Asemeni bisercilor penticostale, religia catolică, deşi admite posibilitatea mesajelor rostite, face totuşi distincţia între o „revelaţie universală” - pe care o pot avea toţi credincioşii prin intermediul Bibliei -, o tradiţie şi o învăţătură creştină pe de o parte, şi „revelaţiile individuale" pe de altă parte. Acestea din urmă – în măsura în care conţin semnificaţii pentru cei direct implicaţi sau pentru cei apropiaţi lor - sunt acceptate în anumite cazuri, chiar dacă nu sunt încurajate în mod evident. Reacţii profund dezaprobatore din partea acestei religii au apărut mai ales atunci când au fost făcute publice mesaje al căror conţinut a depăşit sfera privată a cuiva şi s-a referit la biserică sau la întreaga omenire, de ex. în mesaje ce proveneau de la Sfânta Fecioară sau de la Hristos. De la pontificatul papei Paul VI încoace tipărirea unor astfel de scrieri nu mai este obstrucţionată oficial de către editurile din anturajul bisericii.Totuşi astfel de mărturii au fost – şi sunt în continuare – în parte reţinute, ca de exemplu cel de-al treilea mesaj al Fatimei, nedat publicităţii timp de decenii. Biserica îsi rezervă dreptul unei sentinţe finale irevocabile. Tuturor, inclusiv congregaţiilor religioase, li se pretinde, conform Can. 844 § 3, să respecte, în cazul unei eventuale examinări amănunţite, dreptul la opinie şi la un tratament corect. Can 220 interzice de asemnea discreditarea pe nedrept, indiferent din partea oricui ar proveni ea (discreditare ce se poate naşte ca urmare a unor dezaprobări publice). În multe alte religii acest subiect nu are o importanţă deosebită, respectiv acestea nu au o foarte mare experienţă în acest sens. Pe de altă parte există multe fenomene de acest fel şi dincolo de sfera religiei. În ansamblu, există impresia că Dumnezeu are interesul ca şi pe această cale oamenii să fie mereu stimulaţi, ba chiar instruiţi precum şi preveniţi.

Primii apostoli – Oameni care, prin harurile lor au putut să-I rămână devotaţi lui Iisus Hristos – au propovăduit, se spune în 1.Cor 14:26, revelaţiile directe cu interpretările lor în cadrul adunărilor. 1.Cor 12,4-7: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora". Conform 1 Cor. 12,28 rolul „proorocilor" *) poate fi considerat ca fiind subordonat celui al apostolilor, iar pe locul al treilea urmau învăţătorii. În 1 Cor.14 se face deosebire între harul vorbirii feluritelor limbi (Har dăruit de Duhul Sfânt) folosit spre propria „zidire", şi discursul profetic menit să contribuie la progresul comunităţii. Cei înzestraţi cu darul proorocirii erau deosebit de apreciaţi, mai ales pentru că ceilalţi discipoli nu puteau îndeplini în mod automat această misiune (de ex. Matei 10:41).

Criterii de diferenţiere: Este bine să căutăm să aflăm ce provine de la Spiritul Adevărului, şi ce nu (cf. 1 Ioan 4:1). Acest lucru însă trebuie făcut cu grija şi atenţia necesare. Chiar văzut prin prisma Bibliei, nu înseamnă în mod automat că preoţii s-ar putea pronunţa întotdeauna în ceea ce priveşte revelaţiile spirituale numai şi numai pe baza judecăţii lor teologice şi pur teoretice. Sunt foarte puţini aceea care pot percepe nemijlocit de la ce fel de spirit provine un mesaj, de aceea darul proorocirii trebuie apreciat, după cum spune şi în Matei 7,15:20, în primul rând după „roadele" sale. Trebuie să înţelegem că ar fi extrem de discutabil să le clasăm ca fiind „venite de la Diavol", atunci când ele conduc spre Hristos – de ex. aşa-numitele „experienţe de creştinare" care au ca efect schimbări benefice ale vieţii sau vindecare spirituală şi trupească, deoarece ele au loc prin graţia divină - Ioan 15:5 „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic". Ele sunt un semn de bun augur şi atunci când prin ele se naşte, spre exemplu, dragoste mai mare pentru Hristos şi pentru semeni. Vezi şi avertismentele împotriva (pre)judecăţilor în Matei 7:1şi Matei 12: 24-30, precum şi în Faptele Apostolilor 5:38-39. Chiar şi din punct de veder moral-teologic şi din cel al principiilor dreptăţii lumeşti ar fi greşit ca, aflaţi în dilemă, să preferăm a le înfiera.

Există multe forme prin care un mesaj spiritual să se poată manifesta. Un exemplu este „glasul interior", auzit în stare de perfectă conştienţă – a nu se confunda cu viziunile schizofrenice sau trăite sub hipnoză. Rareori poate fi luată în considerare chiar o stare asemănătoare cu transa, în timpul căreia fiinţa umană trece în mare măsură în planul secundar. Dar chiar şi în această situaţie ar trebui făcută distincţia, în funcţie de circumstanţe (de ex. gradul de comuniune cu, respectiv apropiere de Dumnezeu), între felul de transă. In cazul unei transe normale, adică al unei simple pierderi a cunoştinţei, s-ar putea să aibă loc chiar revelaţii foarte problematice de natură spiritistă, care ar avea efecte negative asupra celor de faţă. Se mai poate întâmpla ca cineva să aibă o trăire interioară, resimţită ca viziune, lumină sau idee, pe care o poată transpune ulterior în vorbe şi în scris. Uneori are loc o transcriere imediată a celor trăite, totuşi în mod cu totul conştiente – diferit deci de scrisul automat întâlnit în spiritism, şi care are loc în transă. Contribuţia posibilă a Sfântului Duh în cadrul unei revelaţii nu se manifestă doar prin adresări directe prin intermediul unei surse divine (:„...") Chiar şi un simplu gând, o discuţie între oameni, un eseu sau o carte pot avea, în fond, aceeaşi sursă de inspiraţie, deoarece ea este capabilă să stimuleze creativitatea umană după cum doreşte. Despre Sfântul Duh în general cf. Ioan 3:8; Ioan 14:26 şi textul principal din Căile lui Hristos.net*, Partea 1, Capitolul „Primul Praznic al Rusaliilor/Prima Minune a Rusaliilor".

Pentru profeţii, în sensul strict de viziuni asupra viitorului, vezi capitolele corespunzătoare în textul principal din Căile lui Hristos, Partea 2, de ex. Capitolul „Despre experienţa cu proorocirile".