Căile lui Hristos

înapoi la Homepage: oferte suplimentare şi în alte limbi.

În secolul XII Stareţul italian Joachim de Floris a proorocit venirea unei „ere a Sfântului Duh”, în care o astfel de relaţie directă cu Dumnezeu a fiecărui om luat în parte, independent de instituţii (bisericeşti) va fi un bun comun. În zilele noastre există în întreaga lume tot mai multe strădanii de a găsi nu numai o întrupare de acest fel a lui Hristos în oameni, ci care văd individul ca celulă cu o conştiinţă ce prinde contur în „trupul lui Hristos”.

Cea de-a „doua venire a lui Iisus" văzută parţial ca legată de aceste strădanii, precum şi „Apocalipsa” din prezent ca întâmplări generale, indică un fenomen mult mai amplu decăt o „reîncarnare” pe care şi-o închipuie oamenii.

Tocmai într-o perioadă în care
• fenomenul Iisus Hristos este revendicat de către multe şi diferite teorii (teologii) şi dogme, şi analizat din punct de vedere lingvistic, istorico-critic, arheologic şi paleografic, politic, al sociologiei religiei, al psihologiei abisale, ştiinţelor naturale ş.a.m.d.,
• la fel ca în vremurile creştinismului timpuriu, a apărut, pe lângă lumea materială, o complexă sferă spirituală, apariţia acestor doua sfere având drept rezultat atât trecerea spre creştinism cât şi diverse delimitări,
• când au loc fenomene uluitoare, ca de exemplu existenţa simultană în prezent a mai multor presupuşi Iisuşi întrupaţi, şi când, în acelaşi timp se comit fapte discutabile şi chiar de-a dreptul rele în numele lui Iisus, ar putea fi oportun să încercăm să aflăm în ce măsură Iisus ar fi putut contribui la toată această situaţie complicată.

Acest text doreşte să se adreseze cititorului doar prin ideile şi informaţiile conţinute în el.

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:12-13). Proiectul nostru este animat de acest Spirit.
 

Acest mod de reprezentare nu era îndreptat împotriva unei imagini a lui Iisus* ca model uman, ci indica legătura Sa profundă cu Dumnezeu şi Creaţia. Natura acestei legături poate fi interpretată în diferite feluri. Dar a refuza din start explicarea sa, afirmând că este un fenomen obscur şi ne-autentic, ar fi o eschivare inadmisibilă. Astfel de reprezentări se găsesc în Evangelia după Ioan, 1 Ioan 5, Ioan 6:69, Ioan 7... , în Evanghelia după Matei 16:16, în Epistolele către Coloseni şi către Efeseni ş.a.m.d.; ele existau chiar şi pe vremea vechilor învăţaţi/învăţători, la mistici precum Jakob Böhme, la Rudolf Steiner (Helsingfors 1912), şi au reapărut în „Învăţăturile esoterice” ale înţeleptului/gânditorului/filosofului creştin Daskalos precum şi în cărţile teologului american Matthew Fox: „Marea /imensa binecuvântare” şi „Viziuni ale unui Iisus universal”.

Meditaţia evanghelică este descrisă în introducere, la capitolul „Indicaţii metodice” . Acest text a fost alcătuit nu pentru a intra în contact cu puteri presupus creştine, ci pentru a ne transpune în starea sufletească propice primirii lui Iisus, cu spiritul şi mintea deschise şi receptive.
În acelaşi timp, oamenii care au o misiune mistică, respectiv spirituală evidentă nu pot fi înţeleşi cu adevărat atunci când sunt analizaţi printr-o perspectivă pur istorico-cristică, scoşi din contextul social, fără a se lua în considerare evoluţia lor independentă, spirituală.

*) Viaţa ui Iisus ca fiinţă umană, ca personalitate istorică, este relativ bine documentată. Istoricii din secolul I d. Hr., cum ar fi Iosephus şi Tacitus, confirmă existenţa Sa reală. În evangheliile biblice însele, în cazul mai multor evenimente este numit timpul şi locul. Spre exemplu, sunt numiţi mai mulţi cârmuitori şi dregători ai acelor timpuri (de ex. Evanghelia după Luca3:1, 2, 23), astfel putând fi identificat anul în care Iisus şi-a început activitatea de Învăţător. Aceiaşi pot fi găsiţi şi în scrierile istorice. Astfel, mărturiile biblice sunt mai mult decât pure povestiri mitologice. Scrierile "apocrife", neincluse în Sfânta Scriptură, adică Evangheliile creştine neincluse în canon, printre altele texte din primele secole, adesea pun preţ nu atât pe raportarea exactă a avenimentelor, cât mai degrabă pe interpretări ale acestora, date de respectivii autori.

După Evanghelii urmează să abordăm acum evenimente mai pământeşti. Naşterea lui Iisus este asociată prin tradiţie cu sărbătoarea Crăciunului – chiar dacă de multe ori acest lucru nu mai este peste tot şi întotdeauna evident în modul de a sărbători acest eveniment – Luca 1, de la 26 încolo, Matei 1de la 18 încolo. Având în vedere importanţa fundamentală a celor „trei ani de învăţături” ai lui Iisus, întrebarea care se pune este de ce teologi contemporani se străduiesc într-atâta să conteste zămislirea fără de păcat a lui Iisus. În vreme ce gnosticismul timpuriu –care considera materialitatea ca semn al deteriorării - susţinea teza conform căreia Dumnezeul suprem trimite un eon primar, şi anume pe Hristos, care intră în trupul unui om numit Iisus, la alte orientări se întâlneşte o relativă unitate în convingerea că Iisus a trebuit să traverseze toate etapele unei vieţi umane ca expresie a unor modele de existenţă. Ceea ce lasă de dorit la aceste dispute este lipsa flexibilităţii, atât de necesară atunci când adevăratul motiv este căutarea adevărului. Într-o epocă în care, în contextul transformărilor suferite de concepţiile despre sexualitate şi dragoste, apar noi puncte de vedere, inspirate parţial din obiceiurile orientale şi amintind de practicile din templurile străvechi, acceptarea unui sâmbure de adevăr în această tradiţie nu ar trebui să fie considerat ca fiind ceva deplasat. Budhiştii – ei înşişi susţinători ai ideii naşterii lui Budha în împrejurări neobişnuite - nu au nici cea mai mică reţinere în acceptarea zămislirii fără de păcat a lui Iisus şi, evident, nici în acceptarea unei neprihăniri în sens preponderent spiritual afirmate de ex. de Steiner. Coranul vorbeşte despre Iisus ca un trimis al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, prin Mama Sa, Maria, "l-a creat ca pe Adam"– în mod similar cu felul în care Biblia vorbeşte despre un înger care a vestitnaşterea neprihănită a lui Iisus.

În sens mai larg Crăciunul este o sărbatoare a bucuriei şi iubirii, în amintirea faptului că Dumnezeu a dăruit omenirii pe Iisus. Asta însă nu afectează sensul primordial al Crăciunului, dat fiind că toate etapele vieţii pământeşti ai lui Iisus pot fi urmărite. Referitor la acest fapt cf. Şi capitolul „Şi Cuvântul s-a făcut trup” în textul principal.

Creştinii renăscuţi în sensul dat de bisericile libere contemporane ş.a.
- trebuie totuşi să continue să îşi consolideze zilnic credinţa, pentru a se putea astfel apropia de perfecţiune.
- Acum, aceştia au datoria de defini un nou mod de abordare a tuturor aspectelor vieţii; majoritatea vor trebui, prin aceasta,să facă foarte multe schimbări.
- După cum, într-un stadiu viitor, "Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21, 5), tot aşa este important să reflectăm încă de pe acum asupra tuturor lucrurilor.

Întrebare :
Pot eu - în cazul în care nu am avut încă această experienţă - să îmi doresc o înnoire interioară având la sursă pe Dumnezeu ca origine a tuturor lucrurilor ?

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Şi acestei întrebări i se acordă, de data aceasta în anumite texte spirituale moderne, o importanţă oarecum exagerată. În Biblie găsim numai imnul de slavă şi preamărire al înţeleptului Simeon şi despre uimirea învăţaţilor la vederea copilului de doisprezece ani – Luca 2, 29:51. Cea mai autentică dintre „evangheliile copilăriei”, „Evanghelia lui Iacob” (Epistole), păstrată numai în fragmente şi repovestiri, conţine ce-i drept, întămplări şi întâlniri simbolice, dar nu şi ideea – susţinută de o teorie modernă – conform căreia Iisus ar fi învăţat tot ceea ce ştia de la Efeseni sau de la comunitatea din Qumran, parţial înrudită cu efesenii. O altă teorie susţine că Iisus ar fi învăţat în templuri egiptene, respectiv greceşti, sau hinduse ş.a.m.d. Ar putea fi util ca, pornind de la puncte concrete, să lăsăm liberă fantezia creatoare, dacă aceasta nu ne conduce la noi noi teorii pripite, la dogme. Astfel s-ar ajunge la o imagine şi mai slab conturată a unui Iisus, imagine care ar răspunde nevoilor nu doar uneia, ci tuturor orientărilor spirituale importante ale perioadei respective. Prin aceasta în fiecare ar ieşi la suprafaţă acel ceva pentru care simte nevoia interioară, şi nu neapărat ceea ce consideră alţii că trebuie descoperit. Aceasta este un sentiment fundamental, familiar unora dintre noi, şi care poate fi uşor înţeles la scară mică. Ea răstoarnă concepţiile unilaterale despre „formare” şi comportament. Primele semne ale unei astfel de înclinaţii apar adesea încă din fragedă copilărie fiind caracteristic celor cu o individualitate pronunţată precum şi misticilor.

R. Steiner prezintă în aşa-numita „A cincea Evanghelie” o scenă în care Iisus, înainte de botezul în Iordan, îşi dă seama cu o limpezime zguduitoare de posibilele efecte negative ale modului de acţiune rupt de realitate al unor ordine esoterice cum erau esenienii. Zelul cu care se supuneau legii - implicând diverse norme de purificare fizică şi spirituală – îi scutea de influenţe negative, dar în acelaşi timp afecta cu atât mai mult mediul în care trăiau. In următorii ani ai vieţii lui Iisus găsim şi un impuls, fundamentat prin textul biblic, al fiintei Sale „în lume, dar nu din lume”, precum şi al includerii lumii în propria Sa existenţă şi dezvoltare. De aceasta ţine, printre altele, şi faptul că, în fond, Iisus ne învăţă lucruri care în trecut ar fi fost păstrate secrete; ceea ce nu contrazice faptul că anumite învăţături au fost explicate pe îndelete mai întâi ucenicilor mai bine pregătiţi.

Aici ar mai fi de menţionat interpretarea lui R. Steiner, care, pornind de la faptul că informaţiile legate de descendenţa lui Iisus nu coincid în Evangheliile lui Luca şi cea a lui Matei, susţine existenţa a doi prunci Iisus. Dat fiind că în nici una din aceste evanghelii nu se contestă faptul că natura divină a lui Hristos s-a manifestat într-o singură fiinţa umană, este oarecum amuzant de constatat cum intelectul joacă feste atât antroposofilor cât şi teologilor, lăsându-i să alunece pe panta unei dispute pe tema „Neînţelegerii principale”. Alta era aici problema, şi anume întrebarea dacă, pe parcursul existenţei Sale pe pământ Iisus - şi cei din jurul Său - au avut cunoştinţă despre învăţăturile înţelepţilor diverselor culturi:(...) Dat fiind că obiectele cercetării spirituale pot fi mult mai complexe decât s-ar putea exprima în reprezentări concrete, pământeşti, nici informaţiile detaliate în literatură nu sunt întotdeauna cu mult mai exacte decât astfel de puncte de vedere generale.

La origine, botezul cu apă nu reprezenta un gest simbolic, şi nici nu implica apartenenţa la o comunitate religioasă. Cel botezat era scufundat de cineva cu experienţă, în acest caz Ioan Botezătorul, şi adesea era aproape de moartea prin înnec – botezul era, deci, o experienţă reală şi extremă. În acest sens botezul aminteşte de „iniţierile”, respectiv „probele de iniţiere” din antichitate, doar că în acest caz experienţele de natură trupească nu constituie un scop în sine, nici nu reprezintă o modalitate de a a depăşi teama de moarte, ci prin botez se pecetluia chemarea la ”pocăinţă”, exprimată mai exact prin „convertirea” la voinţa Creatorului a cărui „Împărăţie cerească” era prevestită – Matei 3, Ioan 1.

Când Iisus îi cere să-L boteze, Sfântul Ioan nu se simte vrednic să Îl ajute, se învoieşte totuşi, dar nu are nici un control asupra celor întâmplate, şi nu-i rămâne decăt să asiste la transformarea prin care trece Iisus, un fenomen mult mai intens decât ar fi putut el să provoace. Dacă a putut prevedea posibilitatea unui botez mai sublim prin focul spiritului, prin cel care vine după el, acum îi era dat să vadă „Duhul Sfânt” pogorându-se asupra lui Iisus. Esotericii creştini văd în aceasta naşterea propriu-zisă a lui „Mesia în Iisus”. Aceasta însă nu justifică teoria susţinută de unii, conform căreia Iisus şi Hristos(Mesia) ar fi fost până în acel moment două fiinţe distincte.

În general, botezul, şi mai ales cel spiritual, „naşterea în Duh” - termen utilizat în diferite sensuri, de ex în bisericile libere -poate fi văzut ca primul pass spre „re-naştere” – Ioan 3. Vom încerca aici să evităm termenul mai des folosit în orientările creştine, acela de „re-naştere”, din cauza posibilei confuzii cu reincarnarea. Nu dorim să afirmăm prin aceasta că în Biblie nu este abordată ideea de reincarnare – pentru aceasta se poate studia mai îndeaproape de ex. Matei 11:14.

În cazul celor cu o predispoziţie mai redusă spre imaginaţie, acelaşi fenomen se poate manifesta mai mult prin senzaţii interioare, impresii de natură intelectuală sau pur şi simplu prin schimbări în viaţa reală. Este posibil ca unele capodopere, cum ar fi Madonna Sixtină, să fi fost inspirate de revelaţii, de aceea contemplarea lor ne poate ajuta să gasim calea spre realităţi interioare. (...)

Trăirea „interioară” este concepută ca substitut al rugăciunii adresate unui Dumnezeu „exterior”: ”Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi” – Ioan 15. După ce Iisus şi-a început activitatea ca „Învăţător”, şi mai ales după „botezul spiritual” al praznicului Rusaliilor (pogorârii Sfântului Duh), nu a mai fost neapărată nevoie să se continue practica botezului cu apă. Deja la Iisus însuşi botezul a fost doar manifestarea exterioară a unei faze de dezvoltare deja desăvârşite. Mişcarea baptistă a mai propovăduit: „pocăiţi-vă şi botezaţi-vă”, discipolii lui Iisus au predicat, după contopirea cu această mişcare: „credeţi”, aceasta însemnând: deschideţi-vă sufletele în faţa puterii credinţei, şi „botezaţi-vă”. Aceasta era, între altele, o concesie facută adepţilor „Botezătorului. Cel puţin acum se pornea de la aspectul pozitiv. Amândoi botezau adulţi, care puteau lua această decizie în mod conştient. Desigur prin aceasta nu se exclude posibilitatea existenţei acum 2000 de ani a unei binecuvântări a pruncilor nou-născuţi, dar ar fi oportun să nu se confunde această binecuvântare cu botezul propriu-zis şi nici cu apartenenţa la o anumită religie. Astfel controversele pe această temă ar dispărea de la sine.

„Isus* S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i** în Numele Tatălui şi al Fiului şi al*** Sfîntului Duh.” *) înviat **) la Sfântul Ioan asociat mai degrabă cu căinţa, în vreme ce la Iisus cu pregătirea pentru a fi primit în „Împărăţia Cerurilor”. ***) alte posibile interpretări: „în Sfântul Duh” – în sensul unui botez deja prevestit de Sfântul Ioan – cu Spiritul/Duhul, în loc de apă, oferit de cel care „vine după” el, adică Iisus.

Întrebare:
Pot eu - în cazul în care nu fac asta deja - să îmi pun viaţa în mâna lui Dumnezeu?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Misticul Jakob Lorber scrie despre un sfat al lui Hristos dat oamenilor privind „calea cea mai scurtă spre re-naştere” , care azi – pentru a evita neînţelegerile – poate fi descrisă ca „o nouă naştere” , aşa cum a fost descrisă în articolul precedent. Vezi şi „Despre vocea interioară, vocea liniştii” – ed. Lorber (germană):
‚Practica este următoarea: cât de intens doreşte cineva ca Iisus să îi dăruiască o viată nouă, cu atâta sinceritate trebuie să îşi mărturisească păcatele – adică tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a se lăsa convertiţi prin vorbe. Pentru o a devărată re-naştere omul trebuie să simţă o căinţă sinceră şi profundă, în exterior, cât şi în interior, şi să-şi propună sincer o convertire. De asemenea, trebuie să îşi propună să ‚rupă cu lumea’ – prin lume înţelegând aici complicaţiile egoiste, nu viaţa activă în lume – şi „să Mi se dăruiască cu totul Mie şi în dragostea sa să-i fie dor de Mine, şi pentru a-şi potoli aleanul să se retragă zilnic din lume şi din treburile lumeşti, şi să stea cel puţin şapte sferturi de ceas cu uşile şi ferestrele închise, fară a se ruga, fară a citi ceva, ci pur şi simplu în linişte absolută să petreacă acest timp ocupându-se în adâncul sufletului doar de Mine.” După o formulă îmbietoare de adresare potrivită, „retrageţi-vă în linişte şi creşteţi în dorul şi dragostea de Mine! Dacă veţi exersa puţin timp, va spun ca veţi vedea curând fulgere şi veţi auzi tunete, dar nu vă speriaţi şi nu vă fie teamă! Pentru că acum vin Eu la fiecare dintre voi, întâi ca judecător în furtună, fulgere şi tunete, şi abia apoi în adieri line ca Tată!... vedeţi, aceasta este calea cea mai scurta şi mai potrivită spre o re-naştere, din care veţi câştiga viaţa veşnică. Orice altă cale durează mai mult şi este mai nesigură, pentru că există multe căi lăturalnice...cel care nu are o „armură” puternică şi nu este „înarmat”, anevoie va ajunge la capătul drumului”.
Este posibil ca rugăciunea să fie adresată pentru a dobândi purificarea şi iluminarea prin Duhul Său.

Yoghinii de exemplu ştiu că oamenii susţin că „nu au timp”. De aceea, ei obişnuiesc să reduca timpul pe care îl recomandă pentru exerciţiu – de la căteva ore la 11 minute, adică până acolo unde nimeni nu mai poate să spună că nu are timp pentru el/asa ceva. Chiar şi un interval de linişte extrem de scurt, în care celelalte gânduri, sentimente şi senzaţii nu sunt suprimate, ci observate oarecum din exterior, fără a se intra în detalii, îşi are rostul şi efectul, mai ales atunci când este îmbinată cu o orientare spre Dumnezeu. Aceste momente nu înlocuiesc însă meditaţia de durată. În Biserica de Răsărit – pe Muntele Athos, de ex – se foloseşte ca ajutor pentru concentrare formula „Kyrie (inspiraţie) eleison (expiraţie) – adică ‚Doame miluieşte’ – cf. de ex. Kreichauf: Pelerin pe Muntle Athos (germană).

În cazul întâlnirilor, al lucrului şi al sesiunilor, ca să numim doar câteva, aspectul descris mai sus ar însemna nu acumularea epuizantă de teme, ci inserarea de scurte pauze, care nu trebuie să servească numai pentru discuţii, conversaţie, ci în primul rând pentru a avea posibilitatea de a ne detaşa de cele întâmplate, şi pe cât posibil, a le prelucra, pentru a putea trece în mod conştient la o altă temă. În mod similar, este util ca în timpul meselor să percepem conştient fiecare fel de mâncare separat. Aspectele cercetate de ştiinţa alimentaţiei şi „hrana” sufletească, respectiv spirituală se află în corelaţie.

Procedeul acesta, care poate fi descris ca „a lăsa lucrurile să se aşeze”, şi care ajută la acumularea de energie pentru a putea înfrunta prezentul şi viitorul, nu este, aşadar, o simplă înlăturare superficială a problemelor. Prin el se creează un punct de pornire, şi abia de aici se poate vorbi de o prelucrare eficientă a tuturor trăirilor. Nici în cazul evenimentelor reale nu este vorba aici de pierdere de timp, ci în fond se economiseşte timp, deoarece totul poate fi luat mai uşor şi făcut mai bine. Mulţi oameni, chiar şi cei cu o gândire spirituală, nu observă căt de mult pierd fără această linişte interioară.

De exemplu, în liniştea concentrată, un succes tocmai obţinut, respectiv dăruit poate fi mai bine fixat, în sensul că acesta nu mai poate fi „ros de molii”, vezi de ex. Matei 4. Acesta se va potrivi perfect în mozaicul format de progresele anterioare ale Sinelui. Liniştea poate merge până acolo încât ajunge la un punct în care simţim că „prinde viaţă” un ansamblu de trăiri prin care spiritul nostru poate asimila arhetipul divin. Aceasta este o modalitate de a avea experienţa acelei părţi din noi care „renaşte prin Dumnezeu”. O idee despre această posibilitate putem avea atunci când, în timpul deconectării conştiente, simţim cum mintea ni se limpezeşte – şi, poate chiar avem o revelaţie – , devenim mai conştienţi de ritmul bătăilor inimii, iar picioarele ni se relaxează. Atunci putem afirma că se petrece ceva, chiar dacă este vorba numai de un aspect mărunt al vieţii. Pe de altă parte, fără această linişte, nu putem vorbi despre un progres: multe lucruri importante rămân neprelucrate, „blocate” , iar aceasta poate doar provoca nu doar probleme în vis – unde ele nu pot fi prelucrate decât parţial si limitat -, ci şi probleme de sănătate sau de altă natură.

* Hristos este, de fapt, un titlu. În creştinismul timpuriu au coexistat diferite variante de scriere a numelui „Hristos“, variante a căror semnificaţie era şi ea diferită. Varianta cea mai cunoscută este grecescul „Christos“ care corespunde termenului ebraic „Messias“ = „Unsul Domnului“. A existat însă şi varianta, tot grecească, „Chrestos“ = cel Bun, cel Sfânt; şi, mai rar, e drept, „Chrystos“ avându-şi originea în cuvântul grecesc „chrysos“ = aurit (strălucitor).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Şi Iisus, în atributele Sale umane, a trebuit să se iniţieze, şi să apropie aceste atribute tot mai mult de Dumnezeu. După 40 de zile de post în pustie lui Iisus I s-a arătat „ispititorul”* - cf. de ex. Matei 4 1:11.

Pe de o parte este vorba de trăsături - fixate adânc în subconştient - care transformă oamenii în fiinţe insensibile, avide doar de bunuri materiale. Aceste trăsături pot fi recunoscute şi chiar există lucruri care l-i se pot contrapune, dar ele vor fi doar cu greu depăşite cu adevărat. Un exerciţiu pentru învingerea acestor puteri este acela de a învăţa renunţarea conştientă şi a accepta ideea că ceva poate fi obţinut, în loc de aceea că ceva trebuie obţinut. De asemenea este necesar ca relaţia cu bunurile materiale să fie guvernata de morală.

Dorinţele opuse acestora, în schimb, au ca rezultat evadarea de realitate şi rezolvarea problemelor materiale prin retragerea în sfere spirituale într-o atitudine inertă, chiar sarcastică. Uneori se ignoră faptul că aceasta este de fapt doar reversul aceleiaşi medalii „negative”, ... după „principiul balansului pendulului”. Această a doua latură a personalităţii este azi mai uşor de identificat, deci este şi mai uşor de purificat. Ometodă spre această convertire este compasiunea, dăruirea unei iubiri eliberatoare şi fără limitări.

În Evanghelia după Matei 4 ni se descrie cum Iisus este expus unor astfel de imbolduri deviante, numite aici „Satana” respectiv „Diavolul”. El (Iisus) nu numai că face referire la opusul fiecăreia dintre tentaţii, ci recurge la ceva mai sublim, ceva mai presus de agitaţia forţelor negative: la „Cuvântul Domnului”, la „Domnul, Dumnezeu”, spunând: ”Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”. Hristos se află mai presus de dualitatea întuneric - (falsă) lumină, şi le lasă în urma Sa alegând o a treia cale, calea Sa proprie, supraordonată celorlate, aşa cum se poate vedea din faptele Sale ulterioare. (...) Vezi şi în Partea a 4_a capitolul „Zarathustra”, şi de ex. Partea a doua, Tabel: „o conduită creştinească...”)

Acolo unde nu există teamă, şi alte sentimente negative, forţele malefice nu au nici o putere directă; în acest sens o măsură de protecţie – chiar şi împotriva spaimelor răspândite de biserică – poate fi aceea de a nu cobi. Astăzi, percepţia spirituală ar putea să dezvăluie că aşa-zisa acumulare de cicluri negative reprezintă în definitiv doar răscolirea unor tendinţe existente de mult, dar rămase ascunse. Capacităţile realmente pozitive, dimpotrivă, pot spori cu adevărat, chiar dacă ele se dezvoltă pe fundalul unui arhetip deja existent.

Iisus nu ne învaţă „opoziţia directă împotriva răului”, dar în acelaşi timp este adevărat că el nici nu susţină necesitatea Răului „de dragul echilibrului” (cum susţin unele învăţături orientale), şi nici necesitatea forţelor răului pentru a se putea recunoaşte, prin antiteză, binele divin. Nici măcar o înfruntare directă – adesea necesară – a „răului” nu mai este obligatorie pentru toţi. Pentru unii cel puţin este posibil să funcţioneze calea descrisă şi recomandată în „ştiinţa creştină” de Mary Baker-Eddy. Aceasta nu dovedeşte că nu ar exista forţe care se opun, ci doar că acestea pot fi pe această cale transformate. Pentru Iisus nu există nici damnarea veşnică, toate puterile răului pot fi în cele din urmă transformate, până la venirea acelei vremi descrise în ultimul capitol al Apocalipsei după Ioan, unde se spune că nu va mai exista întuneric (vezi capitolul respectiv).

După timpul petrecut în pustie a urmat Chemarea ucenicilor - Ioan 1, Matei 4,18:22, Matei 10.

* În mod tradiţional, teologia ia în considerare, şi în cazul relatării ispitirii lui Iisus, corelaţia încărcată de simboluri cu istoria omenirii: imaginea deşertului, a pustiului populat de fiare sălbatice periculoase, prezentată ca un contrapunct la imaginea Paradisului adamic; pustiul reprezintă o stare care poate şi trebuie să fie depăşită prin Iisus ca "noul Adam". În cazul primei ispitiri, prefacerea pietrelor în pâine, este vorba despre alegerea între valorile materiale şi cele spirituale, divine. (Când, mai târziu, e vorba de înmulţirea pâinilor pentru hrănirea celor mulţi, sau de minunea învierii morţilor, nu mai vedem în acestea ispitiri). În cazul celei de-a doua ispitiri, provocarea de a se arunca de pe acoperişul templului, este vorba de transcenderea aroganţei, a dispreţului faţă de greutăţile vieţii umane şi de alegerea mântuirii pe calea smereniei. Iisus a trecut toate încercările la care a fost supus (până când a fost mântuit prin Înviere). În cazul celei de-a treia ispitiri este vorba de provocarea supremă, cel rău arătându-i lui Iisus pe munte toate împărăţiile lumeşti şi slava lor, oferite ca ademenire supremă în schimbul "Împărăţiei Cerurilor". (În cursul ulterior al evenimentelor s-ar putea însă şi ca "Împărăţia păcii", prezisă în profeţii, şi care are şi o relevanţă terestră, să aducă transformarea setei de putere prin credinţa în Dumnezeu.)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

De aici şi până în momentul răstignirii trăirile lui Iisus şi cele ale Mariei sunt strâns legate între ele între ele. Fecioara Maria reprezintă pentru Iisus o sursă de inspiraţie, trăieşte alături de El evenimentele importante ale vieţii Sale şi trece astfel şi ea printr-o transformare sufletească.

„Întruparea" lui Hristos în oameni, asa cum este menţionată în capitolul despre Botezul în Iordan, se suprapune aspectului masculin al sufletului (Animus). El se poate împreuna cu elementele „feminine" ale sufletului nostru printr-o „nuntă spirituală” sub semnul divinităţii. Acest lucru poate avea efecte transformatoare profunde chiar şi în plan fizic şi al vitalităţii. Chipul Fecioarei Maria poate, prin analogie, simboliza aspectul feminin al sufletului (Anima)**.

Doar acela care porneşte pe o astfel de cale transformatoare, poate reuşi să meargă „singur” pe propriul drum, fără represiuni. Dar nici acesta nu trebuie neapărat să mergă singur; relaţia cu o persoană de sex opus este posibilă pe baza unei libertăţi interioare, ba chiar o relaţie mult mai aproape de perfecţiune decât fără această libertate. În acest context trebuie să menţionăm că şi trăsăturile sufleteşti moştenite de la ambii părinţi sunt parte integrantă a personalităţii fiecăruia din noi.

Este absolut posibil să asociem elemente de psihologie abisală cu experienţe religioase. Acest lucru l-a încercat într-un alt mod şi Eugen Drewemann. La o analiză mai atentă, însă, experienţele religioase fundamentale vor apărea la un nivel separat, de unde acţionează asupra proceselor psihologice. Există tendinţe moderne care consideră căutările religioase un „impuls vital, integratoriv, de dezvăluire a sensurilor vieţii” propriu în fond tuturor oamenilor, vezi Hubertus Mynarek: Posibilităţile sau graniţele libertăţii, 1977. Ar trebui însă făcută delimitarea între un impuls spiritual în stare brută şi impulsul religios în sensul concret de re-ligio (lat.), adică re-legarea, respectiv o nouă conectare a oamenilor la originea Divină, cu „Tatăl” ceresc – lucru posibil pentru creştinii convinşi prin legătura cu Hristos.

Dumnezeu, ca misterul cel mai mare al universului, poate fi explicat desigur nu atât prin limitarea la o singură ştiinţă, un anume mod de trăire sau un fenomen unic, care, toate pot releva eventual aspecte izolate, ci prin încercarea de a admite mai multe metode de abordare, şi de a le privi în interdependenţă. Până acum acest lucru a fost realizat decât într-o măsură redusă. Dacă procesul de transformare profundă menţionat mai sus, şi odată cu el şi capacitatea de a utiliza simultan ambele emisfere ale creierului, (ceea ce se încearcă azi prin diverse metode) ar fi asimilată şi de către creştini în felul lor, dând naştere unei „cunoaşteri creativ-afective”, disputele între diferitele religii ar deveni istorie. Specializarea pe anumite aspecte specifice ar fi în continuare posibilă, dar aceasta ar fi recunoscută ca atare şi nu ar mai avea pretenţia la valabilitate exclusivă. Oamenii ar avea doar de profitat de pe urma compensării reciproce a calităţilor fiecăruia.

Hristos în orice caz se adresează esenţei umane, capacităţii omului de împlinire, de perfecţionare – ceea ce în sine este deja un fundament al libertăţii adevărate. El nu propovăduieşte dezbinarea în continuare a sufletului omenesc, şi aşa puternic destrămat, în concluzie nici trăirea euforică, fără frâu, a tuturor impulsurilor, ci mai degrabă reintegrarea/armonizarea acestora cu „înţelepciunea inimii”. De asemenea El nu este nici un susţinător al necesităţilor inerente, al formelor exterioare şi a supraapraecierii acestora, după cum nu este nici adeptul abuzării de noţiunile de răspundere, fidelitate şi cinste cu scopul atenuării invidiei, geloziei sau lăcomiei; pentru El important este spiritul în care oamenii acţionează. Nici căsnicia nu implică în mod automat şi necesar că totul este perfect - ceea ce este considerat un fapt negativ.

Acestea fiind spuse, este limpede că lumi întregi despart acele teorii care pun pur şi simplu sexualitatea pe acelaşi plan cu iubirea, sau dragostea de sine cu auto-erotismul şi fanteziile erotice de abordare lui Hristos.

Aspectul care reprezintă mai degrabă o izolare interioară a unor puteri specifice, şi interpune imagini false între oameni şi cei din jur, este una din multele imperfecţiuni ale oamenilor, din care însă se pot trage învăţăminte, dar care nu trebuie să constituie un scop în sine.

Viaţa pe pământ a lui Iisus dovedeşte că El a fost liber de convenţii. S-ar putea să iasă la iveală că este nevoie de convenţii atâta timp cât El „nu este în mijlocul lor”. O condiţie prealabilă – care şi ea poate fi, desigur, perfecţionată – pentru stabilirea unor relaţii noi între oameni este, în mod firesc, o analiză a propriei personalităţi, inclusiv a propriei „aure”, respectiv charisme. Astfel, chiar şi într-un cuplu oamenii îşi păstrează personalitatea. În orice caz Hristos nu pretinde ca cei care formează un cuplu să renunţe la propria personalitate.

În Ioan 2 13:25, după Nunta din Canaa este descrisă „curăţarea templului”. Iisus, într-o dezlănţuire de mânie, îi alungă din Templu pe negustori şi schimbătorii de bani. Prin gestul respectiv El doreşte să dea un exemplu împotriva făţărniciei oamenilor care numesc templul Casa Domnului, dar în acelaşi timp asta nu îi împiedică să desfăşoare acolo tocmelile lor triviale. Dat fiind că nici de la preoţii iudei (autoritatea religioasă), nici de la autorităţi nu se putea aştepta la sprijin, intervine El, fiind singurul care se simte responsabil în „Casa Tatălui” Său – un gest de revoltă socială, fără însă a răni oameni. „Să te supui mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor” este de altfel atitudinea Lui întotdeauna, o atitudine deloc umilă. Chiar şi când spune: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului (şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu)”, atitudinea nu este aceea de supuşenie, cum au încercat unii să o interpreteze, ci mai degrabă încercarea de a-i scuti pe ucenici de conflicte inutile cu puterile sociale lumeşti. Religia şi politica îsi au fiecare propriile legi. A-i sluji pe semeni, şi a „servi interesele cetăţii” nu înseamnă să fii slugarnic. În acest context ne putem întreba cum putem cel mai bine să ne stăpânim impulsurile. Pentru că impulsurile majorităţii oamenilor nu sunt de aceeaşi natură sublimă ca cele ale lui Iisus, care a trăit permanent cu „frică de Dumnezeu” şi compasiune faţă de oameni, şi a cărui mânie izvora doar din intenţiile cele mai bune. La oamenii de rând aproape toate sentimentele sunt iniţial combinate cu procese subconştiente de stimulare-reacţie – care se manifestă diferit de la om la om, dar care sunt în fond foarte asemănatoare ca structură fundamentală. A descoperi mereu noi astfel de procese prin propriile noastre pureri, fără a ne mulţumi cu interpretările altora, a analiza aceste mecanisme pentru ca în final să le putem controla respectiv a le pune în slujba lui Dumnezeu, iată ce este un proces de învăţare de durată.**

Chiar dacă aici avem de-a face cu psihicul, trebuie spus că analiza psihanaliza obişnuită, respectiv metodele de terapie psihologică nu reprezintă calea adecvată pentru cei care-L caută pe Dumnezeu, respectiv Adevărul. 
Psihologia poate deveni o piedică în calea dezvoltării pe cale spirituală, atunci când ne lăsăm influenţaţi de modele de interpretare unilaterale care reduc problemele psihice la sexualitate şi la experienţele avute în copilărie. In afară de asta, în loc de a accentua - aşa cum a făcut Eric Fromm - capacitatea de dezvoltare a oamenilor, adevăratele „motive” ale slăbiciunilor oomeneşti devin „justificări”, doar pentru a putea rămâne neschimba şi pentru a nu fi obligaţi să ne schimbăm personalitatea.

Atunci când psihologia, adică „ştiinţa sufletului”, stimulează analiza fenomenelor sufleteşti, şi când sufletul este considerat a fi mai mult decât o funcţie electro-chimică a creierului – ceea ce se întâmplă rar - , studiul ei poate fi util. Psihanaliza ar face mai mari progrese dacă ar fi gata să accepte cunoştinţele respectiv presupunerile orientărilor psihologice alternative. Încercarea de a prelucra imediat întregi complexe de probleme pe căi deja cunoscute nu este deosebit de eficace. Mult mai eficient ar fi să se caute întâi elementele individuale ale unui astfel de complex, şi în acelaşi timp să se facă diferenţierea conştientă între „grinda din propriul ochi” şi „aşchia din ochiul celuilalt”, stabilindu-se astfel cine este răspunzător de starea lucrurilor. Anumite şcoli creştine pun accentul pe cea dintâi, adică pe „grinda din propriul ochi”, deoarece a-şi analiza mai întâi propriile probleme este un lucru mai dificil, care trebuie învăţat, şi pentru că aceste probleme le putem corecta şi noi înşine; spovedania are, din acest punct de vedere, în afara aspectului spiritual, şi un efect terapeutic. În practica psihanalizei este mai frecvent ca cealaltă perspectivă – cea de victimă – să stea pe prim plan. Dar în cele din urmă devine, sau ar trebui sa devină evident că, totuşi, ambele perspective îşi au rolul lor. Spre exemplu, practicile spirituale orientale subliniază legătura între cele două aspecte ca fiind sursa destinului, „karma”.

Atunci cänd este vorba de depăşirea efectelor unei zile grele, o serie de metode descoperite de R. Steiner pot fi folositoare: o privire retrospectivă asupra zilei, pornind de la evenimentele serii înapoi spre dimineaţa. După această trecere în revistă a celor întâmplate va fi cu atât mai usor să revenim în prezent.

O altă posibilitate existentă este aceea de a ne face o „oglindă a sufletului”, care nu este altceva decât o listă de calităţi dezirabile, care fac din noi oameni mai buni. Să parcurgem această listă cât mai des e o practică verificată din sfera mistică.

Progresele realizate în sfera spirituală au ca efect, de exemplu, îmbunătăţirea comunicării între oameni. Prin aceste progrese se reduc, în general, multe prejudecăţi şi judecăţile pripite, prin aceea că fiecare devine mai transparent pentru sine şi scapă de mult balast sufletesc. Iisus acordă mare importanţă preceptului „nu judeca pe alţii”, şi „cuvântului ce iese pe gură” – acestea nefiind pretenţii morale imposibil de realizat, ci o condiţie pentru a începe acest proces de învăţare. (Aceasta presupune adesea ca, în loc de a continua disputa, să ne retragem în tăcere pentru a discuta apoi în linişte unul cu celălalt. Vezi şi capitolul „Liniştea din pustie“).

În acest context trebuie să menţionăm acele căi spre cunoaştere, practicate de anumite şcoli europene, care introduc, sub alte denumiri, elemente preluate din yoga cum ar fi chakra, centre ale nervilor şi conştiinţei (Antroposofia, Viaţa universală ş.a.). Astfel de eforturi nu sunt neapărat „ne-creştineşti”, cum afirmă bisericile, ci aceste centre ale fiinţei umane erau cunoscute încă de teosofii creştini din Evul Mediu (J. G. Gichtel), şi pot fi recunoscute ca existente în toate structurile energetice cunoscute; după cum cunoşterea punctelor de acupunctură, provenită din China, nu sunt în mod automat „tao-iste” – deoarece existenţa în corpul omenesc a acestor puncte a fost de mult demonstrată cu ajutorul aparatelor de măsură, şi mai recent şi cu ajutorul histologiei.

**) Aici trebuie făcută distincţia între adevăratul înţeles al "râvnei" şi râvna pentru Dumnezeu, dar "fără pricepere" (Romani 10,1-3).

Tot la această temă vezi pagina extra „Bazele valorilor morale": Pentru Partea a treia.

Întrebare:
Pot eu oare, cu ajutorul lui Dumnezeu să îmi prelucrez mai bine trăirile?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

„Cei ce plâng" poartă adesea nu doar povara propriului destin, ci îşi asumă destinul întregii comunităţi în loc de a trece peste toate cu indiferenţă. Unii poartă poveri grele, care includ destinele întregii comunităţi în mijlocul căreia trăiesc, şi în cele din urmă destinul unor popoare întregi, a întregii omeniri. Adesea e vorba aici nu de oameni de stat, ci de membri de rând ai unor mişcări reformatoare - şi cine oare le arată compasiune, cine se roagă pentru ei, în loc de a se ruga întotdeauna numai pentru cei puternici, cei faimoşi, cei cu influenţă economică?

Cel care „râvneşte împărăţia cerurilor”, aceluia tot restul „i se va da”. Şi aici se poate observa că nivelul gândirii raţionale nu trebuie distrus, ci deschis pentru a putea absorbi şi cea ce îşi are originile în logica sublimă (divină), spirituală. Cu toate acestea, nu este vorba aici de refuzarea necesităţilor inerente lumeşti de dragul de a ne izola într-o stare spirituală a conştiintei. Intuiţia trebuie pusă faţă în faţă cu conştiinţa şi viaţa reală, până când lumea va fi transformată.

Această gândire divină din Predica de pe Munte (vezi şi capitolul următorul) se adresează prin conţinut în primul rând acelor oameni care nu doresc să o folosească numai pentru re-organizarea activităţilor lor spirituale individuale. Calea aceasta (deschisă de Iisus) se referă în primul rând la viaţa personală, în care se poate apoi căuta un partener, sau un „semen”, asa cum este descris acest aspect în capitolele referitoare la „Botez” şi la „Liniştea din pustie”. Apoi se face referire în special la nivelul relaţiilor între bărbaţi si femei, pentru a continua prin tentative de analiză a interacţiunilor sufleteşti între mai mulţi oameni. Aceste aspecte au fost descrise deja în capitolele „Nunta din Canaa” şi „ ... dragostea”. În capitolul de faţa, despre Predica de pe Munte, se face din nou referire la aspectul sufletesc şi etic, oferindu-i o deschidere intelectuală care face posibilă împlinirea acelor scopuri care ar putea contribui la crearea unei comunităţi bazate pe relaţiile dintre oameni. Această structură corespunde simbolic raportului între părţi: sunet, interval, acorduri şi gamă – şi întreg.

În cadrul teologiei a fost analizată corelaţia cu enunţurile din Vechiul Testament : de ex. Psalmi 1 şi Ieremia 17:7f. Conform 4. Exod 12:3, în combinaţie cu Matei11:20 Iisus este văzut ca noul Moise. În baza profeţiei din Zaharia9:9f. "va stăpâni de la o mare la cealaltă" a fost abordată semnificaţia universală a Împărăţiei anunţate a lui Dumnezeu. Era imposibil să nu se observe cum, în Predica de pe munte, El transformă legile din Vechiul Testament, nu o dată, în ceva nou: "...eu însă vă spun vouă...". Adică el vorbeşte nu ca un rabin care explică sau interpretează Scriptura, ci grăieşte din conştiinţa unei misiuni divine. Şi tocmai această calitate profetică şi mesianică a fost contestată de aceia care se bazează pe Vechiul Testament.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Multe fapte ale lui Iisus, de la discuţia cu Nicodim – Ioan 3 – prin Predica de pe Munte şi pâna la vindecarea orbului şi hrănirea a peste 5000 de oameni pe munte, reprezintă în simbolistica lor, mediul exterior a ceea ce este exprimat lăuntric prin „Schimbarea la faţă”. Această schimbare la faţă este înrudită cu noţiunea estică de iluminare. Spiritul va fi iluminat. Totuşi, la Iisus, precum şi la oamenii care sunt conştienţi de această posibilitate, această schimbare la faţă se referă la o altfel de relaţie cu Dumnezeu, care nu este văzut doar ca divinitatea absolută abstractă, ci şi ca fiinţă reală. „Gândirea pozitivă” în sine, atunci când nu este egocentrică şi megalomană, şi este practicată fără manipulare tehnică, ar putea, ce-i drept transpune gândurile într-o stare mai apropiată de cea care ar putea proveni de la Dumnezeu; ar putea, deci, deschide spiritul. Însă în literatura acestei orientări lipseşte în mare parte atenţia pentru acest aspect, de aceea efectul obţinut poate fi adesea auto-mistificarea.

Dar aceasta nu este încă „schimbare la faţă”. În cazul unei adevărate „schimbări la faţă” nu este vorba doar de a adăuga la şi aşa complicata complexitate de „programe” mentale proprii fiecărui om un surplus de programe pozitive ca să rezulte un excedent de programe pozitive – ceea ce, în sine, ar fi un exerciţiu absolut realizabil. O adevărată „schimbare la faţă” eliberează spiritul prin aceea că îi învaţă pe oameni să vadă sursele gândurilor. Spiritul este curăţat de distorsiuni şi de lucrurile neimportante, care induc în eroare. Astfel devine evidentă o ordine divină, sublimă, în tot ce ne înconjoară. Dacă urmărim cum maturizarea oamenilor poate lua şi aceasta direcţie, vom observa că ea nu este altceva decât aprofundarea proceselor de purificare spirituală descrise în capitolul „Mânia divină”. Totul va fi iluminat prin prisma unui strat mai profund de înţelegere. Revelaţiile nu sunt acelaşi lucru cu gândirea. Ele pot apărea asociate cu gândirea (sau în lipsa acesteia), nu pot fi forţate să apară, şi au o putere eliberatoare. Dar, spre deosebire de alte căi, această cale nu presupune suprimarea gândirii. Gändirea va fi eliberată de tiparele instinctive de reacţie, iar gândirea analitică şi cea sintetică, uşor de controlat, vor deveni mai repede instrumentul conşttinţei raţionale superioare ei. Diferenţierea în gândire merge înainte – fără să devină prin aceasta mai indecisă. Astfel oamenii vor putea întelege de exemplu, ce este potrivit în diferite situaţii.

Faptele lui Iisus nu provin din dorinţa de a satisface setea de senzaţie a multora, şi cu atât mai puţin din aceea de a atrage oamenii la credinţă prin gesturi concrete. Întregul Său destin este traversat de conştiinţa clară a ceea ce avea de făcut în orice situaţie – deci el nu a acţionat „din pricina uneia sau altei împrejurări, sau pentru a atinge un anumit scop".

Vindecările/Tămăduirile erau adesea „semne”, gesturi la nivel mai mic care simbolizau ceva mai profund, mai important. Când l-a vindecat pe orbul din naştere Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Vezi Ioan 5, 6:9, Ioan 6, Ioan 3 ş.a. vezi şi în partea a treia capitolul „Iisus şi tămăduirea”.

În acelaşi timp zdruncinarea vechilor tipare de gândire şi o reflectare asupra semnificaţiei mai profunde a acestor fapte este în acest caz un efect secundar de dorit. Iisus recunonoaşte ca există oameni care pentru a crede au nevoie de dovezi concrete: să vadă cu ochii lor, să măsoare, să cântărească – exemplul clasic ffiind cel al lui Toma, care poate fi considerat „tipul omului de ştiinţă” între ucenici (...) (vezi capitolul „Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu”. Iisus nu a dorit nici să oblige pe nimeni să creadă, ceea ce ar fi avut caracterul unei judecăţi, şi nici nu găsim nicăieri la El intenţia de provoca la refuz pe cineva care nu era încă destul de matur pentru a lua o decizie. Evanghelia lui Toma,o culegere apocrifă, foarte completă a vorbelor lui Iisus, merită şi ea a fi citită, fie că a fost sau nu scrisă de Toma însuşi. Autenticitatea acestui text a fost recunoscută şi de creştinii spirituali din Egiptul antic, şi nu numai de aceştia.

Când însă azi anumiţi teologi – printre alţi cei aparţinând curentului „teologiei demitologizante” a lui Bultmann – continuă să pornească de la premisa că pot desfiinţa aceste minuni interpretându-le ca simbolice, ar trebui sa li se spună că nu fac altceva decât se conformează concepţiilor mecanistice despre lume şi om din secolul al XIX-lea, şi că nu au reuşit să accepte descoperirile curentelor ştiinţifice moderne. Căci aceste tendinţe mai noi din fizica cuantică, din biologie şi biofizică, din cercetarea în domeniul medicinii naturiste şi a parapsihologiei, din astrofizică ş.a.m.d., au ajuns deja la un nivel la care putem găsi în ele măcar mijloace de vizualizare care renunţă la convingerea „imposibilităţii” faptelor biblice. Aceasta nu înseamnă, desigur, căutarea unei „dovezi a existenţei lui Dumnezeu”. Această căutare are loc la alt nivel decât cel al ştiinţelor naturii.

Timpul interpretărilor unilaterale ale vechiului Iluminism a trecut. Credinţa a devenit acceptabilă şi pentru spiritele ştiinţifice, fără ca ea să fie considerată schizofrenie. Într-o perioadă în care oamenii cred fără ezitare în fenomenele cunoscute din parapsihologie, cum ar fi de exemplu capacitatea unora de a îndoi linguriţe de la distanţă – în ciuda anumitor şarlatani rămân multe lucruri credibile – , ar fi pur şi simplu absurd să negăm aceste posibilităţi în cazul lui Iisus. Desigur, Iisus a acţionat dintr-un impuls superior simplei plăceri în a îndoi linguriţe, dar, din diversele experienţe devine azi evident că El a putut stăpâni realmente toate puterile naturii, şi tocmai în zilele noastre este deosebit de important să ne confruntăm cu acest fenomen, fundamental pentru concepţia modernă despre om, pentru o tămăduire completă, respectiv creştină, ş.a.m.d. O astfel de perspectivă spirituală asupra lui Iisus nu contrazice perceperea Lui ca „Fiu al Omului”, care a dorit să fie un exemplu pentru omul ca individ şi pentru societate. Acceptarea însăşi a unei astfel de contradicţii aparente duce mai degrabă la refuzul „minunilor”, fiindcă cei care gândesc astfel consideră, animaţi desigur de cele mai bune intenţii, că trebuie să se apere de tendinţele negative care i-ar abate de la un creştinism uman şi social. În realitate însă unificarea acestor două concepţii ar putea să dea o imagine apropiată de realitate a radicalităţii lui Iisus, a legăturii Sale profunde cu voinţa şi prin aceasta şi cu puterea Creatorului.

(...) energia nu este în acest caz o forţă abstractă; ea este un efect al fiinţei lui Hristos. De exemplu în yoga orientală este adesea contemplată energia izolată. Azi există exemple de vindecări prin rugăciune (înţeleasă în sensul ei original), care ia în considerare acea latură a fiinţei umane aflată în legătură cu Hristos, şi care tinde spre perfecţionarea fiinţei umane. Aşa cum spune şi Iisus, ea (rugăciunea) „face şi lucrări mai mari decât acestea” (Ioan 14, 12:13). Vindecarea spirituală în sine precum şi progresul spiritual şi mental legat de ea, rămân cu toate acestea un har care nu poate fi indus cu forţa, orice ar face omul pentru a se pregăti pentru el.

În învierea lui Lazăr - Ioan 10:39-11* - se observă o profunzime mai mare. Iniţial, detaliile aparent nesemnificative seamănă extraordinar de mult cu amintitele descoperiri din vechiul Egipt. Ea se referă la o experienţă în decursul căreia omul petrecea trei zile într-o stare denumită de parapsihologia modernă „Out-Of-Body-Experience”, adică o experienţă extra-corporală, asemănătoare zborului în vis, cu diferenţa că este conştientă. Corpul era în aparenţă mort. După această experienţă omul avea convingerea că va continua să existe şi dincolo de moarte ca fiinţă spirituală şi mentală. Hierofanţii (preoţii iniţiatori în vechiul Egipt) trebuiau să aibă grijă ca iniţiatul să-şi recapete după maximum trei zile conştiinţa terestră, altfel o revenire la realitate nu ar mai fi fost posibilă, iar corpul ar fi început să se descompună. Însă tocmai aceasta este ceea ce ni se spune despre Lazăr: „miroase greu, căci este mort de patru zile” . Acea putere care l-a „readus la viaţă” trebuie să fi acţionat, deci, mai profund, până în adăncul substanţei fizice/materiale. Întâmplarea biblică este traversată de o tendinţă care doreşte să demonstreze că, atât la nivel material cât şi în cel al faptelor concrete, este vizibilă un mod de gândire creştinesc. Această concepţie poate fi asumată abia astăzi, după ce misticismul secolelor anterioare a încercat să explice doar nivelul mental şi spiritual.

Ar fi mai potrivit dacă învăţăturile tuturor religiilor privind viaţa de dincolo de moarte s-ar baza pe acest tip de experienţă, a perceperii propriei fiinţe din exteriorul corpului, decât să pornească de la speculaţii filosofice care nu corespundeau în mod deosebit nivelului conştiinţei oamenilor din epocile pre-istorice şi antice. O reprezentare mai potrivită găsim în cartea lui Jean Gebser „Origini şi prezent”. El face diferenţierea între o treaptă arhaică, una magică şi una mistică a conştiinţei anterioare nivelului gândirii abstracte şi aceluia al unei conştiinţe integratoare. Dacă este într-adevăr nevoie ca între aceste nivele să existe breşe, este o altă problemă; în orice caz azi ele pot fi depăşite. Şi R. Steiner subliniază faptul că nivelele mai vechi ale conştiintei nu pot fi comparate. Tot ceea ce rămâne din ele sunt ecouri vizibile în diversele etape din vieţile indivizilor.

Comparaţia cu riturile de iniţiere antice nu vrea să însemne că învierea lui Lazăr din morţi ar fi fost un act ritual dinainte prestabilit de către cei implicaţi, asemănător celor din Egiptul antic. Iisus a detaşat în mare parte faptele Sale de preceptele cultice de natură temporală (de ex. Sabbatul), spaţială (de exemplu Templul) sau situaţională. Pe baza acestei libertăţi El a folosit totuşi, uneori, aceste premise într-un mod pozitiv, de ex. Sărbătoarea de Pessah (Paştele evreilor), Templul... E motivul pentru care Iisus ar trebui să constituie azi un model pentru relaţia cu astfel de trenduri, de ex. asimilarea punctelor de vedere ale astrologiei, „puncte energetice", diferite ritualuri. (Vezi cărţile lui Marko Pogacnik: ”Căile geomanţiei” „Sisteme terestre şi energia creştină”)

În contextul învierii lui Lazăr, Iisus şi cercul său de ucenici pot fi mai uşor văzuţi ca un întreg. În aceasta ni se arată şi un alt aspect al conştintei lui Iisus, care cuprinde şi cercul ucenicilor, şi care, în acelaşi fel, poate azi influenţa pozitiv întreaga societate. O extindere a conştinţei, înrudită cu aceasta poate avea loc atunci când activităţile unor grupuri de oameni care urmează calea lui Hristos radiază spre exterior.

Urmează acum calea Patimilor Mântuitorului. Prin vorbele sale, marele preot (Caiafa), stabileşte o relaţie între soarta lui Iisus şi destinul poporului (Ioan 11). În viziunea sa profetică el îşi dă seama cu adevărat că Iisus va muri pentru toţi. Dar interpretarea lui, cum că Iisus ar face rău poporului dacă ar fi lasat în viaţă, este greşită. Pentru asta este nevoie de o conştiinţă care poate percepe simultan procesele şi conexiunile care stau în spatele gândurilor, iar aceasta este o capacitate care trebuie mai întâi deprinsă. Conştiinţa nu este acelaşi lucru cu asocierile instinctive. Prin ea se pot releva, destrăma şi crea cauzele cele mai profunde. Gândurile negative nu vor mai încărca conştiinţa, şi astfel nu pot deveni structuri negative care să influenţeze şi nivelele mai profunde, chiar şi cele fizice. Problema poate fi rezolvată şi retroactiv, în situaţia în care omul descoperă sursa iniţială a acestor legi. Astfel, calea către un viitor liber, plin de energie creatoare devine liberă.

Întrebare:
Pot eu oare să realizez cu adevărat faptul că Dumnezeu ne ajută să trecem peste limitele impuse de viaţă şi de moarte, precum şi de conştiinţa diurnă şi somn?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Cu cätva timp înainte de „spălarea picioarelor” cei din anturajul lui Iisus erau numiţi „oi” – Ioan 10, 11:18 – după cum, într-un alt fragment, Iisus însuşi este numit „Miel”. Prin aceasta se accentuează candoarea înnăscută sau dobândită a ucenicilor – mai ales pentru ceea ce vine de la Iisus – precum şi relaţia de aceeaşi natură dintre Hristos şi Dumnezeu. Chiar ajuns la maturitate omul se poate simţi, la un anumit nivel, din nou ca o pagină nescrisă, ca un copil. Evoluţia reală duce – chiar dacă pe parcurs trebuie înlăturat orgoliul – la modestie, la convingerea că toţi oamenii au un rol important ce-i drept, dar în fond mărunt faţă de Dumnezeu. Se poate vorbi aici şi de „umilinţă” , dar într-un sens liber şi spiritual, nu în acela al unei atitudini servile faţă de autorităţi lumeşti – confuzie des întâlnită. Nu întâmplător spune Iisus în acelaşi capitol: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sînt uşa oilor“. Pentru cel care îşi deschide sufletul respectiv inima pentru Hristos, pentru acela El este ca o uşă deschisă care duce spre Dumnezeu, condiţia esenţială pentru tot restul.

"Oile" sunt opuse „caprelor" (de ex. Matei 25:32-33).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

În textul biblic - Ioan 13, 1:20 – spălarea picioarelor este descrisă ca purificare. Dat fiind că astfel de pasaje „esoterice” mai târziu nu au fost înţelese aproape deloc, ele au fost cel puţin lăsate necenzurate. Cel vizat este „curat de tot”, deci nu este vorba doar de picioare, ci de sensul lor simbolic în întreaga fiinţă umană. În cele mai diverse culturi era raspândită gândirea în analogii: aceleaşi funcţii se regăsesc în organismul uman, adică în micro- şi mezocosmos, şi în natură, adică macrocosmos. Picioarele sunt asociate terestrului, mişcarea lor se supune voinţei. Dacă în plan real omul „merge” pe una sau cealaltă din căi, pentru aceasta este nevoie de o decizie conştientă a voinţei. O purificare a acestei voinţe şi a capriciilor sale contradictorii constituie esenţa „spălării picioarelor”. Cf. şi că,în Matei 25, de la 31, Iisusa acordă faptei bune o valoare mai mare decât devotamentului creştin nesincer.

Cu toate acestea, acest gest nu reprezintă, la fel ca toate întâmplările care-i urmează, o simplă reluare a imboldurilor date cu ani în urmă spre purificare a diferitelor nivele ale fiinţei omeneşti. Totul stă sub semnul noii prevestiri că Iisus ştie „că i-a sosit ceasul” şi că ucenicii săi trebuie să fie pregătiţi să ducă singuri mai departe în lume „acel Ceva”. De acum nu doar calităţile lor personale – aici buna lor credinţă sub oblăduirea eu-lui lor interior – constituie ţelul cum a fost cazul până acum, ci acest Eu mai profund, ne-egoist, reunit cu „persoana" proprie, poate deveni el însuşi într-un grad tot mai mare una cu acel „Hristos care s-a întrupat în noi”, ca un ”Eu al eului”.

O altă modalitate de a trece prin experienţa acestor etape greu de descris ar putea fi aceea de a deveni conştienţi de propria conştiinţă, respectiv de acea perspectivă prin care „îngerii”, respectiv acel Eu superior puteau privi viaţa. Eul superior (angelic) se poate simţi mai puternic legat de Hristos, şi trece astfel printr-o transformare. Experienţele angelice sunt astăzi un lucru obişnuit în cadrul anumitor mişcări spirituale, in vreme ce mulţi creştini, în ciuda Bibliei, au îndoieli cu privire la existenţa îngerilor, nemaivorbind de întrebarea dacă există un înger „personal”, respectiv „înger de pază”, şi cum ar putea arăta o astfel de relaţie. Totuşi Hristos reprezintă fiinţa intimă, formată a omului, şi, totodată, păstrarea realizărilor vieţii omeneşti prin deschiderea sufletului către lumea de energii impersonale a „îngerilor”. De asemenea, nu înseamnă că un om care a avut o astfel de experienţă este desăvărşit pentru Hristos. Hristos a lăsat să se înţeleagă acest lucru încă de la început, după cum este menţionat şi în Ioan 1. Unii oameni cu o orientare spirituală sunt de părere că esenţială este experienţa angelică, şi că după o astfel de trăire se pot retrage din cele lumeşti; în realitate însă cercetarea în acest domeniu presupune stăpânirea unei stabilităţi, dacă nu dorim să ne pierdem într-un labirint al iluziilor. Odată cu această fază se conturează, cu siguranţă, posibilitatea înţelegerii profunde a vieţii pământeşti prin spirit. Ca reper vom menţiona aici că, de exemplu R. Steiner, ca cercetător al spiritului, precum şi alte câteva orientări spirituale, prevăd o viaţă lungă evoluţiei oamenilor pe pământ. Faptul că alte practici, ca de exemplu necromanţia hipnotică şi spiritistă nu au nimic de-a face cu experienţa arhetipală fundamentală descrisă aici nici nu mai trebuie subliniat. În acelaşi timp, însă, există mulţi oameni care fac eforturi ce pot fi luate în serios de a intra în contact cu îngerii în viaţa de zi cu zi. Foarte puţini până acum cunosc faptul că între fragmentul referitor la spălarea picioarelor – de ex. Ioan 12 –şi cel care descrie cum Maria din Betania îl unge pe Iisus cu mir şi Îi sterge picioarele cu părul ei. Este, oare, aici vorba numai de ea ca om, sau ea simbolizează aspectele feminine ale lui Dumnezeu, care pot fi asociate, în alte pasaje, Fecioarei Maria, Mama lui Iisus, şi Mariei Magdalena – probabil nu aceeaşi cu Maria din Betania? De ce aceasta precede scena cunoscută a spălării picioarelor? Pentru abordările – contradictorii totuşi – ale teologiei experimentale feministe se găsesc aici resurse neexplorate încă sau doar parţial explorate. ”Taina sfântului maslu” (ultima miruire) în religia catolică poate fi interpretată ca un o reflectare a acestei întâmplâri.

Un alt aspect remarcabil este acela că spălarea picioarelor nu a rămas un gest izolat, făcut doar de Iisus, ci El îi îndeamnă şi pe ucenici să spele picioarele unii altora „şi voi sînteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”(Ioan 13), la fel cum şi împărtăşania este transmisă comunităţii abia înfiripate – în sensul unui apostolat al a tuturor. Voinţa, respectiv dorinţa de viaţă – perfecţionată prin spălarea picioarelor, se va extinde dincolo de propria persoană asupra mediului său, mai întâi asupra celui care spală picioarele, apoi şi asupra responsabilităţii pentru semeni, şi asupra ucenicilor în general.

Spălarea picioarelor poate fi interpretată şi ca un serviciu făcut altora. Doar că, în cazul acestei spălări a picioarelor, ei „au parte cu Mine”, cum spune Iisus. Aceasta subliniază sensurile complexe ale gestului. În primul rând ne referim la acel aspect pentru care tinerii folosesc expresia el/ea „umblă cu mine”. Totuşi, după aceea nu mai este vorba pur şi simplu de a „avea o relaţie”, ci „a fi într-o relaţie (plină de viaţă)”. Spălarea picioarelor are sens numai ca „pas înainte”. Nu detaliile exterioare ale acestui gest contează. Dar, în sensul practicii alchimiste de a utiliza mijloace de vizualizare şi pentru atitudini şi procese interioare, un astfel de gest îşi are totuşi rostul, desigur numai în prezenţa unei stări sufleteşti corespunzătoare. Nici atitudinea probabil potrivită a unui preot nu este de ajuns singură, aici e vorba de atitudionea celui vizat, căci. Aceleşi lucru este valabil şi pentru împărtăşanie – diferitele aspecte ale acesteia constituie un subiect de dispută între teologi; s-ar putea chiar ca fiecare să aibă dreptate în felul lui, însă nici biserica catolică, nici cea evanghelică nu au apreciat îndeajuns acest aspect al transformării conştiente a celui implicat, ceea ce constituie de fapt aspectul cel mai important.

Dacă la început au fost 5000 de oameni care au înţeles pildele mai simple ale lui Iisus, pe urmă 500 sau 70, la spălarea picioarelor au participat iniţial doar cei unsprezece ucenici, care învăţaseră multe de la Iisus şi care erau astfel pregătiţi să înţeleagă gestul. Poate singurul care nu a putut înţelege încă a fost Iuda. Nici Iisus nu dă toate pildele la fel pentru toţi, ci doar pas cu pas. Este posibil însă ca unii să progreseze mai repede, în măsura în care cugetarea lor mai profundă se bazează din start pe evenimentele ce au dus la răstignire. Asta au încercat şi cavalerii rosicrucieni creştini. Spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini, răstignirea şi punerea în mormânt, învierea şi înălţarea la cer au fost numite „iniţieri creştine”. Transpuse în profunzimile unei epoci noi, ele au rezultat în viziunile onirice ale celor şapte zile ale „căsătoriei chimice a lui Christian Rosenkreutz”, publicată sub masca unei satire de teologul luteran J.V. Andreae în 1616. Cu siguranţă un astfel de pas de cele mai multe ori nu este inclus în prima experienţă de acest fel, în realitate, în timpul meditaţiei sau în vis. In cazul multor orientări Eul uman, cu toate calităţile sale, se poate dezvolta, pot urma mereu noi trepte, care se pot suprapune unora din cele anterioare, dar noile calităţi vor fi în felul lor perfecte în sine abia când bazele de la care se porneşte sunt şi ele perfecţionate.

După ungerea cu mir în Betania, urmează în Ioan 12 intrarea triumfală a lui Iisus ca Messia în Ierusalim. După spălarea picioarelor sunt descrise, de ex în Ioan 13-17, anunţarea trădării de catrea Iuda Iscarioteanul, cuvintele de despărţire şi rugăciunea arhiereasca a lui Iisus.

Teologii au văzut adesea în spălarea picioarelor un gest simbolic care indică răstignirea ce urmează; ori un exemplu de smerenie prin dragostea purificatoare a lui Dumnezeu. Aceasta însă este anunţată şi ca gest cu efecte imediate.

(...)

Întrebare:
Vreau eu oare să îl rog* pe Dumnezeu - în măsura în care nu am făcut-o deja - ca bunăvoinţa şi mărinimia faţă de semenii mei să devină parte a fiinţei mele, chiar dacă acest lucru cere efort ?
* Mai târziu: în loc de a cere (a se ruga) – a crede, adică a avea credinţă. Şi mai târziu: trăirea lucrării lui Dumnezeu (graţia divină).

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Iisus a intrat în Ierusalim şi a fost primit şi sărbătorit ca Messia a cărui venire fusese proorocită – Ioan 12, 12:19. Casta preoţească a ştiut să influenţeze masele, acţionând asupra psihicului lor, şi transformând astfel parţial dispoziţia populaţiei într-una negativă. Aceia care care observă în sufletul lor trăsături negative şi indiferenţă, şi ştiu să le controleze, vor atinge mai repede acea stabilitate şi acea legătură cu Dumnezeu prin care devin mai greu de manipulat prin sugestie în masă – şi forţe negative exterioare, a căror existenţă s-a încercat a fi demonstrată şi în fenomene ale secolului XX.

Trebuie subliniat faptul că interpretarea biciuirii lui Iisus ca simbol al unei anumite „trepte de iniţiere”, o etapa a dezvoltării omului contemporan pe calea către perfecţiune, aşa cum am menţionat anterior, nu constituie întregul adevăr. Pasul în sine este făcut de Iisus deja în timpul împărtăşaniei, care urmează după ungerea cu mir în Betania (Matei 26, 26:29). Această împărtăşanie este cel mai bun simbol pentru ceea ce oferă Iisus omenirii suferinde. Pâinea simbolizează în primul rând substanţa (respectiv sufletul) lui Hristos, a „Cuvântului". Vinul simbolizează spiritul divin care dă viaţă cuvântului pentru înfăptuirea operelor altruiste. Biserica catolică a pus accentul pe transformarea materiei pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos; bisericile evanghelice au pus accentul pe celebrarea memoriei lui Hristos. În acest sens au amândoua dreptate – cercetările ştiinţificechiar au descoperit şi la apa sfinţită obişnuită schimbări ale unghiurilor moleculelor de apă. Dar punctul cu adevărat esenţial ar fi transformarea participanţilor înşişi, în sensul că fiecare s-ar pregăti prin concentrare pentru a fi transformat cu ajutorul acelui mister transformator ce emană din „trupul şi sângele lui Hristos” transformate în pâine şi vin. Pâinea si vinul sunt, în aceeaşi măsură mijloacele de vizualizare ale acestui mister. Unii au încercat să se concentreze – în plan pur spiritual, fără a gusta din pâine şi vin – asupra „trupului şi sângelui lui Hristos”, şi au simţit efectul transformator. Totuşi acest lucru este ceva mai dificil. Atunci când se încearcă practicarea unui ospăţ binecuvântat, fără intervenţia unui „sacrament” bisericesc – se poate vorbi mai degraba de „Agape” (dragoste de Dumnezeu) – numită şi „ospăţul iubirii”. Biciuirea poate fi văzută ca o reacţie exterioară, caricaturală chiar, a unor forţe ignorante, la ceea ce se petrecea de fapt, şi de aceea nu trebuie să stea atât de mult în centrul meditaţiei. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul încoronării lui Hristos cu o cunună de spini. Accentuarea suferinţei suferinţei de către vechea esoterică creştină se raportează la aceste noi dezvăluiri cam în acelaşi fel în care se raportează pildele ceva mai vechi ale lui Ioan Botezătorul la învăţăturile lui Iisus şi ale ucenicilor Săi. Fiecare om este liber să aleagă care dintre aceste căi doreşte să le urmeze.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Dat fiind că biciuirea era o măsura punitivă minimă obişnuită la romani, interpretarea acestei noţiuni în spiritul cultelor mistice pre-creştine trece în plan secund. În schimb cununa de spini – Ioan 19, 2:3 –, următoarea noţiune care apare în aceste mistere, nu era o componentă obişnuită a repertoriului de pedepse la romani**. Cu siguranţă gestul poate fi recunoscut ca ironic: spini în loc de aur. Cu toate acestea întrebarea rămâne cum au reuşit nişte simpli soldaţi să facă nişte conexiuni atât de precise cu misterele tradiţionale, chiar dacă, probabil, nu erau conştienţi de această legătură. Chiar dacă ar fi fost conştienţi de analogia exterioară (mulţi soldaţi romani erau membri ai unor astfel de culte mistice), tot nu ar fi putut să-L reducă pe Hristos la nivelul modelului de experienţă familiar lor.

În timp ce o coroană de aur ar fi fost simbolul unei domnii reale – nu neapărat interpretată negativ –, cununa de spini pusă pe fruntea lui Iisus a fost simbolul unei supremaţii care nu se raporta la nimic concret în această lume. Iar spinii Îi înţepau fruntea. Nici aici nu trebuie căutată doar durerea, ci o putere care depăşeste întreaga disperare de care Hristos nu dă aici, de fapt, nici un semn. Durerea şi deznădejdea se regăsesc numai în acel moment în care El se hotăreşte definitiv să nu lase „Cupa” să treacă pe la el. Prin biciuire şi cununa de spini se sugerează ceva, care în această privinţă urmeaza spălării picioarelor – şi anume că atât simţurile cât şi perceperea – în ciuda oricărei opoziţii – sunt oarecum „sfinţite”.

Tendinţa permanentă de depăşire a propriei condiţii spirituale, tendinţă abordată deja, prezentă în aceste fapte (spălarea picioarelor, biciuirea, cununa de spini), este, ca energie, legată de noile mişcări, cum sunt mişcarea pentru pace, mişcarea ecologistă, eforturile spirituale de „vindecare ale planetei". La fel ca în cazul „biciuirii", şi la „cununa de spini” este vorba de o reacţie, o reflectare slabă a celor deja întâmplate. Tocmai acest moment, în care este exprimată acea receptivitate spirituală la depăşirea proprei condiţii, receptivitate izvorâtă din ceea ce este pozitiv în suflet, îl gasim în „cuvintele de rămas bun” ale lui Iisus, vezi de ex. Ioan 13, 31:17, precum si în confruntările cu Pilat, de ex. Ioan 19, 5* (*"Ecce homo"/"Iată omul”, cuvinte care pot sugera recunoasterea lui Iisus Hristos ca arhetip al omului mântuit). Nu doar spălarea picioarelor şi Cina cea de Taină în sine, ci şi cuvintele lui Iisus au fost în acelaşi timp fapte.

Punctele de vedere privind răstignirea şi moartea lui Iisus sunt chiar mai diverse decât cele privitoare la alte etape ale existenţei Sale. Acest fapt îşi are explicaţia pe de o parte în importanţa deosebită pe care le-o acordă Biserica, iar pe de altă parte în faptul că exegeţii au dorit să le integreze fiecare în sistemele ideologice proprii. (Vezi, de ex, Ioan 19, 12:37).

Astfel încercările gnosticismului apărute în preajma creştinismul timpuriu, erau dispuse să se ocupe de Hristos. Totuşi, pe fundalul originii lor în antichitatea greacă, gnosticii nu îşi puteau imagina că o fiinţă de strălucirea sublimă a lui Iisus ar putut fi născut de o femeie şi ar fi putut murit. Deci trebuie ca El să se fi întrupat ca înger, respectiv într-un trup aparent, asemenănător celui atribuit mai tărziu unor învăţaţi orientali, trup care la rândul lui nu era muritor, ci s-a destrămat pur şi simplu. Dat fiind că, în concepţia acestora, lumea pământească şi materia era considerată etern damnată, nu le era posibil să creadă că o astfel de fiinţă ideală ar fi putut traversa toate etapele vieţii pământeşti, sau ar fi putut măcar să o pătrundă cu lumina sa. Termenul „gnosticist” este folosit aici în sens diferit de gnoza (cunoşterea) apostolică, diferenţă validată şi de criticul sectelor F.W. Haack. Totuşi, în cadrul acestor orientări au existat cele mai diverse tranziţii: spre exemplu mişcarea gnostică „Adevărata Evanghelie” admite că Iisus a fost crucificat. Oamenii cu înclinaţii materiale sau negative nu fac decăt să răspândească poveşti cum că Iisus ar fi fost fiul nelegitim al unui soldat roman, ceea ce, luând în considerare principiile morale ale acelor vremuri, era ceva absolut condamnabil. S-au mai făcut şi speculaţii cum că Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci a fost îngrijit şi s-a însănătoşit. Pâna în ziua de azi există astfel de încercări, un exemplu fiind acela de a aduce în relaţie cu Iisus mormântul unui bărbat în vârstă, pe nume Iisus, mormânt descoperit în Cashmir. În literatura modernă apare cel puţin încă un mormânt european nedescoperit al lui Iisus. La aceasta trebuie spus că numele Iisus, numit şi Jehoschua, Jeschua, Jesat, nu era un nume rar. Chiar şi în scrierile apocrife (nu în cele preluate de „canonul” biblic) apar mulţi alţi Iisuşi: Iisus fiul lui Sirach, Iisus fiul panterei; nemaivorbind de faptul că, după interpretarea dată de R.Steiner faptului că informaţiile legate de descendenţa lui Iisus nu coincid în Evangheliile lui Luca şi cea a lui Matei, chiar şi despre Iisus însuşi s-a crezut că era vorba de fapt de doi prunci Iisus. Parţial legat de astfel de teorii, au apărut şi dezvăluirile contradictorii despre Giulgiul din Torino. S-a afirmat uneori că pe giulgiu s-a găsit polen din vremurile şi din locurile natale ale lui Iisus, alteori s-a susţinut ca acesta provenea „din Evul Mediu”. Unele teorii afirmau că imaginea de pe giulgiu ar fi putut să apară doar ca urmare a unei iradieri foarte puternice de energie, de exemplu prin descompunerea bruscă a corpului lui Iisus, alţii în schimb susţin că urmele de sânge de pe giulgiu sugerează că Iisus ar fi fost încă viu în momentul când a fost dat jos de pe cruce şi acoperit cu giulgiul. O evaluare a celor mai recente rezultate ale cercetării stiinţifice sprijină din nou autenticitatea giulgiului, şi o cauză neobişnuită a apariţiei chipului de pe el. Aceste dezvăluiri pot pot fi de ajutor oamenilor în perceperea şi înţelegerea veridicităţii lui Hristos şi a vieţii Sale (Cf. observaţiile făcute despre calea apostolului/discipolului Toma, în partea a treia, capitolul „Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu"). Lorber consideră doar „Mantia din Trier” ca ne-autentică, şi aceasta însă cu scopul precis de a a-i determina pe oameni să caute credinţa în suflet, nu să o facă dependentă de un flux continuu de relicve şi teorii despre artefacte.

Astfel de cercetări pot însă inspira analiza meditativă. Prin meditaţie se poate descoperi că există ceva care nu se potriveşte în nici una din tiparele cunoscute – Cf. şi Grönbold „Iisus în India – sfârşitul unei legende” (în germană „Jesus in Indien- das Ende einer Legende" ). După cum s-a stabilit deja, mărturiile misticilor sunt adesea mult mai utile în descoperirea caracterului întâmplărilor trecute, precum şi a semnificaţiei acestora pentru dezvoltarea prezentă a oamenilor. Cu cineva are o experienţă spirituală mai mare, cu atât va înţelege mai mult. Percepţiile misticilor creştini şi a stigmatizaţilor – cei care poartă pe corp urmele rănilor lui Hristos – deşi nu au legătură unele cu altele, sunt asemănătoare în sensul că ele conţin amănunte despre trăirile lui Iisus care nu sunt menţionate în Biblie, de la Francisc din Assisi până la părintele Pio şi Sfânta Tereza Neumann, fecioara din Konnersreuth. Cu toţii sunt de acord că răstignirea şi moartea lui Hristos s-au întipărit adânc în realitatea şi conştiinţa acestei lumi care ne lasă să simţim o legătură spirituală nesperată, sau poate chiar conştient indusă, cu această suferinţă inimaginabilă, dar în acelaşi timp şi o putere care înălţătoare. Viaţa unor astfel de oameni deosebiţi este cu siguranţă mult mai profund legată de caracterul existenţial legat de întreaga fiinţă a ideii de crucificare, decât ar fi o abordare pur intelectuală. În ceea ce priveşte tema viaţă şi moarte este vorba aici de mult mai mult decât de laturile izolate ale fiinţei, legate prin viaţă şi moarte, şi chiar de mai mult decât de nivelul „cauzal” al generării principiilor şi destinului. Şi oamenii care nu au o legătură mistică atât de puternică cu Dumnezeu pot utiliza aceste evenimente (răstignirea şi moartea lui Iisus) în meditaţie ca punţi spre realitate, oricât de imperfectă ar fi aceasta. Prin cuvintele adresate celor doi răufăcători „adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai” , Hristos vrea să ne spună că şi în ultima clipă putem apuca pe calea deschisă de El.

Analizarea conştientă a acestor momente profunde ale existenţei umane, care sunt asociate cu deprimarea, suferinţa şi dezintegrarea, poate fi o posibilitate reală prezentă, indiferent în ce măsură s-ar face ea. Deşi posibilitatea de a medita la aceste lucruri nu este limitată de spaţiul geografic sau de anotimp, de cele mai multe ori Paştele pare să ofere momentul cel mai prielnic pentru această experienţă spirituală. Este ca şi cum am îmbogăţi cu încă o „octavă” ritmul impus de tradiţie şi anotimp al trecerii şi înnoirii prin Hristos.

Încă din învierea lui Lazăr se poate observa că Iisus nu se supune convenţiei conform căreia materia ar constitui o piedică de netrecut în calea spiritului. În concepţia Lui nimic, oricât de inert sau de negativ ar fi, nu este etern, totul este în fond supus transformării, totul în afară de Dumnezeu. Cu cät mai profund zace în noi ceea ce trebuie transformat, şi cu cät suntem mai puţin conştienţi de acel lucru, cu atât mai greu putem fi influenţaţi.

Atât în cazul răstignirii cât şi în acela al evenimentelor care o preced se poate observa, pe lângă puterea de a învinge suferinţa, şi o conştiinţă universală, manifestă de exemplu în cuvintele rostite de Iisus pe cruce, cuvinte care culminează în propoziţia: ”S-a isprăvit!” „Dragostea care se jertfeşte”, acea dragoste universală, generoasă pe care o simţim în aceste cuvinte, nu este însă destul de sugestiv exprimată în formularea veche, cu rezonanţă vag juridică, a „răscumpărării păcatelor omenirii prin sacrificiul lui Iisus”. Aceasta poate fi considerată azi o încercare de a o face mai uşor accesibilă şi conştiinţei raţionale; iniţial se poate însă să fi fost o adaptare la percepţia israeliţilor acelor vremuri depre lume, în care esenţială era împăciuirea divinităţii prin ofrande rituale (animale, ş.a.m.d.) - lucru pe care Iisus nu l-a propovăduit niciodată.

Şi acele teologii în care accentul este pus pe faptul că Iisus a rămas consecvent fidel principiilor sale până la moarte, reuşesc la fel de puţin să ofere o explicaţie satisfăcătoare pentru experienţele mistice, nici măcar pentru fenomenele fizice care însoţesc aceste trăiri cum sunt stigmatele, postul negru etc. F. de ex, Thurston „fenomenele corporale/ fizice care însotesc misticismul" şi Höcht „de la Francisc la Pater Pio şi Tereza Neumann”, precum şi capitolul care urmează.

Rupert Sheldrake, un biolog cunoscut între altele şi în mişcările spirituale pentru abordările sale integrative, a dezvoltat teoria unui „câmp morfogenetic”. Dacă nişte maimuţe care trăiesc pe o insulă (îşi) dezoltă o nouă abilitate, maimuţele aparţinând aceleiaşi specii de maimuţe, aflate departe de primele, vor dezvolta cât de curând aceeaşi abilitate. Trebuie să fi existat o influenţă ce „plutea în aer” , transmisă printr-un câmp energie (rezonanţă psiho-mentală) care leagă animalele aparţinând aceleiaşi specii. Când autorul prezentului text l-a întrebat pe Rupert Sheldrake dacă îşi poate imagina că de exemplu evoluţia lui Iisus până în momentul răstignirii, respectic al învierii ar fi putut influenţa întreaga omenire prin internediul unui astfel de câmp de energie, acesta a răspuns, după un moment de reflectare uimită: ”Da, însă pentru aceasta ar trebui să admitem existenţa nu a câmpului morfogenetic, ci a unui câmp de energie spirituală”.

Mai puţin valoroasă pentru teologia fixată pe creştinism ca şi comunitate religioasă, dar cu atât mai interesantă pentru alte culturi, ar putea fi sugestia lui R.Steiner de a vedea în Hristos a fiinţă solară, probabil cunoscută unor mari înţelepţi din perioada pre-creştină; vezi capitolul „La început a fost Cuvântul..." în acest text, şi în partea a treia capitolul „Vechiul Testament şi religiile pre-creştine”.

Mai târziu, acum 2000 de ani, întruparea lui Hristos pe pământ ca măsură a lucrurilor într-un moment de răscruce al evoluţiei lumii, absorbind lumea şi omenirea în Sine, retrăind-o în viaţa Sa. Vechile religii sunt azi parţial degenerate, după cum şi creştinismul a devenit mai târziu superficial, însă o cercetare în această direcţie are azi sens. Hristos ni s-ar putea revela ca cineva care nu intră în rolul atribuit uneori Lui, acela de garant al puterii unei anume comunităţi religioase, o fiinţă care întruchipează tocmai ceea ce este universal omenesc, „noul Adam” de pe Golgotha.

Dacă lectura lui R. Steiner despre această temă ar putea crea impresia că Hristos ar fi fost preocupat doar de soarta omenirii în general, iar individul era lăsat să-şi făurească singur destinul, trebuie spus că mulţi creştini au avut experienţa lipsită de ambiguitate şi repetabilă a ajutorului nemijlocit al lui Hristos la făurirea propriului destin. El poate transforma destinul, în loc de a lăsa oamenii să trăiască tot ce „le este scris” – desigur luând în considerare şi binele celor din jur, şi al omenirii. Şi puterea de a ierta este o experienţă reală a oamenilor, careţine de specificul creştin. Prin această putere ciclurile eterne de ex. de violenţă şi represalii violente ar fi eradicate pentru totdeauna. Învăţătura creştină nu înseamnă doar eliberarea de problemele lumeşti, respectiv refuzul identificării cu acestea – în acest sens se pot constata asemănări cu învăţăturile lui Budha. La o meditaţie mai profundă vom descoperi că este vorba de o putere care face posibilă rezolvarea problemelor dinspre interior, fără a ne sustrage lor, cum ar fi cel mai simplu, ci având puterea de a „rămâne în lume” ca „lucrători în vie”.

Chiar şi la acest nivel înalt, pretenţios, omul nu se destramă ca o picătură în ocean. Descrierea „răstignirii” în sfera teosofiei ca părăsirea subită a propriei fiinţe destrămată în mii de particule, inclusiv a părţilor fizice şi mentale, precum nici descrierea lui Castaneda a unor experienţe similare din sfera şamanismului (fără utilizarea termenului de „răstignire” nu redau suficient de sugestiv această experienţă.

Un singur atom în întreg care păstrează responsabilitatea faţă de tot ce ţine de ansamblul fiinţei sale, este chiar şi în acest stadiu o descriere mai potrivită a unui om „care îşi poartă crucea”, şi ale carui eforturi anterioare se aprofundează în stăpânirea esenţei vieţii.

- Iisus a trebuit să treacă prin toate etapele vieţii pământeşti, de la naştere până la moarte, Dându-le un nou înţeles prin atitudinea nouă faţă de ele;

- o imagine mai neutră a ceea ce se petrecea în sufletul lui Iisus, dincolo de contextul momentului, ar putea să ne-o ofere ultimele Lui cuvinte pe cruce: „în mîinile Tale Îmi încredinţez duhul!"; precum şi mormântul, care spre deosebire de vechile interpretări nu reprezintă o „treaptă” separată, ci se află în strânsă legătură cu răstignirea. Iar sensul morţii lui Iisus nu stă în moartea însăşi, ci în transcederea „programelor” morţii în oameni.

Ar fi posibil să analizăm mai în detaliu şi alte aspecte legate de răstignire. În Primul astfel de aspect ar fi misterul mormântului gol – Ioan 19, 38-Ioan 20,10. Am menţionat deja că nu este posibil să fi fost vorba doar de îngrijirea obişnuită, cu ajutorul plantelor medicinale, acordată unui om viu. Nicodim a folosit în mod clar substanţe utilizate pentru îmbălsămare şi mumificare. În capitolul care urmează vom arăta, cu ajutorul descoperirilor care dovedesc autenticitatea „învierii”, că pentru oamenii cu o mentalitate liberă de limitări materialiste posibilitatea „furtului” corpului neînsufleţit al lui Iisus, şi înmormântarea lui altundeva, nici nu intră în discuţie. Alte detalii pot fi deduse prin analizarea unor întrebări mai puţin obişnuite:

Astfel, se poate pune întrebarea ce se întâmplă de fapt cu oamenii în momentul morţii, şi după moarte, şi dacă există diferenţe de la om la om. Această problemă a fost ridicată adesea în legătură cu revelaţiile şi tradiţiile religioase, precum şi cu speculaţiile filozofice, dar şi cu ajutorul cercetărilor parapsihologice, ale psihologiei umaniste şi transpersonale, şi ale experienţelor clinice şi individuale (de ex.Elisabeth Kübler-Ross, ...)

Practic toate religiile pornesc în fond de la premisa că omul nu „trăieşte mai departe” numai prin urmaşi sau prin contribuţia sa la cultura societăţii, ci el continuă să existe inmental şi spiritual ca individ. Nici cultul strămoşilor la popoarele „primitive” nu se concentrează doar asupra „vieţii duse mai departe” în urmaşi, ci se bazează pe existenţa spirituală concretă a strămoşilor şi chiar de pe posibilitatea de a simţi prezenţa acestora în ritualurile cultice, sau chiar şi în viaţa de zi cu zi a urmaşilor. Şi acolo unde au apărut reprezentări ale posibilităţii trecerii omului în alte forme ale existenţei, pietre chiar, sau alte forme de viaţă, viaţa după moarte este recunoscută ca existenţă spirituală. Metareligiile mai noi subliniază şi ele existenţa după moarte; acestea o văd şi mai explicit la un nivel al fiinţei superior celui fizic ba chiar admit parţial posibilitatea unor contacte între aceste nivele de existenţă, dar în acelaşi timp recunosc şi problematica acestora. Pentru ascenderea în sfere superioare au fost create ceremonii sofisticate – cf. „Cartea tibetană a morţilor”, care l-a preocupat de ex. şi pe C.G.Jung. Până acum s-au relatat experienţe şi reprezentări foarte diverse legate de reincarnare.
Religia creştină este de acord cu alte religii măcar în ceea ce priveşte existenţa vieţii după moarte. Dar amănuntele – de exemplu problema „pre-existenţei” sufletului înaintea concepţiei, respectiv a reincarnării – au fost interpretate în mod diferit încă de pe vremea creştinismului timpuriu. Există astăzi teologi care nu mai cred nici în viţa după moarte, respectiv în „viaţa veşnică” posibilă prin Hristos*. Aceştia par a se fi adaptat unui nivel de progres al cercetărilor ştiinţifice tipic secolului al XIX-lea, nivel de mult depăşit. Experienţele practice sunt mai degrabă rezultatul întrebării perpetue a oamenilor „ce se ascunde dincolo de (suprafaţa tangibilă a existenţei)?"
*Viaţa veşnică în sens creştin, ca o promisiune făcută celor „neprihăniţi“ (de ex. Matei 25:46), respectiv celor care Îl urmează pe Isus (de ex. Luca 18: 29-30) şi celor care cred în Hristos (de ex. Ioan 3), nu trebuie înţeleasă neapărat ca viaţa de „dincolo". Pornind de la ceea ce în sufletul nostru a devenit datorită lui Hristos asemănător „raiului“, se modifică şi viaţa în „lumea ce va veni“, lume menţionată în pasajele corespunzătoare din Biblie.

În domeniul medicinii există nu numai relatările celor aflaţi sub narcoză, sau în moarte aparentă care şi-au revenit şi şi-au relatat experienţele din alte sfere ale conştiinţei. Există şi cercetări ştiinţifice specifice care descriu cum în momentul morţii s-a constatat nu o dată, o pierdere a greutăţii de 21de grame.

Antroposofia şi teosofia au susţinut ideea despărţirii Eu-lui, respectiv a „fiinţei” spirituale de „trupul astral, respectiv emoţional” cu tot cu „corpul energetic, respectiv eteric”, şi a corpului fantomă de corpul fizic, fenomen care este urmat de o retragere a sinelui în sfera emoţională, apoi în sfera Eului în sine, respectiv cea mentală, şi apoi în sfera cauzalităţii – cu păstrarea Sinelui superior.

Mai ales în cazul sinucigaşilor au fost descrise experienţe de domeniul ştiinţelor paranormale şi mediale care relatează cum aceştia au rămas legaţi mult timp de mediul lor pământesc. Amintirile lor neplăcute nu au dispărut aşa cum si-ar fi dorit.

Nivelul de azi al cunoştinţelor ar putea să ne ajute enorm să fim preocupţi în timpul vieţii de valorile perene din noi, ceea ce a sugerat dintotdeauna şi Biblia. Cei care au dus o viaţă predominant distructivă, egoistă şi posesivă, vor avea din această cauză probleme şi regrete pentru cele pierdute. Cei care însă şi-au respectat semenii şi au învăţat să considere creaţia ca parte integrantă a fiinţei lor, precum şi să fie generoşi, vor avea experienţe bune.

Se mai poate pune şi întrebarea mai profundă cum se comportă fiinţa umană în momentul morţii cu diferitele nivele ale fiinţei sale, inclusiv cu capacităţile, experienţele şi substanţa dobândită de corpul său în timpul vieţii, şi dacă există în această privinţă deosebiri între oameni. Şi referitor la această întrebare există relatări în literatură, de ex. cea a Pastorului Roesermüller. Acestea descriu o mai mult sau mai puţin accentuată „luare cu sine” a lucrurilor esenţiale, precum şi avantajele unei înmormântări faţă de o incinerare. Mai este vorba în această scriere şi despre o descompunere subită a materiei în mormânt.

Au existat de-a lungul secolelor şi până în prezent relatări verificate de biserică despre „cadavre care nu se descompun”, de exemplu cel al Bernadettei Soubirius din Lourdes. De asemenea există multe relatări referitoare la „morminte goale”. În foarte multe din aceste cazuri s-a constatat că era vorba de oameni care au dus o viaţă deosebit de pioasă.

În afară de acestea ar trebui luate în considerare şi scrierile din perioada creştinismului timpuriu, numite şi „apocrife”, care nu au fost incluse în Biblie, deoarece - deşi nu sunt considerate „eretice” – Biserica nu recunoaşte autenticitatea lor. Un fragment al aşa-numitei „Evanghelii a lui Nicodim” descrie „pogorârea în iad a lui Iisus" după moarte şi influenţa Lui asupra fiinţelor de acolo care treceau printr-o purificare probabil spirituală. În continuare este descrisă întâlnirea Lui cu personaje din Vechiul Testament care trăiesc într-un Paradis – imaginat ca un tărâm spiritual aflat deasupra pământului. Pe de o parte astfel de reprezentări par a fi cel mai la îndemână, dar pe de altă parte se poate ca ele să reprezinte trăiri reale, care la rândul lor pot fi parţial directe, parţial simbolice.

Imaginea mormântului ca stadiu al căii lui Iisus simbolizează, pe de o parte, o ultimă transformare a trupului neînsufleţit – spiritualizat încă din timpul vieţii – al lui Iisus, iar pe de altă parte trăirile corespunzătoare ale fiinţei spirituale desprinse de conştiinţa trupească. Se profilează aici naşterea/apariţia fiinţei integrale a „noului Adam". Încărcat de simboluri este şi faptul că tradiţiile susţin cum că „Adam şi Eva” ar fi înmormântaţi pe meleagurile acelea, în apropire de Golgotha („Locul căpăţânii”).

Un alt aspect, care nici el nu a fost cercetat exhaustiv, este semnificaţia relatării în Ioan 20, 11:18, în care Maria din Magdala, numită şi Maria Magdalena descoperă prima mormântul şi îl găseşte pe Hristos într-o „stare de trecere” * [„a văzut pe Isus stînd acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.”]. În context spiritual ea pare să simbolizeze aici rolul Evei - * „Nu mă ţinea", i-a zis Isus; căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu." Aici se observă o diferenţă faţă de aparaţia lui Iisus mai târziu, ca înviat din morţi, când nu numai că îi permite lui Toma, de exemplu, să-L atingă, ci chiar îl îndeamnă. Corpul neînsufleţit părea să fi prins o nouă viaţă prin Duh. Tradiţiile nu susţin prin nimic speculaţiile care afirmă că Iisus a fost doar rănit şi a fost îngrijit până s-a însănătoşit. Înfăţişarea Sa era foarte schimbată, iar reacţia Mariei Magdalena la vederea Lui nu indică prin nimic că aceste schimbări s-ar fi datorat rănilor care ar fi sărit în ochi. Şi amestecurile de plante - „o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe“ – folosite de Nicodim erau destinate fără echivoc îmbălsămării morţilor. Ceea ce s-a intämplat aici nu intră în tiparele clasice ale vieţii şi morţii în înţelesul lor obişnuit, precum nici în tiparele cunoscute deja ale experienţelor extreme între viaţă şi moarte. Toate acestea au un înţeles şi pentru viitor, cf. „Apocalipsa după Ioan”.

Mormântul gol şi învierea lui Hristos reprezintă pentru conştiinţa multor oameni o provocare maximă – de ex. Ioan 20, 11 – Ioan 21. Unele din cauzele principale pentru aceasta sunt: experienţa de fundamentală conform căreia oamenii trebuie să moară, precum şi tendinţa uşor de înţeles de a suprima lucrurile care depăşesc înţelegerea noastră, dar şi concepţiile despre viaţă, rigide şi unilateral materialiste, care încă se învaţă în şcoli.

Cu toate acestea există voci, provenind chiar din rândurile exegeţilor dialectici, cu o gândire uneori de-a dreptul materialistă, care constată că relatările despre înviere sunt cel mai bine susţinute prin mărturii dintre toate relatările pre-creştine, mai bine documentate decât alte povestiri despre viaţa lui Iisus. Este vorba deci de relatări care dovedesc apariţia lui Hristos în diferite locuri, sub un chip nou, nu întotdeauna uşor de recunoscut imediat şi fără echivoc, prezentând unele însuşiri noi, dar totuşi vizibil pentru ochiul muritorilor.

Ar mai fi de menţionat aici că „trupul înviat”, ca parte reală/concretă a fiinţei nu poate fi considerat identic cu corpul aparent (Mayavirupa) cunoscut din literatura esoterică, prin care unii maeştrii yoga susţin că se pot face vizibili ca printr-o haină. În orice caz ele au în comun faptul că ambele arată supremaţia spiritului asupra materiei.
În acelaşi context pot fi văzute şi teoriile, formulate destul de nebulos de unii, despre „corpurile de luminoase”. În acestea este vorba între altele despre ceea ce ia naştere atunci când nivelele superioare ale fiinţei umane se oglindesc în cele psihice. Aceasta formează o poartă prin care omul poate pătrunde în realităţile aflate deasupra psihicului, numite în ebraică şi „Merkabah” fără a-şi părăsi corpul. O contribuţie importantă la aceste teorii a adus-o Prof. J. J. Hurtak/ USA: „Cheile lui Enoch" şi „Evangheliile sinoptice” de la Zentrum d. Einheit (Centrul pentru Unitate) Schweibenalb, CH-3855 Brienz. A apărut o mişcare, liberă de limite organizatorice şi care nu aparţine vreunei secte, care urmăreşte un sprijin pentru oameni în această perioadă de trecere, prin folosirea unor energii spirituale, numită de ei „energie luminoasă. Desigur, tentaţia e mare să credem că una sau alta din technicile noi va aduce, ea singură, în sfârşit rezultatul mult dorit – „înălţarea”. În realitate pentru un progres spiritual este întotdeauna nevoie de o dezvoltare integrală, de o maturizare a caracterului. Vezi şi capitolul următor.

Reprezentările despre reincarnare întâlnite în cele mai diverse religii, precum şi în alte tipuri de formulări , văzută ca re-întruparea sufletului într-un corp nou ar fi o „octavă” mai profundă si mai imperfectă a noii Învieri, şi deci nu identice cu aceasta. Teoriile/ Învăţăturile despre o pre-existenţă a sufletului înainte de concepţie, precum şi teoriile despre re-întrupare erau foarte răspândite, după părerea lui Rufinus chiar generalizate, în perioada creştinismului timpuriu. Este totuşi interesant că nu s-a pus în continuare foarte mare accent pe acest aspect. Acest lucru nu se datorează numai faptului că oamenii ar trebui să se concentreze o vreme mai mult asupra vieţii pe pământ – cum susţine R.Steiner în scrierile sale –, după cum nici doar unor eventuale eforturilor ale unor papi avizi de putere de a-i face pe oameni şi mai dependenţi de Biserică prin convingerea că au o singură viată, după cum presupun alţi autori mistici. Putem găsi şi alte fenomene relevante în legătură cu acest lucru. Cel mai important este înrădăcinarea motivului învierii în oameni. Chiar dacă în practică această idee pare a fi „muzică a viitorului”, prin ea reincarnarea ar primi caracterul unui fenomen pe care Iisus l-a înfruntat. Hristos cel înviat nu a trebuit să se întrupeze din nou pentru a se putea arăta oamenilor. În ceea ce priveşte critica multor – nu a tuturor – grupări creştine la adresa învăţăturilor despre înviere trebuie admis că presupunerea existenţei unor legi rigide „spiritual-mecanice” care guvernează destinul, moartea şi reincarnarea, cel puţin în măsura în care sunt considerate un scop în sine, nu corespunde celor trăite de Hristos. Însă aceasta nu vrea să însemne că nu ar fi existat, sau nu ar exista încă posibilitatea reincarnării. Multe aşa-numite „experienţe ale reincarnării” trecute sau prezente nu trebuie minimalizate – chiar dacă nu toate aceste experienţe se bazează neapărat pe o reincarnare reală, ci adesea pe anumite alte elemente. Atâta doar că, în mediul creştin, atunci când ele apar, o fac sub forma unor cazuri izolate/speciale, cum ar fi de exemplu cel al Sfântului Ioan Botezătorul. În loc (ca El) să fi preluat rolul lui Ilie – cum s-a interpretat de cele mai multe ori – Iisus a spus că El este „cine este”. Acesta ar fi însă rolul unei fiinţe trimise din nou pe pământ pentru a înfăptui o misiune deosebită, pentru a-i ajuta pe oameni, şi nu cercul vicios al celor prinşi în ciclul naşterii şi vieţii. De asemenea, în domeniul misticii creştine - chiar şi acolo unde reincarnarea este acceptată ca fapt real (de ex la Lorber) -, este subliniată adesea însemnătatea mai mare a noilor căi de învăţare alternative. Într-o viaţă de om se poate învăţa extrem de mult. Reincarnarea în scopul purificării(catharsis) sau al progresului fiinţei, eventual cu asumarea unor noi misiuni în societate, ar trebui – după experienţe corespunzătoare – să-şi piardă vechiul caracter automatizat – acolo unde ea apare. Astfel de reprezentări perimate trebuie să fi fost motivul pentru care învăţăturile despre reincarnare erau deosebit de suspecte şi condamnabile în ochii creştinilor. La aceasta se adaugă şi faptul că Dumnezeu şi Hristos prezenţi în învăţăturile de altă origine despre reincarnare, nu erau luaţi în considerare. Aceasta însă nu înseamnă că ar fi în mod obiectiv admisibil ca toate fenomenele care provin azi în majoritate din alte religii să fie considerate de la bun ca nerelevante pentru creştini. În primul rând natura fizică, spirituală şi mentală a oamenilor este peste tot aceeaşi, iar de aici se poate – prin comparaţii – învăţa ceva, făra însă a cădea în greşeala egalitarianismului.

Astăzi se poate observa în multe cazuri cum oameni cu personalităţi marcante ajunşi la maturitate nu seamănă deloc fizic cu părinţii lor. Uneori aceştia par a fi imprimat - într-un grad mai mare decât se întâmplă de obicei - corpului lor din prezent aspectul avut într-o viaţă anterioară, chiar într-o altă cultură. Acest fapt ar putea fi legat de o intensificare a importanţei acordate fiinţei spiritual-mentale în comparaţie cu importanţa legăturilor de familie şi genetice. În aceasta R. Steiner vede o posibilă conexiune cu opera/ influenţa lui Hristos.

În ciuda acestui fenomen nu există nici un motiv să vedem în influenţa lui Hristos o accentuare unilaterală a aspectului spiritual-mental, ci pe termen lung mai degrabă un impuls de a rafina ambele aspecte şi a reface armonia între ele. Intelectul/Spiritul, sufletul şi corpul trebuie să se armonizeze (ceea ce azi cu siguranţa nu este cazul întotdeauna). Tocmai drumul spre Înviere nu trebuie interpretat ori asumat doar prin muncă spirituală aşa-zisă „necorporală“, ci prin acceptarea ideii de transformare a corporalului în spiritual şi a spiritualului în corporal – drumul începe abia dincolo de interpretările intelectuale unilaterale. Cf., de ex. Luca 24:36-43.
O ideologie a anihilării individualităţii popoarelor înt-o omenire uniformă este tot atât de străină de acest impuls, pe cât de străină este şi ideologia unei rase superioare discriminatoare. Există părţi şi există întregul. Desigur asta poate suna ca ceva de la sine înţeles, dar din păcate azi nimic nu mai este de la sine înţeles, totul trebuie conştient prelucrat.

În legătură cu observaţiile legate de acţionarea asupra întregii omeniri prin câmpuri de energie, făcute în capitolul despre răstignire, trebuie subliniat aici că după ce Hristos a trecut deja prin toate aceste stadii, ele sunt toate „prezente" simultan. Chiar dacă paşii lui Hristos, şi succesiunea lor sunt păstrate, o „re-trăire a răstignirii” este ceva diferit, după ce se prefigurează în ea impulsul învierii. Nu este de la sine înţeles faptul că, inclusiv în cazul unei imitări serioase, trebuie să intervină moartea fizică înainte ca „energia/puterea de înviere” să poată acţiona. Experienţele mistice confirmă acest fapt, puterea de înviere poate fi resimţită ca o forţă de atracţie aflată in spatele tuturor gesturior, chiar a celor mai simple.

Filosoful şi maestrul yoga Aurobindo,după trecerea prin experienţa Nirvanei, a depus eforturi/ într-o direcţie asemănatoare, şi a căutat „să aducă în viaţa pământească energii supramentale”. Tovarăşa sa spirituală „Mama” Mira Alfassa reuşea prin această energie să străpungă acele straturi ale corpului/materiei fizice care încarcă gândirea şi care sunt legate de programele morţii. În acelaşi timp ea a trăit aceasta ca pe „acţionare asupra unui corp al omenirii”.  

R. Steiner a vorbit în alt fel despre verigi, respectiv „corpuri/întrupări” superioare, nou apărute ale fiinţei, aflate deasupra raţiunii şi care ar face posibilă apoi re-formarea conştientă a vechilor nivele emoţionale, a energiilor vitale eterice şi a nivelelor fizice ale fiinţei. El numeşte aceste verigi superioare ale fiinţei „Eu spiritual, spirit vital, om spiritual”. S-ar putea crea impresia că aceasta profeţie s-ar putea împlini abia într-un viitor îndepărtat. Dar o comparaţie cu dezvoltările contemporane arată că aceasta poate fi deja măcar şi parţial relevantă.

E drept că în cadrul acestor orientări diverse nu se cristalizează scopuri, metode sau rezultate propriu-zise. Ceea ce devine însă clar este că diferiţi oameni, independent unii de ceilalţi, abordează aceleaşi domenii, astfel că ele pot fi considerate reale.

Descriem aici si o altă experienţă din secolul nostru:Carl Welkisch, „Im Geistfeuer Gottes".(„În focul/flacăra spiritului lui Dumnezeu”). Acesta a fost un mistic creştin, care, fiind fizic extraordinar de sensibil, a simţit că are misiunea, confirmată prin viziuni, de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a transforma corpul omenesc. Dat fiind că adesea oamenii cu „misiuni” neobişnuite „divine” îşi închipuie că ei sunt singurii aleşi, pe când de fapt această „împărţire a misiunilor” de către Dumnezeu este mult mai complicată, ei vor fi uşor calificaţi drept „nebuni”. Dar cine este familiarizat cu natura experienţelor mistice, poate totuşi să îşi dea seama că aceste trăiri sunt de o reală importanţă, în ciuda posibilelor accente subiective, iar acest lucru este valabil şi în cazul lui Welkisch.

„Immortality", imortalitatea, este predicată mai ales în SUA de grupări speciale numite „cercuri vindecarea spirituală”. Se încearcă o terapie care să ne vindece de „închipuirile despre mortalitate”. De asemenea aceste grupări încearcă să contribuie la prelungirea reală a vieţii, o viaţă radiind de pozitivitate. Pentru aceasta se recurge la tehnici respiratorii numite „Rebirthing” (eng. „naştere din nou”) menite să contracareze trauma avută la naştere, precum şi la o alimentaţie sănătoasă.bbb

Chiar dacă în cazul acestor grupări Hristos este mai mult o noţiune marginală, şi pentru ei numele unor creştini sunt adevărate definiţii, cum ar fi de exemplu cel mormonei Annalee Skarin care a scris despre propriile experienţe privind de- şi rematerializarea corpului în contextul relaţiei ei spirituale cu Dumnezeu.

„Învierea" nu mai este între timp doar o experienţă pur spirituală. Prin ea se poate reînnoi permanent totul în viaţă, idee pentru care o grupare neo-apocaliptică mai puţin cunoscută, şi anume„Lichtzentrum Bethanien" (Betania Centrul Luminii) din Sigriswill, Elveţia, în revista lor, „Lichtbote” („Solul Luminii”), au introdus termenul „Viaţă prin înviere”.

După „poarta îngustă” a crucii, urmează abundenţa. Iisus a spus în repetate rânduri că abia prin faptă calea Lui va deveni limpede. Doar înaintarea pe calea individuală a „urmării lui Hristos” ne pot ajuta să înţelegem acest pas ce duce mai departe. După cum am văzut acest drum nu este uniform, nici nu progresează uniform pentru a culmina într-un singur punct, ci se arată celor care-l urmează asemenea unei construirii sub îndrumarea lui Dumnezeu a unei clădiri imense, în care fiecare nouă piatră este clădită pe cea dinainte. Pietrele simbolizează capacităţile/calităţile fiinţei umane care supravieţuiesc clădirii. După cum primul om, conform diverselor scrieri sfinte, a fost creat perfect, tot aşa el poate prin trăirea comediilor respectiv a dramelor vieţii să re-înnoiască această perfecţiune, să devină „desăvârşit precum Tatăl ceresc”, promite Hristos oamenilor. Acest lucru nu este valabil doar pentru paşii cei mai uşori pe această cale, ci şi pentru pasul învierii – El nu a pus limite, şi nici nu a declarat că puterea de înţelegere a oamenilor din acele vremuri ar fi măsura înţelegerii umane dintotdeauna. El însuşi stabileşte noi măsuri, cf. expresia „Eu sunt...” în Evanghelii: „Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt Lumina lumii...”, „Eu sunt uşa”, „Eu sunt Păstorul cel bun” ba chiar „Eu sunt Învierea şi Viaţa”; iar cei ce cred „vor trăi (veşnic), chiar dacă ar muri acum” şi nu abia după Judecata de Apoi cum susţin anumite orientări religioase; „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul...voi sunteţi mlădiţele” , „Eu Sunt Impărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit in lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. Hristos este acel EU SUNT în oameni, diferit de Eu-l egocentric obişnuit.

În credinţa iudaică exista o înviere sau o sculare din morţi, însă aceasta numai la sfârşitul timpurilor. În teologia tradiţională creştină învierea este considerată o nouă posibilitate prin credinţa în Hristos - fără însă a se prelucra şi aprofunda această idee dincolo de Cina cea de Taină. În cadrul consideraţiilor teologice moderne, critice se poate considera deja un progres faptul că miracolul Învierii - spre deosebire de o orientare teologică mai degrabă materialistă care dorea să dezavueze tot ceea ce este mai greu de imaginat - este reluat ca "metaforă"= în sens figurativ, alegoric. (Hans Kessler, antologia "Auferstehung der Toten"/"Învierea morţilor"). Este posibil ca unii să aibă nevoie de o astfel de abordare a lucrurilor greu de imaginat; dar nu neapărat aceia care sunt capabili să creadă în Înviere ca realitate interioară şi exterioară. Această credinţă a creştinilor simpli corespunde în anumite aspecte în mai mare măsură stadiului cercetărilor şi descoperirilor contemporane din multe domenii, aşa cum acesta este abordat în lucrarea de faţă. Conform cecetărilor noastre, la aceia care care văd totul numai în sens "metaforic", efectul este mai degrabă acela al unei edificări sufleteşti; efectul mântuitor, lecuitor, care poate pătrunde chiar şi în zilele noastre până în corpul fizic, va fi astfel întârziat, respectiv redus.

Întrebare:
Încerc eu oare să înţeleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum poate fi valorificată spiritual puterea Învierii în zilele noastre?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

După o ultima masă şi discuţie „El i-a dus afară pînă spre Betania. Şi-a ridicat mînile, şi i-a binecuvîntat. Pe cînd îi binecuvînta, S-a despărţit de ei, şi a fost înălţat la cer” ,Luca 24, Marcu 16.. „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: ... Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-aţi văzut mergând la cer."(Faptele Apostolilor 1). În mod evident ucenicii fac diferenţa clară între cele 40 de zile în care Hristos apărea pe neaşteptate în mijlocul lor, şi apoi dispărea din nou, şi timpul care a urmat dupa aceea, când ei s-au simţit uniţi în spiritul Lui, fără ca El să mai fie fizic prezent între ei.

Hristos a vestit că se va duce la Tatăl. Abia după Înălţarea la cer va spune că şede „la dreapta Tatălui”, adică împreună cu Dumnezeu la un nivel aflat deasupra chiar de acel „dincolo” al oamenilor. Aici se cristalizează un punct în care Hristos lucrează împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu este: "Eu sunt Cel care Sunt", El este atotputernic şi în acelaşi timp generos; este originea vie a tuturor energiilor şi fiinţelor şi totuşi în Sine şi pentru Sine, El se află dincolo de spaţiu, si totuşi omniprezent; El este veşnic şi mereu realitate ascunsă. Asta nu vrea să însemne că Hristos s-a destrămat în neant, ci El este acum pretutindeni. Chiar şi acea punte între om si Dumnezeu prin raportarea la Hristos a continuat să fie simţită: „Rugaţi-vă Tatălui în numele Meu” (Ioan 15) şi acest lucru este independent de reprezentările privind cele întâmplate acum 2000 de ani într-o realitate unică.

Ucenicii vor fi ridicaţi acum la rang de apostoli, care sunt în lume pentru Hristos. În ei şi prin ei, Hristos este de acum mai uşor de văzut. Ar fi greşit să apreciem această stare doar din exterior ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât că Învăţătorul nu mai era printre ei, şi ei trebuiau să Îi continue lucrarea. Dacă luăm în considerare în analiza acestui aspect şi Înălţarea la cer, atunci această stare poate fi descrisă ca universalizarea faptelor lui Hristos. O imagine potrivită ar fi o hologramă în care fiecare fragment conţine şi imaginea întreagă.

Între relaţiile individuale ale omului se numără şi relaţia cu Hristos. În fond, ceea ce s-a arătat ca posibilitate în timpul vieţii lui Iisus – de exemplu în capitolul despre botezul în Iordan, posibilitatea întrupării lui Hristos în oameni – este pecetluit prin Înălţarea la cer ca impuls pentru ucenici, şi în final pentru toţi oamenii. Asta doreşte să însemne că ceea ce Hristos ne-a dăruit, respectiv a înfăptuit, are un caracter şi mai cuprinzător în ceea ce priveşte efectul asupra omenirii decât orice ar fi putut făptui un om, pentru că îşi are originea în Dumnezeu, nu în vreun „câmp morfogenetic” – vezi cap „Răstignirea”. O altă modalitate de a exprima acest fapt ar fi: ”prin aceasta Dumnezeu atrage totul la Sine".

Şi totuşi, e demn de amintit faptul că există preocupări mai noi în acest sens, cum ar fi Documentul Final al Adunării Ecumenice Europene din 1989, intitulat „Pace în dreptate pentru întreaga creaţie”. Traducerea acestui document poate fi obţinută la Biserica Evanghelică a Germaniei cu sediul la Hanovra.

Dacă umanitatea are nevoie de felurite ajutoare din partea lui Dumnezeu, ea trebuie să treacă singură la acţiuni salvatoare. Făcând progrese în felul de a fi, de a acţiona şi de a-şi educa conştiinţa, oamenii pământului pot supravieţui şi pot sa-şi găsească rostul şi menirea. Nimic, nici vreo cucerire exterioară de orice fel ar fi ea, nu pot suplini pătrunderea în alte domenii ale conştiinţei. Acea năzuinţă în legătură ,de exemplu, cu naveta Challenger, care în final a dus la accidentul cu caracter de avertisment, este, într-o anumită măsură, o distragere nereuşită a atenţiei de la ceea ce ar fi, de fapt, necesar.

Hristos este, în primul rând, „lăsat” pe pământ în cadrul rolului Său aparte. Trebuie, însă, să ne gândim şi la manifestări pe alte planuri şi în alte domenii ale cosmosului, cf. textul oarecum fantastic „The Urantia Book" / SUA, dar care nu este menţionat ca sursă, ci doar cu scopul de stimula. Rolul său inconfundabil pe pământul extrem de dens fizic nu este pus la îndoială. Mai departe vezi cărţile „Analekta” 1 şi 2. „Analekta" poate fi obţinută din ediţii-rezervă la: Mag. Alois Thurner, Staudach 103, A-8230 Hartberg, Austria. 

Teologii au interpretat înălţarea la cer a lui Iisus într-un "nor" în corelaţie cu pasaje din Vechiul Testament (2.Exod 13:21 şi 40:34). Unii dintre aceştia au interpretat bucuria discipolilor în momentul trăirii şi percepţiei clare a prezenţei lui Iisus într-o nouă formă ca pe ceva absolut real, iar alţii ca pe ceva pur subiectiv.

Întrebare:
Semnificaţia prezentă sau viitoare a Înălţării la cer reprezintă oare pentru mine un aspect care mă afectează în relaţia cu Dumnezeu?

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

La aproximativ zece zile de la Inălţarea la Cer comunitatea originară este adunată pentru rugăciune. „Şi s-a făcut deodată un vuiet din cer, ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toata casa (…) Şi li s-au aratat lor împărţite limbi ca de foc; şi au şezut pe fiecare din ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfant şi vorbeau în alte limbi…” (FA 2, 4). Nimeni nu descrie cu asemenea cuvinte o împlinire obişnuită dupa o rugăciune. In obiceiurile comunităţilor penticostale şi la quaker-i găsim mai degrabă o acuzare. Primul eveniment al Rusaliilor se alătură ca fenomen perceptibil la ceea ce este descirs în acest capitol despre Inalţarea la Cer, la râspândirea influenţei lui Iisus asupra ucenicilor şi a celor din anturajul lor. Pe drumul "trimiterii" Spiritului Adevărului din nou se comunică ceva despre o lucrare comună între Dumnezeu şi Iisus. Din orice punct de vedere primul praznic al Rusaliilor poate fi considerat ca primul semn al "revenirii lui Iisus", sau, cel puţin al unei apropieri. Este de aşteptat ca “revenirea lui Hristos” de care se vorbeşte în proorociri să mai aibe şi un alt înţeles, anume al unei a doua întrupări ca om.

Moştenirea Dumnezeului Creator, a Tatălui din om, în măsura în care este „născut de Dumnezeu” – Ioan 1 – este oferită spre interiorizare conştientă în viaţa lui Iisus; iar acum, începând cu praznicul Rusaliilor, moştenirea lui Hristos este şi mai puternică la cei rămaşi pe pământ care o preiau.

El poate fi găsit în descrierea suflării peste ucenici de către Iisus, in care le spune „Veniţi de luaţi duh sfânt” (Ioan 20,22) – aici el acţionând prin intermediul Său. O purificare a forţei lor de percepţie respectiv în sensul aprofundat al conştiinţei lor poate fi considerat drept condiţie a responsabilităţii care le-a fost transmisă şi conştientizată: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi tine vor fi ţinute”. Această conştiinţă, considerată şi de mistici precum J. Lorber ca lucrare a Sfântului Duh, nu este un amestec imprimat de temeri biografice, adesea confundat în mod greşit cu conştiiţa, în spatele căreia însă s-ar putea să se afle un fragment autentic de conştiinţă.

Aici dăm de secretul „Sophiei", al acelei „înţelepciuni” din Vechiul Testament – o expresie feminină a puterii dumnezeieşti. In domeniul bisericii ortodoxe esteuropene, Maria a fost adesea identificată cu Sophia. Sophistul şi vizionarul Solowjoff a cunoscut-o ca o prezenţă mai apropiată nouă în dimensiunile ei cosmice abia in zilele noastre (aşa cum se presupune şi despre Hristos, vezi Steiner „Eterica revenire a lui Iisus” din 1909 ş. a. m. d.). Ca şi Iisus şi Maria la o scară redusă, aşa se presupune că „Cosmicul Hristos” şi Sophia ca mamă a cerurilor pot fi mistic simţiţi pe scară largă (vezi Hildegunde Wöller „Un vis de la Hristos"). Această legătură poate fi exprimată astfel: caracteristica “maternă” a lui Dumnezeu contribuie la faptul că, la fel cum şi Dumnezeu iese în întâmpinarea Creaţiei sale, aceasta poate “creşte” spre Dumnezeu.

Elemente „sophiste" pot fi întâlnite şi la diferite mişcări feministe din Apus şi din est (vezi Dr. Susanne Schaup în procesul verbal al simpozionului „New Age 3: Sophia" ţinut la Academa evanghelică Bad Toll. Putem găsi, la fel, elemente în spiritul lui Hristos, nu doar în năzuinţele creştine mondiale în cadrul unor proiecte ca „viaţa universală” sau în tendinţele de înnoire ale religiilor, ci şi în alte mişcări laice. Comentariul Noului Testament: „Vantul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul." (Ioan 3).

Deşi la originea legendei se poate afla o realitate exterioară, sare în ochi faptul că vasul din aur al gralului, cu potirul său în partea de sus, rotunjit la mijloc şi lăţit respectiv deschis înspre partea de jos simbolizează, de fapt, omul,* un om care din mijlocul său, adică de la inimă, e deschis înspre partea de sus pentru Sfântul Duh, înspre partea de jos pentru mântuirea pământului – e un „om mântuit” pe care-l „aşteaptă creatura” (Epistola către romani 8, 18-28). In mare poate fi privit şi ca un simbol al pământului deschis spre Dumnezeu. In jurul acestei idei s-au grupat catharienii, citeşte ereticii, albigenzii, Minnesänger-ii şi trubadurii. Mai multe milioane de asemenea creştini esoterici au fost exterminaţi de papalitate, acuzaţi fiind de eretism. Adevărata importanţă a gralului nu a fost îndeajuns studiată încă.

Ioan 4: „(...) femeie, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. (...) Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr." Instituţiile ar face faţă unei asemenea ţinute sigure de sine şi libere a creştinismului spiritual doar dacă ar avea curajul să se reînoiască cu ajutorul unor creştini liberi. Decimând asemenea orientări creştine spirituale într-un asemenea hal încât până şi conţinuturile lor sunt azi greu de reconstruit, biserica şi-a îngropat singură, în fond, acea substanţă a propriei tradiţii spirituale, iar azi se vede nevoită să recunoască vacuumul. După ce au existat oferte din partea altor culturi, în parte chiar dubioase, de a umple acest vacuum, religiile caută acum şi ele practica spirituală creştină.

Celui care îşi doreşte o imagine mai aprofundată a chipului lui Iisus aş dori să-i recomand acum, la sfârşitul Evangheliilor, acea sursă, care constituie probabil şi cea mai veridică, deşi nu există una general recunoscută: singura aşa-zis veritabilă „Imagine a Mântuitorului” o puteţi obţine de la editura Lorber.

Conform scrierilor păstrate, chipul a fost executat din ordinul împăratului Tiberius pe un smaragd, luat din vistieria de la Constantinopole de către Sultanul turc şi predat Papei Inocentiu al Viii-lea în schimbul răscumpărării fratelui său. De acest fapt este legată descrierea făpturii lui Hristos de către Publius Lentulus, la acea vreme guvernator în Iudeea, descriere făcută pentru senat şi pentru poporul roman: „Zilele acestea a apărut un bărbat virtuos, pe numele său Iisus Hristos, care mai vieţuieşte printre noi, şi care e socotit de păgâni drept profet al adevărului. Ucenicii săi însă îl numesc fiu al Lui Dumnezeu. El învie pe morţi şi vindecă toate felurile de boli. Un bărbat de statură mijlocie şi cu o înfăţişare onorabilă, aşa încât cei care îl văd, îl iubesc dar se şi tem de el. Culoarea părului său e cea a unei alune coapte, până la urechi aproape neted, de aici in jos puţin ondulat, cu plete ce i se revarsă peste umeri într-un fel mai mult oriental, şi după tradiţia nazarenilor cu cărare pe mijloc. Fruntea sa este înaltă şi netedă, faţa-i e fără de pete şi riduri, frumoasă, de un roşu plăcut. Nasul şi gura au o formă de care nu se poate spune nimic rău. Barba îi e puţin tare, de o culoare ce se potriveşte cu părul, nu prea lungă. Are ochii de culoare albastru-închis, cu privirea limpede şi vioaie. Corpul său e bine făcut şi încordat, cu mâini şi braţe bine proporţionate. La dojană e nemilos, când avertizează e prietenos şi îngăduitor, când vorbeşte e ponderat, înţelept şi modest, dar demn. Nimeni nu-şi poate aminti să-l fi văzut râzând, dar mulţi îşi amintesc că l-au vâzut plângând. Un bărbat ce prin frumuseţea sa misterioasă o întrece pe aceea a copiilor.”

*Varianta tipărita în limba germană/ carte.
Referitor la amprentele lăsate de corpul lui Isus pe Giulgiul din Torino consultaţi şi capitolul “Răstignirea şi punerea în mormânt”. În afară de acesta mai există şi giulgiul din Manopello („Sfânta Faţă”), relicvă cercetată încă din 1979 de către P. Prof. Dr. Heinrich Pfeiffer şi sora Blandina Paschalis Schlömer Spre deosebire de giulgiul din Torino, pe acest văl se vede doar chipul lui Isus, de data aceasta însă cu ochii deschişi: http://voltosanto.com . Şi în cazul acestei relicve cauza şi modul imprimării chipului pe material sunt ştiinţific greu sau imposibil de explicat: mătasea specială din care este ţesut vălul nu poate fi vopsită. Între chipurile de pe cele două giulgiuri suprapunerea este perfectă. Cf. Ioan 20:5-7. Aceste imagini au marcat în mod decisiv, încă din primele secole reprezentarea artistică a chipului lui Isus. Pe voalul care fusese făcut sul se vede chipul lui Isus din faţă. Chipul este prelung, încadrat de păr lung; există asemănări şi cu imaginea menţionată mai sus, care îl reprezintă pe Isus viu, văzut însă din profil.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

E-mail ways-of-christ.com : Vă rugăm scrieţi pe cât posibil în limba germană sau engleză. Dacă acest lucru nu este posibil, vă rugăm să menţionaţi în ce limbă aţi scris.