosofic și teologic conservator, Günter Rohrmoser a fost cel care, după 1969, a criticat teoria și practicile mișcării de la 1968. El considera „utopia" acestora un substitut al religiei (și astfel o concurență la ’teologia / escatologia’ bisericească), și a încercat să salveze în fața acesteia de ex. vechile învățături ale Fericitului Augustin despre cele „două împărății (dorite de Dumnezeu) – religia și statul.
Atât reprezentanții Școlii de la Frankfurt cât și opozanții conservativ-creștini și economico-liberali ai acestora, se străduiesc încă și în zilele noastre să enumere unilateral toate argumentele care par să vorbească împotriva argumentelor părții opuse, respectiv să prezinte „partea opus㓠în mod fals drept bloc unitar. Astfel unii dintre ei au ratat șansa de a căuta în mod diferențiat ceea ce este demn de a fi păstrat din scala de valori tradițională, iar ceilalți au ratat ocazia de a analiza care anume elemente ale noii mișcări sociale, dincolo de deformările ideologice, constituiau motivul „emancipator" justificat. Cu toate acestea mulți oameni în Germania și altundeva în lume au făcut anumite progrese în această discuție, deoarece mulți nu mai erau dispuși să se lase presați în vechile „linii de front" din 1968. În domeniul cercetării însă acest progres nu s-a instaurat pe deplin – continuă să apară cărți în care opozantul este făcut responsabil pentru tot răul din lume, și unde faptele aliaților sunt prezentate ca imaculate.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Puncte de vedere creștine generale cu privire la probleme ecologice *).

Geneza 1:26-28  "Apoi Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;**) el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ", ceea nu înseamnă în nici un caz, - așa cum a fost transpus în practică - că omul își poate permite să trateze mediul înconjurător cu lipsă de responsabilitate. Mai mult: aici se face referire la viziunea originală a unei omeniri ca vârf de lance a creației ce are calități asemănătoare zeității. Era vorba, deci, de autoritatea naturală a omului care putea "denumi" celelalte ființe și le putea trata foarte bine cu responsabilitate. Geneza 2:15 denumește această responsabilitate după cum urmează: "Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească/păstreze" Această "păstrare" se referă la o creație vie care se dezvoltă continuu. Mai târziu omul (vezi istoria Paradisului) a dispărut din această unitate cu Dumnezeu și cu creația acestuia, devenind un egoist.  Deoarece de acum baza nu mai există, omul trebuie să-și identifice și să-și dezvolte din nou toate bazele psihice în loc să insiste cu tărie asupra împuternicirilor sale paradiziace. Creația a fost socotită ca fiind importantă și în Noul Testament. In Romani 1:20 se spune, că "In adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vesnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.". Romani 8:19 "firea așteaptă cu o dorințå înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." (într-o altå traducere "a oamenilor mântuiți", adică a oamenilor ajunși mai aproape de desăvârșire.) Romani 8:22 "Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii.". Marcu 16:15 "Apoi le-a zis: "Duceți-vă în toatå lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură." (vezi și Coloseni 1:23).

Aici intervine ajutorul lui Iisus Hristos. Dar nici El nu ridică de pe umerii oamenilor povara råspunderii față de semeni și față de celelalte creaturi ale firii; ci doar îi ajută pe oameni să devină "desăvârșiți, după cum și Tatăl ... cel ceresc este desăvârșit." (Matei 5:48), adică așa cum a fost menirea inițială a oamenilor - capabili să își asume răspunderea faptelor lor. Abia astfel creația va fi unitară. Doar că acest lucru presupune ca oamenii să fie în stare să accepte acest ajutor. In Romani 1:20 se spune chiar că oamenii care duc o viață fără Dumnezeu "nu se pot desvinovăți". Este adevărat că în Apocalipsa după Ioan (despre caracterul acesteia găsiți informații în partea a doua a textului nostru principal) sunt descrise, între altele, deznodăminte catastrofale care pot afecta omenirea, respectiv părți ale acesteia precum și restul naturii, dar aceste fenomene secundare ale unei perioade de schimbări divine nu sunt prezentate ca fiind pozitive sau reprezentând un scop dumnezeiesc în sine, după cum nicăieri în Apocalipsă oamenii care contribuie la extincția unor specii sau la alte dezastre nu sunt iertați, și nu sunt, în nici un caz, chemați să contribuie la acestea.***) Dimpotrivă, această civilizație ușuratică este văzută în Apocalipsă mai degrabă în mod extrem de critic. Apocalipsa nu schimbă percepția pozitivă prezentă în celelalte părți ale Noului Testament, cum ar fi Predica de pe Munte (Matei 5 "Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!")

În ceea ce privește „creaționismul“, concepție răspândită în special în spațiul anglofon: pagina noastră nu se dorește reprezentantul nici unui fel de „-ism“. De fapt, crearea lumii și a omului ne face să credem în înțelepciunea divină mai degrabă decât într-un principiu pur aleatoriu. Vezi și pagina noastr㠄Științele naturii și credința în Dumnezeu“. Îndoiala față de anumite specificații temporale istorice, respectiv arheologice neverificate este absolut admisibilă. Însă aceia care pe deasupra au înțeles „cele 7 zile ale creației“ în Geneză ca 7 zile în sensul cunoscut nouă azi, de zile cu 24 de ore, ar trebui să realizeze că este vorba aici de o interpretare: nu de aceasta ar trebui să atârne credința. Determinarea zilelor, așa cum sunt ele cunoscute în calendarul nostru, implică existența Pământului gata format, respectiv creat și a rotației sale, lucuri care nu au existat inițial. Chiar și în Biblie este menționat c㠄pentru Dumnezeu o mie de ani sunt cât o zi“. Cele 7 zile pot într-adevăr reprezenta ceva real, îns㠄spații temporale“, „cicluri de creație“ cu o durată nedefinită exact. În lumina celor mai recente descoperiri ideea considerării tocmai a proceselor de creație celor mai complexe ca fiind cele mai scurte își va pierde în curând valabilitatea asemenea multora dintre concepțiile și interpretările arheologice de până acum. În Biblie este arătat clar faptul că Dumnezeu s-a putut arăta unor oameni ca Enoh sau Noe, mult înaintea lui Moise. Povestea modernă a creației s-ar putea baza pe o tradiție străveche - provenită din astfel de surse veritabile - , transmisă întâi pe cale orală, mai apoi în scris, tradiție a căror elemente s-au păstrat și se regăsesc și în alte culturi. Cercetările au dezvăluit spre exemplu unele similarități frapante cu epopeea sumeriană a lui Ghilgameș. Aceasta nu înseamnă că Geneza este copiată de aici; nu face decât să ne amintească de faptul că Avraam era originar din Mesopotamia.

*) Acest site web nu este implicat politic. De aceea veți găsi doar comentarii generale și nu îndrumări pentru acțiuni în sensul problemelor politice actuale.

**) Aceasta ar putea fi considerată ca o formă specială a unei abordări pan-en-teiste („Dumnezeu este prezent și în creația Sa“) – a nu se confunda cu panteismul („Dumnezeu este în toate“). Însă aici relația cea mai directă a lui Dumnezeu cu Creația se realizează cu ajutorul oamenilor (cf. și Ioan 14:2, 14:23, 15). Dar chiar și această relație se manifestă practic doar în măsura în care omul este tot mai conștient de ea, și se apropie tot mai mult de Hristos. Și bucuria oferită de creație poate conduce la Dumnezeu; dar în cazul unei asemenea mistici a creației sunt posibile devieri considerabile, în care Dumnezeu ar deveni doar o expresie pentru propriile griji și dorințe de natură materială.

***) în Statele Unite, de exemplu, acest lucru nu le este clar tuturor.

****) Posibilitățile menționate de dezvoltare a conștiinței sunt elaborate în baza etapelor vieții lui Iisus în Partea 1 a textului nostru principal. În zilele noastre - spre deosebire de modalitățile mai instinctuale, oferite de posibilitățile epocilor anterioare - omul poate să descopere și să recunoască într-un mod mult mai conștient corelațiile cu contextul social, cu mediul și cu lumea în care trăiește. El poate găsi calea spre o "gândire interconectată" (termen folosit, pe o altă bază, de către Frederic Vester), respectiv un model de "gândire multifactorială (termen utilizat de Dörner pentru studiul corespondențelor ecologice complicate în locul modelului de gândire "lineară", respectiv "monocauzală" = "1 cauză  → 1 efect", model de gândire depășit, devenit inutil pentru astfel de cercetări). Vezi și pagina noastră "Bewusstsein, Gehirnforschung und freier Wille"/ Conștiința, cercetarea creierului uman și liberul arbitru", netradusă încă în limba română; precum și paginile "Principiile valorilor morale", "Puncte de vedere creștine privind problemele economice și sociale", "Puncte de vedere generale creștine privitoare la societate și politică", "Creștinism și filosofie..."

Vezi și pagina noastră "Bazele principiilor morale".

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

 

Viață nenăscută *.

Inceputul vieții umane.
În viziunea lor despre om atât creștinii conservatori, cât și cei cu o atitudine critică concordă în mare măsură asupra faptului că viața umană începe odată cu concepția. Biblia prezintă în multiple feluri viața umană ca unitate; de la originea sa divin㠖 trecând prin transmiterea vieții din generație în generație – până la diferitele etape de vârstă și dezvoltare ale individului. Nicăieri în Biblie nu se vorbește despre „viață fără valoare, respectiv lipsită de demnitate umană“, fie că este vorba de perioada care precede nașterea, fie de oameni de vârstă înaintată sau bolnavi.
Prof. Böckle numește în cartea sa „Manual de etică creștin㓠câțiva teologi din trecut care, în locul momentului concepției, au adoptat ca moment esențial al vieții momentul care urmează la scurt timp după aceasta, și anume nidația – în textele originale ale acestora neregăsindu-se însă întotdeauna această idee. Științele moderne ale naturii se doresc cel mai adesea scutite de judecăți valorice. Însă și descoperirile stiințifice arată numai treceri nedefinibile exact între stadiul de celulă-ou fecundată și omul adult. Deci, dacă în societate pot fi stabilite eventuale granițe de unde ar începe viața umană, acestea sunt arbitrare. Astfel, embriologul Erich Blechschmidt, de exemplu, susține c㠄legea biogenetică fundamental㠓 adoptată cândva de Haeckel, conform căreia embrionul uman ar repeta în evoluția sa diverse stadii parcurse de strămoșii săi animali, este depășită și că: fiecare organ se dezvoltă conform unui plan prestabilit până când ajunge să corespundă funcției sale în organismul uman.

În zilele noastre reacțiile embrionului pot fi înregistrate cu ajutorul undelor sonore (echograf). De asemenea, specialistul în genetică umană Prof. L. Lejeune a evidențiat faptul că genele celulei-ou fecundate conțin deja planul organismului uman adult; am putea spune că ele sunt complementul fizic al acestui plan. Descoperiri similare s-au făcut și în domeniile cercetării neurologice, ale medicinei dezvoltării și neurologiei pediatrice, precum și ale psihologiei. Prin intermediul analizei și cercetării holistice, lipsite de prejudecăți și imparțiale, se pot dezvălui procese ale conștiinței și ale memoriei în cele mai timpurii stadii ale dezvoltării umane.
Astfel acest concept moral are semnificație și în afara cercurilor religioase.

Un alt aspect îl reprezintă însă abordarea practică a unor asemenea concepții. 
Porunca „Să nu ucizi“ – Exod 20 – era interpretată pe vremea Vechiului Testament cu sensul de „Să nu omori“; în vreme ce conceptele de „crimă“/“omucidere“ și ucidere s-au modificat abia mai târziu. În sens mai larg, norma cuprinsă în această poruncă este aplicabilă fiecărei și oricărei vieți umane, iar în cazul vegetarienilor ea include și întregul regn animal. Abordarea modernă a unui „ethos mondial“ ** inter-religios implică drept model „o cultură a respectului și evlaviei în fața tuturor formelor de viață“.  
În orice caz, ceea ce trebuie luat în considerare este – așa cum se și întâmplă în cazul fiecărei consilieri serioase a femeii însărcinate, chiar dacă tendința este de a oferi ajutor și a le încuraja pe mame să poarte sarcina până la capăt și să aducă pe lume copilul – situația individuală a femeii în cauză, cu greutățile, temerile și problemele ei de conștiință, și nici într-un caz nu trebuie condamnate fără deosebire toate acelea care se gândesc să avorteze. În majoritatea cazurilor femeile nu iau deloc cu ușurință o astfel de decizie. De asemenea, în loc de a pune întreaga responsabilitate exclusiv în seama femeii, trebuie ținut cont și de partea de răspundere pe care o au bărbații și societatea.  
Dacă important este ca în timp să se ajungă la o reducere cât se poate de semnificativă a întreruperilor de sarcină și în cele din urmă la dispariția lor totală, atunci este, dincolo de eforturile individuale, în primul rând necesar ca societatea să ușureze viața celor care au copii; adică este vorba să se abordeze anumite probleme care azi constituie motive pentru o parte a avorturilor – de ex. în loc de a se întrece în a cere poveri pentru cei mai amărâți din punct de vedere social

Problemele juridice *.
Iisus Hristos a oferit oamenilor posibilitatea unei decizii conștiente pentru un comportament etic și moral, decizie personală care înlocuiește presiunea impusă de o normă legală sau de tradiție specifică vremurilor Vechiului Testament. Cu toate acestea, normele legale pot oferi un sprijin în problemele morale, așa cum se încearcă în aproape toate sferele vieții.
Reglementările penale (cum ar fi § 218 al Codului Penal german), fie ele stricte sau liberale, văzute în context internațional, au aparent doar un efect minimal asupra numărului de avorturi în lume. În consecință este nevoie, după cum s-a menționat deja, de mai mari eforturi în alte direcții pentru soluționarea acestei probleme.

Legătura cu tehnica genetică și medicina reproducerii.
Atât în cadrul cercetărilor științifice, cât și în cel al inseminării artificiale există pe plan internațional un „consum de embrioni“ a cărui limitare se încearcă de ex. prin legea germană de protejare a vieții embrionale. În prezent diagnosticul genetic de preimplantare (PID) reprezintă o nouă tentație de a crea motive suplimentare pentru avort.

Consecințe în alte domenii. 
Acolo unde accentul se pune pe protejarea vieții, ar trebui de asemenea să se acorde importanța necesară pericolelor la care sunt expuși cei născuți deja – dar mai ales ar trebui conștientizate acele pericole care amenință atât viața născută căt și viața nenăscută. Pericolele ecologice afectează atât mama cât și fătul, embrionul sensibil fiind chiar mai expus decât un adult. Acest lucru a fost adesea ignorat de militanții pentru protecția vieții, la fel cum și situația inversă este valabilă, și anume foarte mulți dintre aceia care s-au implicat în lupta pentru protecția mediului nu erau preocupați de problematica avorturilor, problematică ce l-a preocupat pe Franz Alt încă din 1985.

*) "Căile lui Hristos" nu este un site web cu orientare politică. Ceea ce este scris aici nu este îndreptat împotriva nimănui, nu sunt ridicate pretenții politice, ci se urmărește doar informarea despre norme generale.
**) vezi între altele pagina noastră suplimentară "Principiile valorilor morale".

 

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Spre Partea întâi: Pașii Evangheliilor.    /    Spre Partea a doua: Pașii Apocalipsei.   /  Spre Partea a 4-a:.  Despre Vechiul Testament; și contributii la dialogul cu alte religii.
 
 

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieți pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menționați în ce limbă ați scris.

Spre Homepage.

 

Observații privind ediția în alte limbi și drepturile de autor.

Celelalte pagini web se găsesc la adresa: http://www.Christuswege.net  (germană) și http://www.ways-of-christ.net (engleză). Pentru alte limbi vezi Homepage. Paginile web în limbile germană și engleză sunt permanent actualizate și cuprind o pagină cu „Modificări”, precum și pagini extra. Sunteți liberi să listați și să puneți în circulație aceste pagini, făra însă a le modifica conținutul. Traducerile în alte limbi nu sunt întotdeauna verificate.

Citatele din Biblie și mențiunile folosite – pe baza diferitelor traduceri nou prelucrate – reprezintă completări la capitolele textului principal. Acestea nu constituie un substitut al studiului sau al meditației asupra unor capitole întregi din Evanghelii sau din Apocalipsă. Pentru aceasta vă sfătuim să recurgeți la Biblie sau la Noul Testament.