Căile lui Hristos

O pagină de informaţii independentă
cu puncte de vedere din multe domenii
de cercetare ştiinţifică şi experimentale.

   spre Homepage: oferte suplimentare în mai multe limbi.

Cu toate acestea, principiile, aşa cum sunt ele formulate şi date în cele „10 porunci” străvechi, nu îşi pierd prin aceasta valabilitatea, ci sunt, dimpotrivă, re-afirmate. Esenţa lor nu este supusă transformărilor socio-culturale, în schimb detaliile lor sunt influenţate de aceste transformări. Acest fapt este confirmat de însăşi relatarea lui Moise, căruia, foarte probabil i s-a transmis iniţial o formă mult mai înaltă a principiilor morale, dar care, conştient de faptul că poporul nu era încă pregătit pentru aceasta, a adus oamenilor o variantă simplificată. Aceste principii morale sunt fundamental identice în creştinism, iudaism şi islam, şi practic în toate religiile se regăsesc elemente înrudite, după cum se arată şi în „Declaraţia Parlamentului Mondial al Religiilor despre etica universală” (vezi şi pagina cu link-uri: Noile noastre pagini in germana / engleza). Chiar şi o etică ce se percepe ca "nereligioasă" sau umanistă prezintă legături cu valori ale culturilor religioase. Esenţa eticii este aceea de a-i trata pe ceilalţi oameni la fel de uman cum doreşte fiecare la rândul său să fie tratat; de a nu face rău nimănui, ci de a încerca să ajutăm cât putem. Acesta este un aspect intrinsec esenţial al existenţei, deoarece „cine samănă puţin, puţin va secera; iar cine samănă mult, mult va secera" (Galateni 6,7; Corinteni 9,6). Acest lucru reprezintă condiţia minimă necesară supravieţuirii într-o societate aflată în permanentă dezvoltare. Acesta este în fond şi criteriul pentru intrarea în acea eră nouă, care este invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Vie împărăţia Ta!” (Matei 6), şi în care, se spune în Predica de pe Muntele Tabor, va fi „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”.
În sens mai larg decurg de aici aspecte de importanţă vitală pentru diferite nivele ale existenţei umane. Etica Predicii de pe Munte este azi în mod fals etichetată chiar de către anumite cercuri creştine drept „etică de principii” abstracte, imposibil de transpus nemijlocit în fapte. Este adevărat că din această etică nu decurge în mod automat un îndrumar practic de acţiune pentru toate deciziile politice dificile, spre exemplu, dar în fond ea poate constitui chiar şi pentru acestea un punct de pornire orientativ. Acolo unde o aşa-numită „etică a responsabilităţii” bazată pe cumpănirea umană conduce în sfera societăţii la decizii opuse celor pe care scontează acea „etică a principiilor” individuale în viaţa privată a fiecăruia, nu este de la sine înţeles că şi Iisus ar face aceeaşi alegere. 
Omul ca individ este răspunzător pentru partea sa la tot ceea ce se întâmplă, şi nu poate compensa această responsabilitate prin greşelile altora. O astfel de „împărţire” unilaterală a vinovăţiei nu este întotdeauna echitabilă, aşa cum se întâmplă adesea în cazul litigiilor. Orice grupare, prin constrângerile pe care le exercită, respectiv prin „câmpul de influenţă formativă” pozitivă sau negativă pe care îl reprezintă, este părtaşă la această responsabilitate. Astfel ar fi nevoie de un codex etic (de care anumite profesii, de exemplu, dispun deja). Ca atare, dincolo de morala individuală, ar fi nevoie de o „morală structurală” a societăţii, respectiv a unor părţi a acesteia. Legile singure, arbitrare fiind, nu pot înlocui această etică.

Ar putea fi util dacă fiecare din noi ar încerca să îşi conştientizeze atât propriile imperfecţiuni, cât şi propriile calităţi, să aibă o vedere de ansamblu a acestora pentru a-şi putea astfel urmări în mod conştient dezvoltarea personală. Există mai multe posibilităţi de acţiune în acest sens:
1. Acţionarea nemijlocită asupra propriilor trăsături de caracter problematice în baza întâmplărilor şi evenimentelor vieţii. Bune intenţii etc. Acest lucru este important şi pentru Iisus: „întâi bârna din propriul ochi...”. Şi în Coran Islam acţionarea asupra propriei persoane este văzută ca „Marele Jihad”, „Marele Război”, adică ceva de o importanţă crucială, mai mare decât aceea acordată oricărui conflict exterior.
2. Îndreptarea imediată a greşelilor şi 3. iertarea reciprocă imediată – în măsura în care acestea mai sunt posibile. Dacă nu, rămâne apelarea prin rugăciune la Dumnezeu, pentru ca El să ofere o soluţie, şi iertarea interioară. Şi acest lucru este important pentru Iisus – şi El vorbeşte de lămurirea până în cel mai mic detaliu (vezi Luca 12,59: „Îţi spun că nu vei ieşi de acolo, până nu vei plăti şi cel mai de pe urmă bănuţ”, vezi însă şi 5.)
4. Atunci când nu există altă posibilitate de răscumpărare a greşelilor, rămâne totuşi aceea de a face fapte bune pentru alţi oameni decât cei cărora le-am greşit. Multe din greşeli vor fi, chiar şi indirect, reparate de Dumnezeu atunci când cineva preia de ex. munci în folosul obştesc. (Există aici şi o trecere fluentă de la simpla prelucrare a celor petrecute, la fapte libere şi folositoare, şi astfel "Unul semena, iar altul secera" devine ceva relativ. Cf. de ex. Ioan 4, 37.) În acest context este valabil, conform Matei 7, 20:21: „...după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu orişcine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”.
5. "Rugaţi-vă Domnului în numele Meu” , în acest caz pentru iertare şi graţie divină în evoluţia ulterioară a vieţii. Acesta este ajutorul fundamental pe care o etică pur umanistă nu îl poate oferi. Soarta fiecăruia nu mai trebuie deci să se desfăşoare mecanic, ci omul se simte condus de Dumnezeu, totul va fi în aşa fel prelucrat şi dezvoltat prin înţelepciunea Sa divină înât să fie bine pentru individ şi pentru mediul său.

2. Şi alţi autori au adoptat speculaţiile menţionate, legate de Iisus, cu multe detalii despre istoria evreilor, dar fără a putea destrăma contradicţiile în cauză. Prin aceea că într-o parte a acestei literaturi chiar şi învierea lui Iisus a fost redusă la un ritual pur exterior de înviere,detectabil istoric, specific culturii egiptene târzii şi eventual esenienilor şi tradiţiilor ce decurg din acestea, cititorii sunt privaţi tocmai de elementul înnoitor adus de Iisus în acest context. Şi chiar nu ar fi fost nicio pierdere pentru raporturile prezentate în această literatură între grupările istorice precum cea a esenienilor şi cavalerii templieri dacă s-ar fi renunţat la această dogmă anti-Înviere. Partea care poate fi pătrunsă doar pe cale mistică a ceea ce a realizat Iisus, depăşea chiar şi în perioada creştinismului timpuriu înţelegerea unor comunităţi iudeo-creştine şi gnostice, de aceea este inutil să încercăm să dovedim prin concepţiile şi interpretările lor că ceea ce ei au reuşit să înţeleagă reprezintă adevărul întreg. Alţii au înţeles alte elemente ale adevărului, lucru arătat atât de mulţii creştini timpurii care credeau într-o semnificaţie mai cuprinzătoare a Învierii, precum şi de aceia care au recurs la scrierea polemică din Evanghelia după Filip. Pavel, cel atât de potrivit ca ţap ispăşitor, nu reprezenta în niciun caz singura sursă a acelor tradiţii care au aderat la Învierea aducătoare de schimbare atât spirituală, cât şi materială. Acei oameni care respectă încă, măcar într-o anumită măsură, tradiţia larg acceptată, transmisă de-a lungul istoriei bisericii, se pot apropia mai mult de adevăr decât aceia care cu mare uşurinţă desfiinţează prin explicaţii simpliste tot ce nu le convine.
Atunci când astfel de activităţi degenerează într-o denigrare permanentă a lui Iisus Christos, urmările spirituale pot depăşi aspectul pur omenesc.

3. Au circulat speculaţii şi depre mai multe pretinse „morminte cu moaştele lui Iisus“, multe dintre ele în Israel şi nu numai. Într-un loc în Orientul Apropiat, unde sunt implicaţi hoţi de morminte – a „dispărut“ de ex. unul dintre recipientele pentru păstrarea osemintelor găsite într-un astfel de mormânt -; iar acolo unde mii de astfel de recipiente sunt depozitate în muzee şi unde e posibil ca unele oase să fie luate şi date mai departe pentru a fi din nou înmormântate, etc., este aproape imposibil să mai fie dezvăluite informaţii autentice, demne de încredere depre persoanele cărora le aparţin osemintele. În astfel de situaţii nici măcar numele frecvent gravate în oase nu au nicio relevanţă. Nici calculul probabilităţilor nu poate exclude similitudinile între numele din diferite familii.  
O cercetare istorică holistică nu ar porni de la premisa că Învierea în sensul transmis prin tradiţie nu ar fi putut exista. De asemenea, ar corespunde mai degrabă stadiului prezent al cunoaşterii, înţelegerea profeţiei care poate face referire la Iisus nu doar ca sursă a unor speranţe subiective, vechi de peste 2000 de ani, ci luarea în considerare a posibilităţii că aceasta ar putea face referire la ceva absolut real, un adevăr absolut care aşteaptă să fie dezvăluit până când se va fi împlinit.
Informaţii suplimentare (în engleză): http://dukereligion.blogspot.com/2008/01/talpiot-tomb-controversy-revisited.html

În cazul ştiinţelor umaniste însă, precum şi în cel al problemelor privind credinţa, de cele mai multe ori nu este suficientă simpla muncă ştiinţifica exterioară – cu observaţii, emiterea de ipoteze şi în final elaborarea unor teorii şi verificarea acestora. Nu întotdeauna avem la îndemână o fiinţă care să reprezinte pentru noi – într-un mod ce nu lasă loc îndoielii, şi este, pe cât posibil, reproductibil – modelul unui adevăr suprem (aşa cum a făcut-o Iisus pentru ucenici), sau care să facă posibilă perceperea acestui adevăr (cum se arată în Ioan 1,51). Cu toate acestea, multe semne arată că în fiinţa umană spre exemplu, şi chiar dincolo de aceasta, există nenumărate nivele care nu îşi au originea în spectrul cunoscut de forţe şi substanţe fizice, ci ele se manifestă doar în acestea: forţe vitale, imbolduri sufleteşti, gândire, conştiinţă... (unele exemplificări găsiţi în diverse pasaje ale textului principal din Căile-lui-Hristos.net). De multe ori, vechile tradiţii „pre-ştiinţifice” legate de credinţă şi societate ale celor mai diverse culturi se dovedesc a fi o mai veche formă de învăţare, experienţă şi ştiinţă. Chiar şi în zilele noastre este posibilă dezvoltarea unor procedee de percepţie şi evaluare specifice acestor domenii, aşa cum ne arată exemplul observaţiilor de domeniul ştiinţelor naturale ale lui Goethe, sau lucrările bazate pe teoria cunoaşterii ale lui Rudolf Steiner inspirate din acestea. De asemenea şi noile abordări ştiinţifice, de la teoria cuantică până la acei oameni de ştiinţă care cercetează o nouă biologie, o nouă geo- sau astrofizică etc., culminând cu crearea unei noi „paradigme” ştiinţifice, respectiv a unei noi imaginii a universului, merg în aceeaşi direcţie; de cele mai multe ori însă fără a căuta o nouă metodică potrivită noilor teorii şi conţinuturi, cum a făcut-o Steiner.
Concluzia iniţială este astfel aceea că toate cunoştinţele ştiinţifice dobândite până în prezent: a.) dezvăluie doar o părticică neînsemnată a realităţii;
b.) fundamentele stiinţelor naturii devin tot mai relative: materia se dovedeşte a fi energie concentrată, sau chiar spirit concentrat; iar formele de energie la rândul lor se pot deplasa cu o viteză superioară vitezei luminii (tahioni...); şi pot în acest timp „întineri”, timpul devenind mai relativ decât in teoria relativităţii, ele pot de asemenea dispărea din spaţiul nostru şi pot reapărea dintr-un fel de „dincolo”/transcendenţă – astfel încât însuşi spaţiul este chiar mai puţin absolut decât părea a fi deja în aşa-numita teorie a „curburii” spaţiului. Mai rămâne „informaţia” intangibilă a ciberneticii – lipsită de materie şi energie, si astfel imposibil de descris prin mijloacele obişnuite. S-ar putea vorbi aici de „conştiinţă”.
c.) Strict vorbind, această destrămare a vechii imagini despre lume nu este în sine o „dovadă a existenţei lui Dumnezeu”, dar este totuşi o pregătire. Pentru unii ea este însă suficientă, deoarece aceştia înainte au fost pur şi simplu blocaţi de imaginea depăşită, materialistă despre lume, iar acum au găsit căi mai directe de a se apropia de Dumnezeu. Dar asta nu e destul: ce este, deci această „informaţie”, sau, dacă tot e vorba de ele, şi celelalte procese, menţionate anterior, imposibil de neînţeles din Univers? Ce/Cine creează neîncetat materie şi energie nouă, şi le anihilează apoi? Ce/Cine este cel/cea care aici, la fel ca în viaţă, stabileşte limitele vieţii şi ale morţii, după cum stabileşte şi starea de veghe şi somnul, şi permite depăşirea lor? Ce/Cine este cel/cea a cărui/cărei prezenţă se face permanent simţită în Univers, dincolo de timp şi spaţiu? Omul, care poate avea în conştiinţa sa experienţa energiei, a timpului şi a spaţiului „dinspre exterior”, este oare într-adevăr o „copie” în germene a cuiva care poate face acest lucru pe scară mare (cf. Geneza 1, 26)?
d.) La acestea se adaugă şi faptul că hazardul şi haosul nu constituie cu adevărat răspunsuri. Căci această lume, aceste fiinţe, şi acest univers al particulelor, precum şi procesele vieţii prezintă o ordine în haos, o tenacitate şi un discernământ în tot ce există, asemănător unui mecanism de ceas universal, într-un grad imposibil de atins din întâmplare; precum şi lipsa unor articulaţii intermediare care ar fi necesare în cazul unei evoluţii accidentale şi haotice. Deja din acest pas al progresului cunoaşterii este evident că a refuza să credem a devenit azi un lucru mai greu decât a crede într-o inteligenţă primordială care stabileşte începutul şi ţelurile unui „program al creaţiei”, şi care făureşte calea acestui proces prin legi în continuă transformare. Astfel s-a conturat posibilitatea de a ajunge prin raţiune la aceeaşi concluzie, într-un mod similar conştiinţei mistice a popoarelor antice, care percepeau cu ajutorul „emisferei drepte, mistice a creierului” prezenţa şi influenţa lui Dumnezeu în lumea inconjurătoare. („Zeii” altor popoare au fost la origine doar denumiri pentru anumite caracteristici ale unui Dumnezeu unic; abia după ce această sapienţă s-a pierdut cu timpul, aceştia au fost consideraţi „Dumnezei” de sine stătători, şi chiar asimilaţi cu fiinţe umane superioare. Oameni de stiinţă care nu au crezut iniţial în Dumnezeu, cum au fost Max Thürkauf, Georg Todoroff şi mulţi alţii, au ajuns, pe căi asemănătoareuf la credinţa în Dumnezeu.
e.) Credinţa în sensul convingerii profunde este mai mult decât atitudinea pur intelectuală de a crede că ceva este adevărat.
f.) La toate acestea se adaugă şi acei oameni care, ca mistici sau simpli credincioşi mărturisesc că au avut experienţe mai directe şi cu o mare putere transformatoare cu Dumnezeu şi cu Hristos; şi care, prin acest contact, au avut experienţa profund reală a spiritului divin creator din ei înşişi. Aceste căi pot conduce şi într-un mod perfect independent mai devreme sau mai târziu la o asimilare şi conştientizare a naturii acestor experienţe şi trăiri.

În biserica catolică există enciclica papală "Fides et Ratio" (Credinţă şi raţiune) din 1998, iar Papa Benedict XVI a reluat subiectul în discursul său de la Regensburg în 2006: credinţa fără raţiune şi raţiunea fără credinţă sunt fiecare în sine lipsite de valoare, deoarece ele singure nu pot cuprinde omul în complexitatea sa. Într-un articol publicat în ianuarie 2007 în revista germană "Spektrum der Wissenschaft", Michael Springer opune acestei idei contra-argumentul conform căruia nu fiecare lacună în cunoaştere trebuie neapărat să indice ceva ce nu poate fi explicat raţional, respectiv pe Dumnezeu - aspect care de altfel pentru noi, de ex., nu este de mare interes, este vorba de concluzii absolut concrete, vezi mai sus. El recunoaşte însă că credinţa conform căreia într-o bună zi ştiinţa va reuşi să clarifice şi să umple marile lacune, nu este la rândul ei mai mult decât o simplă credinţă. Situaţia actuală este aceea că aici a trebuit în prezent să se depună un efort notabil pentru a se ţine deschisă posibilitatea pentru cercetătorul individual de a nu fi încă obligat să creadă în Dumnezeu (ceea ce nu înseamnă neapărat că acesta trebuie să fie ateu, ci poate fi agnostic, adică să îi lipsească credinţa, fără a avea însă convingerea definitivă că Dumnezeu nu există). O altă nouă opinie, car recunoştea credinţa în Dumnezeu doar ca o contribuţie la protecţia etică a culturii materiale, nu corespunde în sine punctelor de vedere menţionate mai sus.

Update English/ Deutsch

Preambul: În Cartea întâi a lui Moise (Geneza)1:29, scrie: Şi Dumnezeu a zis: "Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră." Aceasta ar corespunde unor dovezi conform cărora omul ar avea primordial organele masticatoare şi digestive ale unui fructivor (care se hrăneşte cu fructe), şi nu cele ale unui omnivor cum s-ar putea crede luând în considerare şi numai categoriile în care pot fi împărţite majoritatea animalelor: animale de pradă, omnivore şi ierbivore. În schimb, după Potop, (atestat arheologic în Asia de sud-vest) Dumnezeu îi spune lui Noe (Geneza 9:3,4) „Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană;... Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi”. Până aici se face referire la o perioadă anterioara apariţiei popoarelor de azi, deci, dacă textele au fost transmise corect peste generaţii şi ere, conţinutul lor nu se aplică numai poporului evreu de mai tärziu. După Ieşirea din Egipt acest fapt a fost confirmat în Cartea a cincea a lui Moise (Deuteronom), 14,3-21, adăugându-i-se noi detalii. Aparent e vorba despre faptul că după Potop circumstanţele cereau ca, în principiu, orice fel de hrană să fie permisă, evitându-se doar acele lucruri care erau absolut nepotrivite ca alimente.** În anumite cazuri s-au găsit dovezi pentru aceasta susţinute de ştiinţa moderna a alimentaţiei. Cu toate acestea au continuat să existe ocazii în care s-a subliniat impostanţa deosebită a unei alimentaţii vegetariene, fără însă ca aceasta să fie obligatorie pentru toţi, vezi Daniel 1,8. 

De multe ori părea să existe o conexiune cu prevederile mult mai extensive, azi greu de reprodus, legate de jertfele animale, şi de consumul cărnii animalelor jertfite. Deja profetul Osea (6.6) a transmis oamenilor dorinţa divină: "Căci bunătate voiesc, nu jertfe, si cunoştinta de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! ". preluând aceasta, Iisus a spus: "Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: "Milă voiesc, iar nu jertfă!" (Matei 9,13 şi 12,7). Legat de cele scrise în Evanghelia lui Luca 22,11, unde Iisus întreabă unde poate mânca mielul Paşte – care în final nu mai apare la Cina cea de Taină –, există texte „apocrife” din perioada creştinismului timpuriu (care nu au fost acceptate si preluate în canonul biblic din anul 400), cum este de exemplu „Evanghelia Ebioniţilor”. Acolo se poate citi: "Doresc Eu oare să manânc carne de miel cu voi de Paşte?”. În limba aramaică era frecventă utilizareaunui număr mai mic de cuvinte în acest tip de propoziţii, dându-se astfel posibilitatea citirii lor în mai multe feluri când nu mai era prezentă intonaţia, deci textul era citit, şi nu ascultat. Acest fapt a condus la interpretări şi traduceri diferite, deosebit de potrivite pentru a constitui reproşuri reciproce. (Comunităţile iudeo-creştine practic dispărute – anume islamizate mai târziu în cea mai mare parte – constituiau o componentă veritabilă şi importantă a creştinismului timpuriu, chiar dacă în unele dintre concepţiile lor, ca în exemplul de mai sus, ele se deosebeau de celelalte biserici în devenire.) 

Faptele Apostolilor 15,19 relatează vorbele lui Iacov, conducătorul comunităţii primare, conform cărora : „să nu se pună greutăţi (neobişnuite) acelora dintre Neamuri (păgânii convertiţi de Pavel) care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sânge”. În schimb, istoricul Eusebiu, în scrieri apocrife despre faptele Apostolilor (vezi mai sus) şi în alte scrieri, lasă impresia că Iisus, Ioan, Petru, Iacov şi alţii nu mâncau de obicei carne. 
Matei 15,11-20 / Marcu.7, 17-21 arat că, în orice caz, Iisus punea mai mult preţ pe „ce iese din gură”, şi nu pe „ce intră în gură” („Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om."); deşi aceste vorbe se refereau la întrebările fariseilor despre spălatul pe mâini înainte de mâncare. Este vorba aici de aceeaşi ierarhie a valorilor ca în fraza despre bârna din propriul ochi şi aşchia din ochiul altuia. Ceea ce contează, deci, este a începe cu propria pesoană, în loc de teama de influenţele exterioare. În schimb nu este vorba aici de interdicţia de a consuma carne.
Conform Luca. 10,8 Iisus le-a recomandat ucenicilor ca în călătoriile lor să mănânce tot ceea ce le oferă gazdele. Asta nu înseamnă automat că acest aspect ar fi absolut irelevant. Dar, chiar şi în zilele noastre, spre exemplu în anumite ţări arabe, refuzul unui fel de mâncare sau băutură, oferite cu cele mai bune intenţii, poate provoca cele mai neaşteptate reacţii, dacă refuzul nu este formulat cu deosebită atenţie. În afară de asta ucenicii lui Iisus au primit de la acesta darul de a nu fi vătămaţi nici măcar de cele mai toxice substanţe (Marcu 16,18.). Deci este absolut inoportună scoaterea cuvintelor biblice din context şi generalizarea lor nelimitată.

Într-o măsură chiar mai mare decât punctele de vedere biblice referitoare la alimentaţie, postul religios îşi găseşte raţiunea în purificarea trupului, exerciţiu prin care sporeşte deschiderea spre experienţe sufleteşti, spirituale mai profunde. Acest aspect era ancorat ce-i drept mai ales în biserica catolică – în zilele de vineri, în relaţie cu Vinerea Patimilor, şi în perioada de post dintre Lăsata Secului şi Paşte. Dar, după o perioadă în care postul nu a mai fost respectat atât de strict, acesta a câştigat din nou în importanţă şi semnificaţie chiar şi în afara Bisericii. Dincolo de alimentaţie, în cadrul postului se exersează şi capacitatea de renunţare benevolă şi în alte domenii. De asemenea, în această perioadă oamenii se gândesc mai mult la semenii lor în întreaga lume care suferă de foame. Cât de profundă poate fi această experienţă, mergând cu mult dincolo de postul de câteva săptămâni, ne arată “inedia” – renunţarea la hrană, fenomen observat deja de misticii medievali şi până în vremurile moderne. Acest fenomen este prezent atât în mediul creştin, cât şi în alte medii – denumit în zilele noastre de către unii “hrănire cu lumină” – şi ne arată că spiritul poate domina asupra materiei într-o măsură mult mai mare decât a putut fi până acum ştiinţific înţeles. Premisa acestui fenomen este că persoana în chestiune se ştie “condusă” de Dumnezeu, respectiv este asistată în mod corespunzător pentru a evita pericolele. (Prezenta descriere nu trebuie înţeleasă ca recomandare de a porni pe acest drum.)

Cine doreşte informaţii despre formele de alimentaţie vegetariană moderne, le găseşte de ex.la adresa: http://www.ivu.org (Această pagină web nu este răspunzătoare pentru conţinuturile altor pagini web, şi nu susţine automat schimbările intervenite în acestea). Din raţiuni care privesc un mod de viaţă sănătos, dar, desigur şi din raţiuni etice, ecologice, precum şi din alte raţiuni legate de dezvoltarea conştiinţei, este în orice caz indicată o răspândire mai largă a unei alimentaţii adecvate, aşa cum aceasta este descrisă de mai mult de 100 de ani în studiile elaborate de către sursele relevante şi recomandată, printre alţii, de către consilierii de sănătate (produse din cereale integrale, pe cât posibil provenite din agricultură organică, alimente proaspete, uleiuri naturale...)

**) Aceste principii sunt aplicate şi în prezent de ex. de către evreii ortodocşi atunci când este vorba de alimente "kosher" foods (de ex. evitarea cărnii de porc, a sângelui în alimente, ceea ce duce la forme speciale ale sacrificării animalelor).În mod similar, în Islam principiul hranei "Halal" evită folosirea în special a cărnii de porc.

 Iisus Hristos şi tămăduirile – şi în zilele noastre.

Iisus i-a pus unui om nepregătit următoarea întrebare importantă: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5: 6). Iisus i se adresează, de fapt, sufletului. Bolnavul îşi descrie piedicile exterioare pe drumul căutării tămăduirii sale. Întrebarea însă îl determină şi să se întrebe, dacă doreşte cu adevărat să se însănătoşească. Aceasta este prima condiţie pentru o tămăduire înţeleasă corect. Atâta timp cât subconştientul blochează drumul spre tămăduire şi spre căutarea unui ajutor, indiferent din ce motiv, acceptarea acestui ajutor din afară este îngreunată. In acest caz ar fi eventual posibil – indeferent pe ce cale – să se recurgă la măsuri de prim-ajutor medical sau să se influenţeze unul dintre simptome. Dar tămăduirea cere mai mult decât atât; ea are loc dacă bolnavul şi-o însuşeşte în mod conştient, deci dacă o asociază cu puterile sale de autoînsănătoşire. De-abia din acest punct îşi încep activitatea nu doar cei care aparţin profesiilor cu scop de vindecare şi consilierii pe probleme de viaţă pregătiţi pentru a conlucra cu pacientul, ci şi vindecătorii „serioşi” precum şi acei oameni, care sprijină tămăduirea prin intermediul credinţei respectiv al rugăciunii pentru tămăduirea semenilor lor.

Puterea credinţei.

Matei 9:22: O femeie căutătoare de vindecare atinge doar veşmintele lui Iisus şi este vindecată. Iisus: „Credinţa ta te-a tămăduit”. Cine are experienţa credinţei va înţelege prin acestă forţă a credinţei ceva extraordinar de real în relaţia sa cu Dumnezeu, ceva ce înlesneşte procesul vindecării. E adevărat că aşa-numitul efect placebo din medicină relevă şi el ceva din puterea credinţei omului în propria vindecare (vezi exemplul cu zahărul considerat medicament). Nu au loc însă turnuri de o asemenea anvergură a proceselor bolilor, aşa cum au ele loc în vindecările prin credinţă. Iisus reprezintă şi icoana unui om sănătos fizic, spiritual şi sufletesc, în cel mai amplu sens.

Extrase din capitolul „Problema miracolelor" din textul nostru principal*): Iisus Hristos face trimitere nu doar la „energia cosmică” – aşa cum procedează unii tămăduitori din zilele noastre – pe care o simt „curgând prin ei”, ci El face referire la credinţă, la credinţa într-o posibilitate de vindecare prin El, în fond prin Dumnezeu, concretizat în persoana lui Iisus. Mai există şi azi vindecări înfăptuite, ca la ucenici, prin rugăciune; şi în relaţie cu nivelele cele mai profunde ale fiinţei umane,apropiate lui Hristos care doreşte vindecarea şi desăvârşirea omului şi care, aşa cum spune Iisus, poate face „altele şi mai mari decât acestea” (Ioan 14,12-13).
Vindecarea spirituală însă, precum şi progresul spiritual şi mental legat de aceasta, rămân totuşi un har ce nu poate fi obţinut cu forţa, oricâte eforturi ar face un om pentru a se pregăti pentru ele.
Vindecările erau adesea „semne”, fapte la scară redusă, care simbolizau ceva mai mare, de o importanţă fundamentală. Când l-a vindecat pe cel orb din naştere într-o zi de Sabbat, Iisus a răspuns că ceea ce contează nu este a vedea cauza bolii în păcat, ci „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cf.Ioan 5, 6-9;Ioan 6; Ioan 9, 3 ş.a.
Având in vedere multiplele experienţe acumulate până în prezent, precum şi descoperirile din domeniul ştiinţelor-limită, azi nu mai este de neînchipuit că Iisus realmente avea puterea de a influenţa puterile naturale. Acceptarea acestui fenomen poate fi deosebit de important pentru imaginea de azi despre om, pentru o vindecare holistică, respectiv creştină, ş.a.m.d.

Nu întotdeauna, dar adeseori Iisus şi ucenicii îşi puneau mâinile peste cei bolnavi, pentru a-i tămădui. Izolat, e drept, dar această practică s-a păstrat până azi. Persoana care îşi pune mâinile pe capul sau umerii celui bolnav rosteşte în acest timp o rugăciune, dacă este posibil împreună cu alţi membri ai comunităţii. Aceasta stimulează empatia şi conştiinţa de a fi un intermediar pentru ajutorul divin. Gestului acestuia i se poate desigur găsi o interpretare magică. Dar, în baza descoperirilor din domeniul vindecării spirituale moderne – între practicanţii căreia se găsesc şi creştini convinşi – ştim că este vorba despre o realitate. În creştinismul timpuriu se vorbea în acest context de „Pneuma”, suflul vieţii sau Duhul Sfânt *), care era astfel transmis. Practica aceasta se utilizează atât în rugăciunile prin care se cere vindecarea, cât şi pentru binecuvântare, combinată şi cu alte eforturi. Vezi de ex. Matei19,13; Marcu.8,23; Marcu.10,16 (binecuvântarea copiilor); Luca.4,40-41 (tămăduire & şi alungarea spiritelor); Luca.24,50 (binecuvântarea ucenicilor); Faptele Apostolilor 6,6 şi 19,12 precum şi 28,8.
O rugăciune pentru vindecare nu este însă neapărat dependentă de atingerea cu mâna a celui pentru vindecarea căruia se spune rugăciunea. De fapt aceasta se poate face şi de la distanţă – ceea ce poate fi perceput ca fiind ceva mai dificil.

Extrase din capitolul „Mânia divină şi ... sentimente” în textul principal*): Iisus a trăit permanent cu „frică de Dumnezeu” şi compasiune faţă de oameni... La oamenii de rând aproape toate sentimentele sunt iniţial combinate cu procese subconştiente de reacţie la stimuli – care se manifestă diferit de la om la om, dar care sunt în fond foarte asemănătoare ca structură fundamentală. A descoperi mereu noi astfel de procese prin propriile noastre puteri, a medita asupra lor în loc de a le împinge la o parte, pentru ca în final să le putem controla, respectiv pune în slujba lui Dumnezeu, este un proces de învăţare de durată. În acest context încercarea de a prelucra dintr-o dată complexe întregi de probleme prin metodele obişnuite este de cele mai multe ori lipsită de eficienţă. Mult mai eficace ar fi căutarea mai întâi a unor tipuri specifice de experienţe în acest sens, şi în acelaşi timp diferenţierea clară, conştientă, din start între o „bârnă în ochiul propriu” şi o „aşchie în ochiul altuia” (Matei 7, 1:5), precum şi găsirea celui responsabil. Anumite şcoli creştine ar pune accent pe primul aspect, deoarece contemplarea propriilorr fapte negative este un lucru mai greu, şi care necesită învăţare, şi în acelaşi timp este mai uşor ca propriile fapte să fie corectate. În practica psihologică adeseori accentul cade pe perspectiva cealaltă, aceea a victimei. Dar în final se poate observa că ambele aspecte îşi au rolul şi rostul lor.

O altă posibilitate ar mai fi: 1. contemplarea interioară a stimulului recepţionat ca negativ, aşa cum s-a manifestat acesta concret (de ex. teamă, ură şi furie, indiferenţă şi aroganţă, îndoială exagerată,...). 2. în loc să ne batem capul, să aşteptăm liniştiţi un moment, pentru a conştientiza pe cât posibil despre ce este vorba de fapt. Apoi 3. să încredinţăm prin rugăciune**), lui Dumnezeu această problemă care poate fi experimentată, ba chiar percepută ca ceva fizic. 4. să aşteptăm liniştiţi apariţia unui sentiment de uşurare.
Acesta se poate resimţi în cadrul unor exerciţii meditative***) de ex. ca un curent care se scurge în sus şi în anumite împrejurări ca un curent de energii înnoitoare care după aceea se revarsă de sus. Este de asemenea posibilă şi „expirarea”, odată cu aerul, a sentimentelor şi experienţelor negative (în cadrul unor exerciţii de respiraţie), şi încredinţarea lor lui Dumnezeu prin adoptarea unei anumite poziţii a corpului; iar prin „inspirarea” aerului să lăsăm lucrurile pozitive, izvorâte din milostenia lui Dumnezeu să pătrundă în sufletul nostru (o posibilă variantă la rugăciunile neîntrerupte ale călugărilor creştini de pe muntele Athos, menţionat în capitolul „Liniştea din pustie” al textului principal.)

Extras din capitolul "Schimbarea la faţă" în textul principal *: Există „Gândire pozitivă” şi „afirmaţii” pozitive (principii, axiome). Atunci când aceasta nu este egocentrică şi megalomană, şi este practicată fără manipulare tehnică, ar putea, ce-i drept transpune gândurile într-o stare mai apropiată de cea care ar putea proveni de la Dumnezeu; ar putea, deci, deschide spiritul. Însă în literatura acestei orientări lipseşte în mare parte atenţia pentru acest aspect, de aceea efectul obţinut poate fi adesea auto-mistificarea.

*) „Textul principal" tratează aceste puncte, precum şi altele dintr-un unghi de vedere mai larg, şi anume acela referitor la posibilităţile evoluţiei umane în general; deci şi dincolo de „vindecare” în sens strict.

**) Pentru o ţinută interioară adecvată în timpul rugăciunii cf. şi pagina noastră „O rugăciune pentru pace..."

***) Vezi şi pagina "Meditaţia creştină".

****) World Federation of Healing –(Federaţia Internaţională pentru Tămăduire) multiple grupări diferite pe plan mondial. http://www.wfh.org.uk
Între grupările individuale nu cunoaştem până în prezent nici una care să fie formată din tămăduitori exclusiv creştini. Acest fapt părea ceva de înţeles atâta timp cât tradiţia creştină a fost în mare parte destrămată. Astăzi însă începe, cu încetul, să devină o bizarerie. Cu toate acestea ici-colo, în cadrul bisericilor libere evangheliste cum sunt cele baptiste şi adventiste, se întâlneşte deja o practică biblică simplă şi eficace a rugăciunii intense pentru vindecare; de asemenea în anumite locuri de pelerinaj catolice cum este Lourdes se petrec vindecări neobişnuite prin rugăciune şi credinţă. (Pagina noastră web nu este răspunzătoare pentru conţinuturile altor pagini web, şi nu susţine automat schimbările intervenite în acestea).

*****) (...) Descoperirile moderne referitoare la multiplele sisteme regulatorii ale organismului uman, dincolo de punctele de vedere unilaterale oferită de biologia moleculară, sunt fundamentale pentru înţelegerea eforturilor de vindecare pe cale naturistă, precum şi a tratării suferinţelor psihice. Includerea mai intensivă a acestora în toate aspectele vindecării ar putea facilita conlucrarea dintre diversele orientări medicale.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

*) Este de la sine înţeles că acolo unde sunt binecuvântate de ex. arme, îngerii vor avea probleme cu astfel de „binecuvântări" …. .

Anumite cercuri creştine, tocmai cele strict ortodoxe, crează impresia unilaterală conform căreia creştinii trebuie să se supună sorţii şi să nu se angajeze prea militant în critica diverselor evenimente contemporane: fireşte, ei se pot ruga pentru o lume mai bună sau pot încerca să facă ceva pentru asta. Dar în zilele noastre se întâmplă extrem de rar ca credincioşii să se poată „plânge amarnic“ la Dumnezeu - vezi Plângerile în Vechiul Testament – eventual doar în texte literare ('Don Camillo şi Peppone'). În orice caz acest lucru face rareori parte din învăţăturile Bisericii, ci apare mai degrabă în rugăciunea privată. Dacă facem o comparaţie cu practica iudaică a pelerinajului la Zidul Plângerii în Ierusalim cu această situaţie – fără a dori să recomandăm ceva similar creştinilor – devine definitiv clar că aici este vorba de o posibilă componentă extrem de importantă a credinţei.

Tocmai atunci când valorile şi făgăduielile tipic creştine – cf. de ex. Predica de pe Munte Matei 5:5 „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!“ sunt puse faţă în faţă cu direcţia de dezvoltare care predomină încă în lumea zilelor noastre, s-ar putea naşte ideea că o anumită relevanţă ar avea-o faptul că poate creştinii nu sunt capabili să se confrunte cu asemenea făgăduieli. Făgăduielile nu constituie posibilităţi cu caracter neobligatoriu ale îndurării divine, care există şi ele, şi care se pot împlini sau nu. Nu, acestea sunt promisiuni. Când vor fi ele onorate poate depinde şi de maturitatea în gândire a fiecăruia, respectiv de faptul dacă ele sunt pur şi simplu „îndrugate“ în timpul rugăciunii. 
("Împărăţia cerurilor se ia cu năvală". Matei 11:12.)

Concluzie: Există într-adevăr posibilitatea să ne plângem la Dumnezeu, căci El este persoana potrivită căreia să ne adresăm; este însă absolut lipsit de sens să ne plângem despre El. Această plângere poate implica să îi predăm lui Dumnezeu percepţii împreună cu sentimentele unui suflet tulburat, chiar dacă aceste sentimente cuprind, în loc de mâhnire, de exemplu mânie provocată de o nedreptate (Matei 5:6). Deoarece soluţia este apoi lăsată în seama înţelepciunii lui Dumnezeu, această plângere reprezintă în fond o formă specială de rugăciune intensă. Dragostea şi respectul faţă de Dumnezeu, respectiv Hristos sunt o componentă esenţială; aceasta ne protejează şi de căderea în negativism pur, care nu ar mai putea duce la găsirea căii spre Dumnezeu, ci mai degrabă în direcţia opusă.

O altă cale este aceea de a lăsa mai întâi aceste sentimente să se domolească, astfel făcând posibilă rugăciunea clasică, pură, în care tot ce este în sufletul nostru îi este prezentat lui Dumnezeu sub formă de mulţumire şi rugăminţi. A ne ruga astfel este cu siguranţă modul cel mai potrivit de a ne adresa lui Dumnezeu. Este însă permis şi să ne plângem în sensul descris mai sus, atunci când acest lucru apare drept necesar şi este sincer (autentic).

- Cel care - avându-l pe Iisus ca măsură a lucrurilor şi ajutor – caută să se desprindă de propriile imperfecţiuni şi să evolueze spre însuşiri primenitoare (cf. pagina "...Etica": nu să dăuneze, ci să ajute...), ar trebui înainte de toate să conştientizeze propriile defecte de caracter, greşelile şi păcatele comise, în loc să arunce asupra altora vina pentru orice schimbare de dispoziţie, problemă sau neajuns (cf. Matei 7:1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. 2 Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. 3 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? ...). 
Astfel de experienţe vor fi, de îndată ce este posibil, într-o linişte interioară cât mai mare cu putinţă (cf. Capitolul nostru din textul principal "Liniştea din pustie") şi cu meticulozitatea cerută de făurirea unui „produs“, interiorizate sau notate pe hârtie şi apoi analizate în căutarea unor posibilităţi de îmbunătăţire, urmărindu-se permanent progresul făcut, realizările atinse. Toate acestea implică efort propriu: se poate recurge la rugăciuni în acest sens, şi, în funcţie de puterea credinţei, se poate întâmpla să vină ajutor; cu toate acestea – în cazul practicării temeinice şi conştincioase şi, prin aceasta holistice, – ele vor merge mână în mână cu îndreptarea atitudinii şi a gândirii, cu o mai mare vigilenţă faţă de sentimentele negative, şi, în cele din urmă chiar cu schimbări în comportament. Totul va merge cu atât mai uşor cu cât mai multe detalii subtile ale celor observate zi de zi vor fi contemplate în acest fel şi apoi transmise una câte una prin rugăciune lui Dumnezeu... (cf. Capitolul "Zelul sfânt şi Puncte de vedere privind sentimentele".)
Tocmai deprinderile adânc înrădăcinate sunt greu de schimbat deoarece ele sunt ancorate la un nivel profund al personalităţii. Pentru aceasta este necesară o experienţă considerabilă în recunoşterea naturii originii acestor deprinderi: sub- respectiv inconştientă. (cu toate acestea există şansa unei reuşite nemijlocite, la fel ca în cazul unui fumător care, de la un moment la altul, renunţă pentru totdeauna la fumat ca urmare a unei decizii ferme. Cf. capitolul „Transfigurarea lui Iisus").
Această "contemplare şi prelucrare conştientă cu ajutorul rugăciunii“ ar fi deja în sine o cale spirituală care poate conduce foarte departe şi care ne poate însoţi pe parcursul întregii vieţi; care însă, printr-o practicare intensivă adecvată, poate aduce încă de timpuriu schimbări importante. "Nivelurile mai profunde" ale aspectelor care trebuie purificate s-ar putea să trebuiască să mai aştepte, chiar dacă ele s-au ameliorat deja în mare parte. 

În cele din urmă este posibil să analizăm şi să prelucrăm şi "paiul" din ochiul celuilalt, respectiv ceea ce altul ne-a făcut nouă. În situaţiile în care apare necesară o evaluare - fie a propriilor fapte, fie a faptelor altora - esenţial este ca această evaluare să fie făcută nu după aparenţele exterioare, ci după principiile "dreptăţii" şi ale "adevărului" - adică în mod diferenţiat şi, pe cât posibil, constructiv (cf. Ioan 7:24). 
(...)
Se vor face resimţite şi impulsuri ale conştiinţei ... (cf. Matei 5,5 şi 5,9 ...).

(Această practică este în primul rând aplicabilă atunci când se urmăreşte îndreptarea unor manifestări comportamentale care, din punct de vedere psihologic se află oricum în cadrul „normalului“. Atunci când este, în schimb, vorba despre îndreptarea unor stări care în prezent sunt considerate într-o anumită măsură ca patologice, ar fi cu atât mai mult necesară intervenţia activă şi asistenţa unei persoane cu experienţă, şi – dacă e necesar – cu pregătire psihologică profesională, dat fiind că independenţa în raportarea la propriile probleme este în astfel de cazuri chiar mai limitată decât este ea oricum la toţi oamenii atunci trebuie să îşi analizeze propriile slăbiciuni. Chiar dacă cineva ar fi într-atât de restrâns în această independenţă încât nici sprijinul profesionist nu ar fi de ajutor, tot ar mai exista posibilitatea ca o persoană dornică să ajute,să se roage pentru cel în cauză, rugăciunea venind în completarea unei terapii potrivite. Condiţia este însă să se caute ajutor, căci de la însuşi Iisus ne este binecunoscută întrebarea extrem de importantă „Vrei să te faci sănătos?” Cf. pagina "...tămăduirile".)

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Aici pot fi incluse şi puncte de vedere psihologice sau etico-religioase. Omul este prin natura sa o fiinţă în egală măsură individuală şi socială. Atât o minte sănătoasă şi lipsită de insolenţă cât şi o poziţie solidară cu alţi oameni pot fi antrenate, dacă există voinţa necesară. Acolo unde pare să existe doar o latură egoistă, latura altruistă fie nu a fost dezvoltată, fie a fost prăpădită de „şcoala dură” a vieţii în Apus. Societăţile socialiste au accentuat unilateral solidaritatea şi au lăsat sa se prăpădească, pe de altă parte, latura umană individualistă şi însetată de libertate, aşa încât nu au corespuns nici ei naturii umane. Acolo unde oamenii nu găsesc relaţii echilibrate, vor apărea, mai devreme sau ma târziu, criticile. Atunci, fie societăţile învaţă în timp util cum îşi pot remedia greşelile, fie încep să apună. Este un lucru valabil şi pentru forma economică dominantă astăzi, caracterizată prin corporaţii cu activitate globală. Iisus avertizează însă asupra rezolvării mai întâi a problemelor interne (Matei, 7).

Valorile Predicii de pe Munte (Matei 5:7) ** etc. nu pot fi traduse nemijlocit în îndrumări privind moduri de acţiune socială. Şi totuşi, sciziunea conştiinţei nu ar corespunde spiritului lui Iisus, dacă, de exemplu, în viaţa privată s-ar acţiona conform poruncii privind dragostea faţă de aproape, iar în funcţiile sociale şi profesionale ar predomina tocmai principii opuse. O etică serioasă *** trebuie să-şi arate eficienţa pe toate planurile. De exemplu valoarea carităţii şi faptul că Iisus s-a îndreptat mai ales spre cei săraci, este fără îndoială o problemă relevantă din punct de vedere social - chiar mai relevantă decât serviciile sociale bisericeşti – inclusiv pentru interacţiunile umane în cadrul unei instituţii. Şi Matei 22:21 are importanţă practică, prin însăşi faptul că, pe lângă caritate, acolo Iisus vorbeşte şi de „zeciuiala din izmă, din mărar şi din chimen", aici fiind vorba, pe lângă impozitul roman existent, de o donaţie de 10% în scopuri religioase şi de binefacere. Înclinaţia spre ajutorarea semenilor în spiritul lui Iisus se bazează însă pe decizii voluntare; nu este posibil să deducem de aici nemijlocit concepte de redistribuire forţată. Sunt dintotdeauna valabile Porunca a 9-a şi a 10-a "Să nu pofteşti ... niciun lucru care este al aproapelui tău." Cu toate eforturile de a ameliora situaţia socială a multora, destinele fiecăruia rămân în mâinile lui Dumnezeu.
Parabola din Matei 25: 14-30 / Luca 19 se referă la situaţii materiale cunoscute. Legătura dintre ele (în Luca e vorba de concepţia etică a unui vameş, în Matei - în parabola ce-i precede - despre puterea credinţei fecioarelor) relevă însă, că este necesar să se arate lucruri mai cuprinzătoare decât înmulţirea bunurilor materiale respectiv financiare. Acest lucru devine şi mai evident, de ex. în Luca 12 / 33, acolo unde valorile spirituale sunt aşezate pe un plan superior celor pământeşti. Totuşi, relaţia responsabilă faţă de bunurile încredinţate se referă şi la partea materială. Şi acolo unde, de exemplu, se recomandă sprijinirea celor săraci şi dezavantajaţi, i se conferă sprijinului material sau financiar o valoare, în loc ca el să fie considerat cu totul şi cu totul irelevant. În acest caz depinde, dacă banii sau posesia sunt un scop în sine sau sunt investite în ceva important – Matei 6:24: imposibilitatea de a-i sluji în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi pe Mamona. De exemplu a minţi şi a înşela, a face mobbing şi a pune în practică proiecte a căror lipsă de periculozitate pentru oameni şi fiinţe nevinovate (şi necriminale) nu a fost îndeajuns analizată, nu corespund spiritului unei relaţii responsabile între oameni, aşa cum a dovedit-o Iisus pas cu pas. Nici Iisus nu a propovăduit să fie mereu puse în prim plan aşa-numitele „necesităţi inerente”.

Din Islam este cunoscută interdicţia de a lua dobândă. Dar şi evreii şi creştinii pot găsi în Biblie sfaturi asemănătoare (în Vechiul Testament însuşi se găsesc interdicţii):
Ezechiel 18:8 şi 9: "Care nu împrumută cu dobândă şi nu ia camătă (în altă traducere: prea mare), care îşi abate mâna de la nelegiuire şi judecă după adevăr între un om şi altul,
care urmează legile Mele şi păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie, omul acela este drept, şi va trăi negresit, zice DOMNUL, DUMNEZEU".
S.a. Ezra 7:24 (Interdicţii de bir, dare şi vamă pentru anumite meserii); 
Proverbe 28:8 a fost uneori interpretată în mod confortabil de aşa manieră încât contactul cu bani obţinuţi din dobânzi ar fi în fond indiferent, deoarece, prin internmediul bogaţilor, banii ar fi investiţi tot în folosul celor săraci. În situaţia în care în zilele noastre banii sunt investiţi de multe ori împotriva intereselor celor săraci, respectiv ale comunităţii, condiţiile acestui verset nu sunt îndeplinite. Pentru a satisface ordinea valorică din acest verset, este relevant tocmai scopul în care sunt folosiţi banii.
În Noul Testament vezi referitor la dobândă şi Matei. 23:23 şi Matei. 17:24.
Pentru această interpretare un interes deosebit îl reprezintă ceea ce pare un subiect demn de reflectare chiar după ce este părăsit contextul Vechiului Testament. De aceea nu vom aprofunda analiza Deuteronomului 23,20.

Biblia recomandă să nu facem datorii inutile (Proverbe 22:7), să plănuim cu înţelepciune (Proverbe 21:5), de asemenea să ne îmbogăţim mereu înţelepciunea şi priceperea (de ex. Proverbe 4:5-8). Se recomandă să se facă economii, şi „zeciuiala“ menţionată ar trebui pusă deoparte an de an pentru a putea călători la sărbătorile religioase şi a avea pregătite daruri pentru aceste ocazii (5. Moise 14:22-27). Pavel le-a cerut credincioşilor să pună în fiecare săptămână ceva deoparte, pentru ca la nevoie a putea să-şi ajute semenii aflaţi la strâmtoare(1. Corinteni 16:1,2), şi le-a recomandat o atitudine moderată în mânuirea bunurilor pământeşti (1. Timotei 6:8). Iisus porneşte de la ideea că trebuie mai întâi socotit dacă există destui bani înainte de a începe un proiect de construcţie (Luca 14:28). O gospodărire prevăzătoare ar fi absolut necesară şi în zilele noastre, ca terapie şi profilaxă: supra-îndatorarea în sfera privată, economică şi publică constituie cauza instabilităţii financiare mondiale. Pagina web Căile lui Hristos nu urmăreşte niciun fel de scopuri politice, de aceea aici sunt prezentate doar puncte de vedere generale.

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Matei 22:21; Marcu 12: 13-17; Luca 20: 20-26: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" arată o poziţie realistă privind plata impozitului către stăpânirea romană. În acest citat se evidenţiază şi diferenţierea clară între funcţiile religioase şi cele statale. Pe de altă parte nu este vorba în nici un fel de supunerea principială faţă de stăpânire. În Faptele Apostolilor 5:29 citim: „(...) Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!“ Corespunzător acestui fapt, Iisus nu justifică în mod automat fiecare eşec cu „necesităţi inerente“.

În Ieremia 29:7 găsim un sfat profetic: „Urmăriţi binele cetăţii, în care v-am dus în robie, şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!" E o recomandare insistentă în sprijinul spiritului comunităţii în sensul cel mai larg. Creştinilor li se mai recomandă în Matei 5:13, Matei 13:33 etc. şi să se intereseze de societate şi să fie „sarea pământului”. Dar şi creştinii pot întâlni situaţii în care sunt nevoiţi să se distanţeze de unele anomalii sociale. In Apocalipsa lui Ioan 18:4 se spune: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ‚Ieşiţi din mijlocul ei’ – aici fiind vorba de cetatea Babilon - ‚poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’“

**) Vezi şi capitolul „Principiilevalorilor morale".

Vezi şi capitolul nostru „Puncte de vedere creştine în privinţa problemelor economice şi sociale”.

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Habermas găseşte la creştinii luminaţi realizări premergătoare importante, pe care de-acum ar trebui să le poată consemna şi gânditorii laici vis-a-vis de creştini, în sensul necesităţii unei prelucrări a întâlnirilor „disonante” cu alte confesiuni şi religii de către conştiinţa religioasă. Notă: Oricum, în Apus poate fi consemnată o anumită civilizare a tratării acestei teme, deşi încă într-un mod destul de limitat. In interiorul textului nostru principal, precum şi pe unele pagini adiţionale, se vor regăsi puncte de vedere care ar putea fi determinante pentru un dialog ecumenic sau interreligios. Vezi, de ex., cele referitoare la biserici şi cele referitoare la etică. Această conştiinţă trebuie să se adapteze de aci înainte şi faţă de „autorităţile” ştiinţifice. Notă: În ce priveşte pagina web de faţă, firul ştiinţific fie nu poate fi mereu sincronizat cu ultimele cuceriri în domeniul respectiv, fie a fost intenţionat neluat în seamă, din motive, printre altele, economice. ÎIn multe probleme, această formă a autorităţii a devenit îndoielnică. Ei îi lipseşte deschiderea interdisciplinară şi pluralismul necesar şi în domeniul ştiinţific, un fapt ce s-a evidenţiat tocmai în ce priveşte răspunsurile la întrebările principale cu referire la imaginea omului, cum ar fi în domeniul geneticii (lucru de care aminteşte şi Habermas), dar şi în cadrul celorlalte ştiinţe ale naturii. Ne vom mai referi la această faţetă în mai multe locuri în interiorul textului nostru principal, acolo unde ne vom ocupa de paşii Evangheliilor. Este însă adevărat că dialogul dintre religie şi ştiinţă trebuie să aibă loc. Dar atunci, experienţa noastră arată că e necesar să se aibă în vedere şi curentele mai noi ale ştiinţelor naturii **), ceea ce implică şi „cercetarea outsider-ilor” etc. În afară de aceasta, religia trebuie să aibă în vedere şi constatările provenite din prelucrarea conştientă a experienţelor interioare religioase, şi nu doar cele provenite din templele de gândire teologică. Doar astfel adevăratul dialog va fi posibil şi o discuţie în paralel va putea fi evitată. Dialogurile de până acum, bazate pe paradigme ştiinţifice învechite (principii de bază, imagini despre lume), respectiv pe concepţii unilaterale despre creştinism, nu au avut efectul scontat. De un asemenea proces - în care omul devine din nou om, în care sufletul său devine iar suflet şi nu o oarecare funcţie chimică a creierului - ar putea profita şi ştiinţele umaniste.

Majorităţile seculare nu au avut voie să impună decizii majoritare în probleme fundamentale, fără să fi verificat în prealabil, ce pot învăţa ei înşişi din contestarea venită din această parte. Notă: Apăi dacă într-adevăr cei aparţinând ştiinţelor naturii ori politicienii vor trebui să se adapteze acelui „ceva”, în care curg termeni de genul „păstrarea creaţiei”, „făptură”, chiar „om” etc., spre deosebire de termeni precum cosmos, biosferă, ecologie, vietate, homo sapiens...

Habermas pune accent pe o „a treia parte", cu rol de moderator, între religie şi ştiinţă: anume pe un „common sense (=gândire rezonabilă) democratic şi luminat”, şi aceasta într-o societate „post-seculară”, care se adaptează continuităţii grupurilor religioase. Notă: În Germania, de pildă, acest lucru funcţionează doar în mică măsură, sau doar în măsura în care bisericile mari sunt poftite să ia parte mai mult sau mai puţin la discuţii. In SUA, de exemplu, activitatea religioasă individuală se bucură de o mai mare apreciere, însă valorile religioase pătrund în societate într-o formă în care de-abia mai sunt recunoscute ca atare.

*) Frankfurter Allgemeine Zeitung/ Süddeutsche Zeitung din 15.10.2001 sau textul german din Internet;

**) vezi şi pagina noastră "Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu".

***) Menţiune: Habermas şi alte orientări filosofice:

Jürgen Habermas a aparţinut, împreună cu Theodor W. Adorno şi Herbert Marcuse "Şcolii de la Frankfurt", care, cu a ei „teorie critică“ a influenţat în mare măsură mişcarea studenţească din 1968 şi a inclus concepţiile neomarxiste, iluministe şi ateiste transformate şi adaptate în acea perioadă.
Dintr-un punct de vedere filosofic şi teologic conservator, Günter Rohrmoser a fost cel care, după 1969, a criticat teoria şi practicile mişcării de la 1968. El considera „utopia" acestora un substitut al religiei (şi astfel o concurenţă la ’teologia / escatologia’ bisericească), şi a încercat să salveze în faţa acesteia de ex. vechile învăţături ale Fericitului Augustin despre cele „două împărăţii (dorite de Dumnezeu) – religia şi statul.
Atât reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt cât şi opozanţii conservativ-creştini şi economico-liberali ai acestora, se străduiesc încă şi în zilele noastre să enumere unilateral toate argumentele care par să vorbească împotriva argumentelor părţii opuse, respectiv să prezinte „partea opusă“ în mod fals drept bloc unitar. Astfel unii dintre ei au ratat şansa de a căuta în mod diferenţiat ceea ce este demn de a fi păstrat din scala de valori tradiţională, iar ceilalţi au ratat ocazia de a analiza care anume elemente ale noii mişcări sociale, dincolo de deformările ideologice, constituiau motivul „emancipator" justificat. Cu toate acestea mulţi oameni în Germania şi altundeva în lume au făcut anumite progrese în această discuţie, deoarece mulţi nu mai erau dispuşi să se lase presaţi în vechile „linii de front" din 1968. În domeniul cercetării însă acest progres nu s-a instaurat pe deplin – continuă să apară cărţi în care opozantul este făcut responsabil pentru tot răul din lume, şi unde faptele aliaţilor sunt prezentate ca imaculate.

Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Puncte de vedere creştine generale cu privire la probleme ecologice *).

Geneza 1:26-28  "Apoi Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;**) el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ", ceea nu înseamnă în nici un caz, - aşa cum a fost transpus în practică - că omul îşi poate permite să trateze mediul înconjurător cu lipsă de responsabilitate. Mai mult: aici se face referire la viziunea originală a unei omeniri ca vârf de lance a creaţiei ce are calităţi asemănătoare zeităţii. Era vorba, deci, de autoritatea naturală a omului care putea "denumi" celelalte fiinţe şi le putea trata foarte bine cu responsabilitate. Geneza 2:15 denumeşte această responsabilitate după cum urmează: "Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească/păstreze" Această "păstrare" se referă la o creaţie vie care se dezvoltă continuu. Mai târziu omul (vezi istoria Paradisului) a dispărut din această unitate cu Dumnezeu şi cu creaţia acestuia, devenind un egoist.  Deoarece de acum baza nu mai există, omul trebuie să-şi identifice şi să-şi dezvolte din nou toate bazele psihice în loc să insiste cu tărie asupra împuternicirilor sale paradiziace. Creaţia a fost socotită ca fiind importantă şi în Noul Testament. In Romani 1:20 se spune, că "In adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vesnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.". Romani 8:19 "firea aşteaptă cu o dorinţå înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." (într-o altå traducere "a oamenilor mântuiţi", adică a oamenilor ajunşi mai aproape de desăvârşire.) Romani 8:22 "Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.". Marcu 16:15 "Apoi le-a zis: "Duceţi-vă în toatå lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură." (vezi şi Coloseni 1:23).

Aici intervine ajutorul lui Iisus Hristos. Dar nici El nu ridică de pe umerii oamenilor povara råspunderii faţă de semeni şi faţă de celelalte creaturi ale firii; ci doar îi ajută pe oameni să devină "desăvârşiţi, după cum şi Tatăl ... cel ceresc este desăvârşit." (Matei 5:48), adică aşa cum a fost menirea iniţială a oamenilor - capabili să îşi asume răspunderea faptelor lor. Abia astfel creaţia va fi unitară. Doar că acest lucru presupune ca oamenii să fie în stare să accepte acest ajutor. In Romani 1:20 se spune chiar că oamenii care duc o viaţă fără Dumnezeu "nu se pot desvinovăţi". Este adevărat că în Apocalipsa după Ioan (despre caracterul acesteia găsiţi informaţii în partea a doua a textului nostru principal) sunt descrise, între altele, deznodăminte catastrofale care pot afecta omenirea, respectiv părţi ale acesteia precum şi restul naturii, dar aceste fenomene secundare ale unei perioade de schimbări divine nu sunt prezentate ca fiind pozitive sau reprezentând un scop dumnezeiesc în sine, după cum nicăieri în Apocalipsă oamenii care contribuie la extincţia unor specii sau la alte dezastre nu sunt iertaţi, şi nu sunt, în nici un caz, chemaţi să contribuie la acestea.***) Dimpotrivă, această civilizaţie uşuratică este văzută în Apocalipsă mai degrabă în mod extrem de critic. Apocalipsa nu schimbă percepţia pozitivă prezentă în celelalte părţi ale Noului Testament, cum ar fi Predica de pe Munte (Matei 5 "Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!")

În ceea ce priveşte „creaţionismul“, concepţie răspândită în special în spaţiul anglofon: pagina noastră nu se doreşte reprezentantul nici unui fel de „-ism“. De fapt, crearea lumii şi a omului ne face să credem în înţelepciunea divină mai degrabă decât într-un principiu pur aleatoriu. Vezi şi pagina noastră „Ştiinţele naturii şi credinţa în Dumnezeu“. Îndoiala faţă de anumite specificaţii temporale istorice, respectiv arheologice neverificate este absolut admisibilă. Însă aceia care pe deasupra au înţeles „cele 7 zile ale creaţiei“ în Geneză ca 7 zile în sensul cunoscut nouă azi, de zile cu 24 de ore, ar trebui să realizeze că este vorba aici de o interpretare: nu de aceasta ar trebui să atârne credinţa. Determinarea zilelor, aşa cum sunt ele cunoscute în calendarul nostru, implică existenţa Pământului gata format, respectiv creat şi a rotaţiei sale, lucuri care nu au existat iniţial. Chiar şi în Biblie este menţionat că „pentru Dumnezeu o mie de ani sunt cât o zi“. Cele 7 zile pot într-adevăr reprezenta ceva real, însă „spaţii temporale“, „cicluri de creaţie“ cu o durată nedefinită exact. În lumina celor mai recente descoperiri ideea considerării tocmai a proceselor de creaţie celor mai complexe ca fiind cele mai scurte îşi va pierde în curând valabilitatea asemenea multora dintre concepţiile şi interpretările arheologice de până acum. În Biblie este arătat clar faptul că Dumnezeu s-a putut arăta unor oameni ca Enoh sau Noe, mult înaintea lui Moise. Povestea modernă a creaţiei s-ar putea baza pe o tradiţie străveche - provenită din astfel de surse veritabile - , transmisă întâi pe cale orală, mai apoi în scris, tradiţie a căror elemente s-au păstrat şi se regăsesc şi în alte culturi. Cercetările au dezvăluit spre exemplu unele similarităţi frapante cu epopeea sumeriană a lui Ghilgameş. Aceasta nu înseamnă că Geneza este copiată de aici; nu face decât să ne amintească de faptul că Avraam era originar din Mesopotamia.

*) Acest site web nu este implicat politic. De aceea veţi găsi doar comentarii generale şi nu îndrumări pentru acţiuni în sensul problemelor politice actuale. Subiectele legate de păstrarea Creaţiei care au fost abordate de creştini de cele mai diverse orientări includ, între altele, viaţa nenăscută, folosirea abuzivă a descoperirilor geneticii şi energia atomică.

**) Aceasta ar putea fi considerată ca o formă specială a unei abordări pan-en-teiste („Dumnezeu este prezent şi în creaţia Sa“) – a nu se confunda cu panteismul („Dumnezeu este în toate“). Însă aici relaţia cea mai directă a lui Dumnezeu cu Creaţia se realizează cu ajutorul oamenilor (cf. şi Ioan 14:2, 14:23, 15). Dar chiar şi această relaţie se manifestă practic doar în măsura în care omul este tot mai conştient de ea, şi se apropie tot mai mult de Hristos. Şi bucuria oferită de creaţie poate conduce la Dumnezeu; dar în cazul unei asemenea mistici a creaţiei sunt posibile devieri considerabile, în care Dumnezeu ar deveni doar o expresie pentru propriile griji şi dorinţe de natură materială.

***) în Statele Unite, de exemplu, acest lucru nu le este clar tuturor.

****) Posibilităţile menţionate de dezvoltare a conştiinţei sunt elaborate în baza etapelor vieţii lui Iisus în Partea 1 a textului nostru principal. În zilele noastre - spre deosebire de modalităţile mai instinctuale, oferite de posibilităţile epocilor anterioare - omul poate să descopere şi să recunoască într-un mod mult mai conştient corelaţiile cu contextul social, cu mediul şi cu lumea în care trăieşte. El poate găsi calea spre o "gândire interconectată" (termen folosit, pe o altă bază, de către Frederic Vester), respectiv un model de "gândire multifactorială (termen utilizat de Dörner pentru studiul corespondenţelor ecologice complicate în locul modelului de gândire "lineară", respectiv "monocauzală" = "1 cauză  → 1 efect", model de gândire depăşit, devenit inutil pentru astfel de cercetări). Vezi şi pagina noastră "Bewusstsein, Gehirnforschung und freier Wille"/ Conştiinţa, cercetarea creierului uman şi liberul arbitru", netradusă încă în limba română; precum şi paginile "Principiile valorilor morale", "Puncte de vedere creştine privind problemele economice şi sociale", "Puncte de vedere generale creştine privitoare la societate şi politică", "Creştinism şi filosofie..."

Vezi şi pagina noastră "Bazele principiilor morale".

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.

Inceputul vieţii umane.
În viziunea lor despre om atât creştinii conservatori, cât şi cei cu o atitudine critică concordă în mare măsură asupra faptului că viaţa umană începe odată cu concepţia. Biblia prezintă în multiple feluri viaţa umană ca unitate; de la originea sa divină – trecând prin transmiterea vieţii din generaţie în generaţie – până la diferitele etape de vârstă şi dezvoltare ale individului. Nicăieri în Biblie nu se vorbeşte despre „viaţă fără valoare, respectiv lipsită de demnitate umană“, fie că este vorba de perioada care precede naşterea, fie de oameni de vârstă înaintată sau bolnavi.
Prof. Böckle numeşte în cartea sa „Manual de etică creştină“ câţiva teologi din trecut care, în locul momentului concepţiei, au adoptat ca moment esenţial al vieţii momentul care urmează la scurt timp după aceasta, şi anume nidaţia – în textele originale ale acestora neregăsindu-se însă întotdeauna această idee. Ştiinţele moderne ale naturii se doresc cel mai adesea scutite de judecăţi valorice. Însă şi descoperirile stiinţifice arată numai treceri nedefinibile exact între stadiul de celulă-ou fecundată şi omul adult. Deci, dacă în societate pot fi stabilite eventuale graniţe de unde ar începe viaţa umană, acestea sunt arbitrare. Astfel, embriologul Erich Blechschmidt, de exemplu, susţine că „legea biogenetică fundamentală “ adoptată cândva de Haeckel, conform căreia embrionul uman ar repeta în evoluţia sa diverse stadii parcurse de strămoşii săi animali, este depăşită şi că: fiecare organ se dezvoltă conform unui plan prestabilit până când ajunge să corespundă funcţiei sale în organismul uman.

În zilele noastre reacţiile embrionului pot fi înregistrate cu ajutorul undelor sonore (echograf). De asemenea, specialistul în genetică umană Prof. L. Lejeune a evidenţiat faptul că genele celulei-ou fecundate conţin deja planul organismului uman adult; am putea spune că ele sunt complementul fizic al acestui plan. Descoperiri similare s-au făcut şi în domeniile cercetării neurologice, ale medicinei dezvoltării şi neurologiei pediatrice, precum şi ale psihologiei. Prin intermediul analizei şi cercetării holistice, lipsite de prejudecăţi şi imparţiale, se pot dezvălui procese ale conştiinţei şi ale memoriei în cele mai timpurii stadii ale dezvoltării umane.
Astfel acest concept moral are semnificaţie şi în afara cercurilor religioase.

Un alt aspect îl reprezintă însă abordarea practică a unor asemenea concepţii. 
Porunca „Să nu ucizi“ – Exod 20 – era interpretată pe vremea Vechiului Testament cu sensul de „Să nu omori“; în vreme ce conceptele de „crimă“/“omucidere“ şi ucidere s-au modificat abia mai târziu. În sens mai larg, norma cuprinsă în această poruncă este aplicabilă fiecărei şi oricărei vieţi umane, iar în cazul vegetarienilor ea include şi întregul regn animal. Abordarea modernă a unui „ethos mondial“ ** inter-religios implică drept model „o cultură a respectului şi evlaviei în faţa tuturor formelor de viaţă“.  
În orice caz, ceea ce trebuie luat în considerare este – aşa cum se şi întâmplă în cazul fiecărei consilieri serioase a femeii însărcinate, chiar dacă tendinţa este de a oferi ajutor şi a le încuraja pe mame să poarte sarcina până la capăt şi să aducă pe lume copilul – situaţia individuală a femeii în cauză, cu greutăţile, temerile şi problemele ei de conştiinţă, şi nici într-un caz nu trebuie condamnate fără deosebire toate acelea care se gândesc să avorteze. În majoritatea cazurilor femeile nu iau deloc cu uşurinţă o astfel de decizie. De asemenea, în loc de a pune întreaga responsabilitate exclusiv în seama femeii, trebuie ţinut cont şi de partea de răspundere pe care o au bărbaţii şi societatea.  
Dacă important este ca în timp să se ajungă la o reducere cât se poate de semnificativă a întreruperilor de sarcină şi în cele din urmă la dispariţia lor totală, atunci este, dincolo de eforturile individuale, în primul rând necesar ca societatea să uşureze viaţa celor care au copii; adică este vorba să se abordeze anumite probleme care azi constituie motive pentru o parte a avorturilor – de ex. în loc de a se întrece în a cere poveri pentru cei mai amărâţi din punct de vedere social

Problemele juridice *.
Iisus Hristos a oferit oamenilor posibilitatea unei decizii conştiente pentru un comportament etic şi moral, decizie personală care înlocuieşte presiunea impusă de o normă legală sau de tradiţie specifică vremurilor Vechiului Testament. Cu toate acestea, normele legale pot oferi un sprijin în problemele morale, aşa cum se încearcă în aproape toate sferele vieţii.
Reglementările penale (cum ar fi § 218 al Codului Penal german), fie ele stricte sau liberale, văzute în context internaţional, au aparent doar un efect minimal asupra numărului de avorturi în lume. În consecinţă este nevoie, după cum s-a menţionat deja, de mai mari eforturi în alte direcţii pentru soluţionarea acestei probleme.

Legătura cu tehnica genetică şi medicina reproducerii.
Atât în cadrul cercetărilor ştiinţifice, cât şi în cel al inseminării artificiale există pe plan internaţional un „consum de embrioni“ a cărui limitare se încearcă de ex. prin legea germană de protejare a vieţii embrionale. În prezent diagnosticul genetic de preimplantare (PID) reprezintă o nouă tentaţie de a crea motive suplimentare pentru avort.

Consecinţe în alte domenii. 
Acolo unde accentul se pune pe protejarea vieţii, ar trebui de asemenea să se acorde importanţa necesară pericolelor la care sunt expuşi cei născuţi deja – dar mai ales ar trebui conştientizate acele pericole care ameninţă atât viaţa născută căt şi viaţa nenăscută. Pericolele ecologice afectează atât mama cât şi fătul, embrionul sensibil fiind chiar mai expus decât un adult. Acest lucru a fost adesea ignorat de militanţii pentru protecţia vieţii, la fel cum şi situaţia inversă este valabilă, şi anume foarte mulţi dintre aceia care s-au implicat în lupta pentru protecţia mediului nu erau preocupaţi de problematica avorturilor, problematică ce l-a preocupat pe Franz Alt încă din 1985.

*) "Căile lui Hristos" nu este un site web cu orientare politică. Ceea ce este scris aici nu este îndreptat împotriva nimănui, nu sunt ridicate pretenţii politice, ci se urmăreşte doar informarea despre norme generale.
**) vezi între altele pagina noastră suplimentară "Principiile valorilor morale".

 Înapoi la cuprinsul acestei pagini.