1. Orice încercare de a readuce la lumină profunzimi spirituale ale creştinismului în mare parte dispărute, trebuie, în mod firesc, să înceapă cu învăţăturile, viaţa şi semnificaţia lui Iisus Hristos, şi a primilor creştini; şi anume incluzând trăsăturile lor „apocaliptice”, şi nu doar selectând ceea ce convine unei anumite teologii. Prin aceasta devine evident că trebuie luată în considerare şi imensa varietate a primilor creştini, - aşa cum au făcut-o deja Evanghelişti ******) înşişi, pentru a putea înţelege astfel sensurile mai largi ale influenţei lui Iisus. *)

2. Vechile religii ale secolelor următoare erau în cea mai mare parte dominate de autoritatea tratatelor voluminoase ale „Părinţilor Bisericii”. Aceştia, prin intermediul – între altele – al limbii şi culturii greceşti au făcut accesibile europenilor tradiţiile religioase primordiale. Aceştia încă ştiau multe despre vechile scrieri care astăzi sunt disparute. La fel ca în toate fazele creştinismului, si în aceasta au existat polemici legate de ce este cu adevărat creştin si ce nu. Multe din cunoştinţele pe care aceştia şi le-au însuşit, şi care mai târziu au fost uitate, merită să fie re-evaluate, desigur şi comparându-le cu originile. De altfel, au existat şi pe mai departe creştini care trebuie să fi propovăduit nu atât măntuirea prin intermediul unei biserici, cât mai degrabă accesul individual la Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţie - de ex. în Egipt, cf. şi scrierile (sulurile de piele cu texte biblice) de la Naq Hamadi. Unele dintre aceste elemente s-au perpetuat într-o mare măsură, anume în „teologia mistică“ ortodoxă din zilele noastre.

3. Scolastica şi canonistica medievală au condus la o sistematizare teologică prin deducţii, respectiv concluzii abstracte, în fapt de natură religios-filozofică. Părinţii Bisericii erau consideraţi în continuare o autoritate, dar numai în măsura în care modul lor de găndire corespundea cu aceste expuneri de idei. Chiar dacă, relativ la acea epocă, în acele concluzii se găsea o bogată sursă de hrană spirituală, ceea ce sperie la ele este logica intelectuală adesea unilaterală, cu judecăţi absolute şi exclusiviste – care trebuie delimitată de dimensiunea religioasă propriu-zisă. Ea a conservat credinţa sub forma unor învăţături şi dogme, dar în aceelaşi timp a condus şi la practici inchizitoriale. Prin prisma creativităţii unui căutător spiritual sau mistic contemporan, se poate observa că, în anumite puncte, aceeaşi metodă intelectuală ar fi putut conduce - şi uneori chiar a condus - la alte concluzii; respectiv faptul că dezvoltarea spirituală reală presupune o conştiinţă mai flexibilă şi cuprinzătoare, şi nu una închistată. Metoda scolastică strictă a rămas până astăzi un punct de pornire esenţial în teologia sistematică, mai ales în cea catolică. Cu toate acestea au apărut în cadrul ei anumite deschideri faţă de altfel de abordări, respectiv fată de cele ecumenice (de ex. Yves Congar). Nu se pune problema unei critici unilaterale a vreunei dintre orientările religioase. Încă din stadiul de început al lucrului la textul principal al „Căilor lui Hristos” au fost analizate posibilităţile de structurare sistematică oferite de prezentul material. Singura posibilitate rămasă a fost aceea de a urmări succesiunea „paşilor lui Iisus” descrişi în Evanghelii! Căci tocmai în acestea se reflectă o succesiune cu adevărat arhetipală a etapelor evoluţiei umane şi a sferelor conştiinţei, inclusiv în relaţie cu lumea din jur. Aceasta este o abordare nouă, interdisciplinară.

4. Într-o perioadă în care tradiţia religioasă se acumulase peste elementele originare, au apărut reformatorii care au încercat să re-aşeze biserica pe temeliile elementelor biblice originare. Însă, acest lucru nu le-a reuşit decât într-o foarte mică măsură, ei fiind fii ai acelor timpuri şi având cunoştinţe extrem de puţine despre curentele spirituale şi mistice din istoria creştinismului. De asemenea s-a renunţat la tradiţii care cel puţin în esenţă lor erau valoroase, cum ar fi adorarea Fecioarei. A rămas în sarcina câtorva teologi ai acelei perioade, cum ar fi teologul evanghelist J. V. Andreae, să-şi asume libertatea de a se consacra unor experienţe spirituale mai profunde, care pot eventual fi caracterizate drept „creştin-esoterice”, şi pe care să le redea sub forma romanţioasă a unor trăiri onirice. Faptul că elementul creştin nu putea fi identificat cu uşurinţă se datora tocmai acestei forme alese din motive de siguranţă.

5. Nici în următoarea perioadă, cea a noii filozofii, a iluminismului şi a ştiinţelor naturale nu s-a produs vreo alăturare între vechea teologie sistematică de sorginte intelectuală şi o teologie a experienţei spirituale. Ba dimpotrivă, chiar şi teologii istorico-critici se orientau tot mai mult, conştient sau nu, către concepţia promovată de ştiinţele naturale, o concepţie de asemenea intelectuală şi pe deasupra unilateral materialistă. Teologia a devenit parţial o ramură a cercetării filologice şi lingvistice – ceea ce nu este greşit, doar că este unilateral. 
Nimic nu stă în calea luării în considerare a acestei specii literare - dar atunci măcar într-un mod pe cât posibil adecvat şi nu schematic; vezi, de ex. pagina noastră referitoare la aşa-numita Evanghelie după Filip: Noile noastre pagini in germana / engleza.) De asemenea, este necesară, din multiple puncte de vedere, realizarea unei comparaţii între enunţurile scripturii şi condiţiile acelor vremuri - avându-se însă grijă să se evite a se aplica afirmaţiilor făcute la acea vreme a priori o atitudine depreciativă ce îşi are originea în spiritul contemporan al timpurilor.Şi conexiunea cu comunitatea în devenire poate ilumina sensul - acest lucru însă nu trebuie să ducă la o limitare a viziunii care să cuprindă astfel doar istoria pur umană, în care Dumnezeu, care era de importanţă primordială pentru oameni, nu îşi mai are locul. Faptul că un mesaj a fost transmis unei anumite persoane nu exclude în niciun caz universalitatea sensului mesajului respectiv. Căutarea sensului tradiţiei este în zilele noastre importantă pentru noi - cu toate acestea, întregul conţinut al acesteia ni se va dezvălui numai atunci când vom lua în serios , sau cel puţin vom încerca să luăm în serios, relevanţa celor promise pentru omul modern.
(În această situaţie reprezentanţii contemporani ai vechii teologii sistematice s-au regăsit în postura de nuclee ale teologiei propriu-zise, în jurul cărora se puteau grupa noile metode de cercetare. Dar oare aveau ei capacitatea reală de a fi astfel de nuclee integratoare?) Raportarea complexelor descoperiri ştiinţifice la dogmele religioase ar fi, cu siguranţă, o iniţiativă parţial îndreptăţită. Dar atunci, consecvent ar fi să facem asta şi în prezent. Însă de cele mai multe ori nu aşa s-a întâmplat. Ar trebui să ţinem seama de noua imagine a lumii, respectiv paradigma care se profilează din noile curente ale ştiinţelor interdisciplinare, care nu mai sunt azi atât de materialiste, cum ar fi fizica atomică, biofizica modernă, geo- şi astrofizica, şi, cu preponderenţă din ştiintele cum este parapsihologia. Este absurd să raportăm teologia de contemporană la o concepţie asupra lumii bazată pe descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX! ***)

6. In secolul XX s-au făcut multe încercări în direcţia găsirii unor noi faţete ale teologiei, pe care ea nu le aprofundase suficient până atunci, dar şi acestea excludeau dimensiunea mistic-spirituală – a cărei necesitate fusese deja recunoscută de Karl Rahner. Aceste încercări în sfera catolică şi în cea evanghelică au avut o contribuţie pozitivă în societate, prin faptul că au abordat problemele practice ale omenirii: de ex. Karl Barth (teologia dialectică), teologia politică şi teologiile eliberatoare ale lumii a treia, precum şi teologia creaţionistă ****), teologia feministă... În cazul unora dintre aceste orientări, cum ar fi „Teologia demitologizării” a lui Bultmann s-a cam exagerat, în sensul că s-a redus credinţa la o concepţie materială asupra lumii, care, aşa cum am menţionat, devenise între timp din nou perimată. Meritul ei era că accentuea ideea că credinţă nu are nevoie de o obiectivare ştiinţifică. Mai târziu Drewermann a încercat o explicare a Evangheliilor prin psihologie arhetipală. Aceasta ar putea fi, ce-i drept, o cale care să ne scoată din universul lipsit de suflet al concepţiei materialiste despre lume. Numai că psihanaliza nu reprezintă nici într-un caz dimensiunea spirituală a Bibliei, şi tocmai de aceea folosirea acestor două domenii total diferite, una împotriva celeilalte, nu are nici un rost.
Discuţia este dominată până în zilele noastre de disensiunile dintre fundamentalism şi relativism. 
În afară de aceasta, în afara sferelor teologice, un rol ce nu poate fi ignorat este jucat de poveştile de senzaţie, acele pretinse „dezvăluiri despre Iisus“, fapt care nu contribuie deloc la ameliorarea imaginii de ansamblu a disputelor din zilele noastre.

7. Până în momentul de faţă se poate vorbi prea puţin despre o teologie „postmodernă” a secolului XXI. O regenerare a posibilităţilor spirituale ale creştinismului – cu păstrarea atât a vechii intensităţi a credinţei, cât şi a prudenţei acumultate de-a lungul vremurilor – presupune o transformare mult mai complexă şi profundă a conştiinţei. *****) Este necesară o limpezime spirituală şi o privire diferenţiată asupra societăţii şi lumii, în loc de a ne limita numai la a lua la cunoştinţă pasiv de existenţa domeniilor de cercetare ale teologiei şi ştiinţei religiilor - o cale spre un creştinism „total" în locul fragmentării, din zilele noastre. 

*) Ele au recunoscut intenţionat, de exemplu nu doar acel „Izvor Q" , de care cercetătorii au ţinut seama mai târziu. (Ea conţine numai cuvintele lui Iisus din Patimile Mântuitorului, cu acea etică dincolo de multele convenţii sociale, care este astăzi adesea asociată cu Predica de pe Muntele Tabor. Chiar şi strâns înrudita şi ca atare autentica Evanghelie după Toma ne arată că circulau şi alte mărturii ale lui Iisus, în funcţie de predicator şi/sau de ascultători. Ultimilor paşi în viaţa lui Iisus – începând cu învierea lui Lazar ş.a. - nu i-au putut urma decât puţini pe atunci, şi puţini au putut depune mărturie autentică. Şi totuşi căutătorii i-au putut găsi.

**) În ultima, în Germania vreme se încearcă limpezirea acestei situaţii ... Pentru diferitele religii vezi de asemenea pagina „Cele sapte Comunităţi (ale Apocalipsei) şi religiile contemporane.

***) Vezi între altele şi pagina „Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu”. Update English/ Deutsch. Pentru evoluţia creştinismului vezi şi Prof. Hans Küng, Das Christentum. Wesen und Geschichte, Sonderausgabe 2007 (Creştinismul. Esenţă şi dezvoltare, ediţie specială 2007). El aspiră la o cercetare integrativă care, în ciuda descoperirilor arheologice şi a cercetării critice, ia în serios vechile scrieri ca surse în ceea ce priveşte conţinutul. Nu împărtăşim aceeaşi părere privitor la toate concluziile rezultate din cercetarea istorico-critică redate acolo. Spre exemplu, întâmplări cu Iisus apar uneori prea mult ca trăiri pur subiective; Küng este însă deschis pentru o realitate independentă, încă nu pe deplin cercetată a acestor trăiri. Însă în rest, metoda sa, interesantă în sine, de cercetare a etapelor de dezvoltare a creştinismului (paradigmelor), nu apreciază suficient semnificaţia direcţiilor care, în ansamblu, nu au devenit până în prezent preponderente - cum ar fi misticismul -; dar acestea au revelat căi foarte importante pentru exploatarea întregului potenţial al creştinismului. Aici mai trebuie menţionat faptul că, în general, oamenii cu o "misiune" interioară spirituală, respectiv misticii, adesea nu pot fi înţeleşi printr-o simplă analiză istorico-critică, şi asta din cauza faptului că, dincolo de biografia exterioară, palpabilă, aceştia au mai ales o biografie interioară spirituală independentă. De aceea, probabil, încercarea de a-i lua în serios e mult mai productivă decât cea de a-i sfâşia în bucăţi.

****) Vezi de ex. "Oekologische Theologie" („Teologie ecologistă”) Editura Kreuz.

 *****) Chiar şi numai aluzia la o „Evanghelie veşnică” dăruită de Duhul Sfânt în Apocalipsa după Ioan 14:6, presupune o conştiinţă mai puternica decât ar permite-o intelectul singur...

******) Completare: Iisus şi diversele teologii...

În Noul Testament se regăsesc perspective diferite. Este însă foarte probabil că autorii acesteia le-au combinat conştient şi intenţionat. Ei au pătruns faptul că Iisus are mai multe faţete. Este, de aceea, nevoie de mai multe perspective teologice pentru a-L putea înţelege.

El a propovăduit pe de o parte intuiţia socială a liberalilor, sau din cadrul teologiei eliberatoare – de asemenea a propovăduit şi principiile călăuzitoare individual-etice ale teologilor conservatori (deşi nu într-un mod formal şi fără a fi orientat spre puterea statului).

El stăpânea atât atitudinea spirituală a misticilor creştini sau a creştinilor esoterici (cf. teologia mistică a bisericilor ortodoxe răsăritene) - precum şi concepţia că discipolii trebuiau să facă faţă provocărilor propriei existenţe în această lume tangibilă, fizică (aceasta din urmă fiind subiectul principal abordat de majoritatea teologilor şi sfetnicilor spirituali contemporani, mai ales a celor evanghelici.)

Iisus avea o relaţie „supranaturală“ cu Dumnezeu, (de la botez şi până la răstignire şi înviere; după cum, de ex. este exprimat în amintirile lui Ioan, respectiv a discipolilor acestuia în Evanghelia după Ioan); acest aspect nu poate fi explicat de către teologi cum este Bultmann, prin recurgerea la conştiinţa intelectuală. Cu toate acestea, Iisus a trebuit să traverseze existenţe umane, accesibile şi cercetătorilor din domeniul ştiinţelor naturale.

Multe dintre evenimente pot fi înţelese de psihologia profunzimilor din zilele noastre; multe sunt însă spirituale într-un sens care depăşeşte posibilităţile de cunoaştere oferite de psihologia profunzimilor.

Multe dintre perspective au dispărut aproape cu desăvărşire, de când mulţi aparţinători ai creştinismului timpuriu au fost persecutaţi ca „eretici" (azvârliţi în aceeaşi oală cu cei care comiteau adevăratele abuzuri religioase). Toate erau unilaterale, dar nu în mai mare masură decât oricare dintre religiile existente, fiecare în felul ei.

Evangheliile individuale şi teologia.

Evangheliile – şi, de ex. acea parte a Evangheliei după Marcu ce este denumită "Sursa Q" – reprezintă diferite perspective. Din această cauză se poate afirma că ele au fost scrise pentru oameni de diferite formaţii şi provenind din medii diferite. Marcu, spre exemplu, era important pentru intelectul analitic al romanilor şi pentru traduceri în limbile romanice. (Dar Prof. Morton Smith numeşte o „parte secretă“ a acestei Evanghelii care îşi avea originile în scrierile lui Petru şi care era folosită numai pentru oamenii cu experienţă; cuprinzând învierea lui Lazăr ş.a.) Misticul austriac Jakob Lorber a scris că Marcu a fost un mesager apreciat între discipoli. Astfel este foarte probabil că el ştia exact ce se întâmplase. El prezintă trăsături ale unui teolog care îşi pune întrebarea. cine este Iisus? 
Evanghelia originală, aramaică, a lui Matei, care s-a pierdut, respectiv nu a fost încă descoperită, trebuie să fi fost adresată evreilor; aceasta, ca şi Evanghelia după Matei cunoscută nouă astăzi, se adresează în fond tuturor celor care doresc descrieri pline de viaţă ale faptelor lui Iisus.  
Situaţia este similară în cazul Evangheliei după Luca, doar că aceasta prezintă profunzimi emoţionale.
Evanghelia după Ioan a fost scrisă pentru creştinii spirituali (de ex. cu o biografie a misterelor greacă), iar ceea ce este specific creştin este prelucrat în limbajul familiar acestora.
Ioan interpretează cu deosebită claritate viaţa lui Iisus în lumina evenimentelor pascale; Matei descrie mai limpede viaţa. Ambele sunt corecte; dar crucea şi învierea sunt cele care au cele mai semnificative consecinţe pentru vremurile ce vin.

"Evanghelia apocrifă a lui Filip" nu este de fapt o evanghelie, ci o contribuţie a creştinismului timpuriu, un comentariu la discuţia cu oameni aparţinând unor orientări teologice diverse – ocupând un loc propriu între acestea. (Nu este o scriere gnostică aşa cum ar putea presupune unii). „Evanghelia apocrifă a lui Toma" nu este nici ea o evanghelie, ci o culegere, în cea mai mare parte probabil autentică, a vorbelor lui Iisus; inclusiv anumite afirmaţii care au fost dedicate oamenilor cu astfel de interese spirituale.

Reprezentanţi ai diferitelor popoare şi-au putut asimila mai bine unul sau celălalt aspect.

În mod similar, diferitele metode de cercetare sunt, fiecare în limitele sale, utile, atunci când sunt aplicate împreună (interdisciplinar). Atunci însă când cineva încearcă să clădească teologia practic pe o singură ramură a ştiinţei (cum ar fi lingvistica sau arheologia), rezultatul va fi parţial fals. În afară de aceasta, este necesară includerea metodelor meditative, lucru care nu este făcut aproape deloc.
Dincolo de aceasta există - mai mult sau mai puţin independent de teologia creştină - ştiinţa generală a religiilor, precum şi filosofia, ambele aflate într-o anumită măsură într-o relaţie de concurenţă cu teologia atunci când se apleacă asupra aspectelor religioase, greu accesibile cercetătorului dacă acesta alege să ignore contextul religios. În măsura în care se stabileşte relaţia cu o căutare sinceră a lui Dumnezeu, aceasta poate constitui o completare fructuoasă. O mai mare compatibilitate a acestor domenii ale cunoaşterii s-ar putea releva în timp dacă religiozitatea ar fi recunoscută ca o calitate de bază aparţinând fiinţei umane. (v. "Religia...")